Ierarhul Nicolae Colan despre familie şi şcoală

În curgerea vremii, Episcopul Nicolae Colan [1] a abordat în scrisul său cu preponderenţă teme, precum: Biserica [2], Naţiunea [3], Limba [4], Familia [5] şi Şcoala [6]. Ne vom referi aici la cele două din urmă: Familia şi Şcoala, elemente fundamentale în educaţia şi instruirea unui Neam, respectiv a românilor din Transilvania.

Ce este Familia? În Istorie Familia a fost definită în diferite feluri: "celula", "organismul", "stâlpul societăţii", "biserica cea mică" ş. a.; noi am definit-o ca "leagănul iubirii trinitare", în care am văzut lumina zilei, ne-am "îmbrăcat întru Hristos" prin Taina Sfântului Botez, am fost binecuvântaţi "în unire, prin Taina Sfintei Cununii" ne-am împărtăşit de aproape cele şapte Sfinte Taine, în cursul vieţii, cu împlinirile şi neajunsurile ei şi vom închide ochii pe vecie, în rânduiala Sfintei noastre Biserici Dreptmăritoare, pentru a ne întâlni cu Făcătorul, Ocrotitorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Cât priveşte Şcoala, ea este "laboratorul" în care învăţăm tainele acestei lumi, se primesc noi cunoştinţe, se creează şi se şlefuiesc solide caractere, se descoperă vocaţia fiecăruia, se pregăteşte viitorul nostru, pentru a duce o viaţă demnă şi decentă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.

Trebuie accentuat încă de la început că, întotdeauna familia "a avut, în obiectiv, raportul între om şi divinitate... iar... Şcoala a valorificat, în folosul oamenilor, însuşirile fireşti ale omului" [7], în timp ce aceste instituţii au fost sfinţite de către harul dumnezeiesc, prin Sfânta Biserică [8].

Familia îşi are originea în viaţa divină exprimată în mod expres la cererea omului: "Şi-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său...; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul... şi-l stăpâniţi..." (Facere 1, 27 – 28); prin urmare, familia "îşi are obârşia în creaţie şi scopul ei este creaţia..., creaţia de valori spirituale, morale şi materiale" [9]. Însă, mijlocul prin care ia fiinţă familia creştină este Taina Sfintei Cununii, care este un act... tot de... origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei, care se unesc liber în căsătorie,... har... care sfinţeşte legătura naturală a căsătoriei şi demnitatea reprezentării iubirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică" [10].

În viziunea teologică, dar şi a ierarhului Nicolae Colan, sărbătoarea ce reprezintă cel mai bine familia creştină este Naşterea Domnului sau Crăciunul; iată ce spune el despre aceasta: "Crăciunul este praznicul familiei creştine fiindcă prin el s-a întemeiat «Sfânta Familie» prin el a început să se alcătuiască familia cea mare a celor ce credem în Dumnezeul cel viu şi adevărat – Biserica – şi prin el s-a sfinţit legătura de taină care făureşte căsnicia" [11].

"«Sfânta Familie» - continuă el – are tot ce-i trebuie ca să fie o întocmire desăvârşită: Mama care naşte – Preasfânta Fecioară Maria; bărbăţia care ocroteşte nevinovăţia – dreptul Iosif; un Prunc care creşte şi se întăreşte cu Duhul, umplându-se de înţelepciune, harul lui Dumnezeu revărsându-se îmbelşugat asupra Lui (Cf. Luca, 2, 40)" [12].

Această triadă a iubirii creştine desăvârşite implică anumite însuşiri fiinţiale, precum: unitate, trăinicie, sfinţenie, iubire reciprocă, stimă, respect [13], credincioşia, curăţia, cumpătarea, împreună-lucrarea la desăvârşirea morală ş. a. [14].

Iubirea "tainică prin care se făureşte familia este totodată şi rodnică, fiindcă odrăsleşte viaţă, îmbogăţind-o prin naştere de prunci, şi o înfrumuseţează prin săvârşirea a tot lucrul lui Dumnezeu bine plăcut, iar oamenilor de folos" [15].

Prin urmare, după învăţătura Bisericii noastre, Căsătoria are, în această lume, atât misiune cât şi scop şi anume: "1. Naşterea de copii, spre înmulţirea neamului omenesc, şi a credincioşilor sfintei Biserici; 2. Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii şi 3. Ocrotirea moralităţii soţilor" [16].

Cât priveşte viaţa de familie, "Sfânta noastră Biserică dreptmăritoare – spune vlădica Nicolae Colan – întâmpină cu mâhnire desfacerea căsătoriei (divorţul). Ea nu conteneşte a aduce amintire fiilor ei că Domnul însuşi a hotărât ca oamenii să nu despartă ceea ce Dumnezeu a împreunat (Cf. Matei 19, 6)" [17].

În acelaşi timp, "nevrerea de-a avea copii este, de asemenea, urgisită de Sfânta noastră Biserică, deoarece se împotriveşte poruncii dumnezeieşti dintru început, care glăsuieşte aşa: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi» (Cf. Facere 1, 28)". "Lipsa de copii – spune mai departe Nicolae Colan – pustieşte familia, căci o slăbeşte şi o stinge când soţii încetează din viaţă. Mai mult decât atât – şi mai grav – lipsa de copii e în stare să pustiască popoare, stingându-le de pe faţa pământului" [18].

Într-un frumos şi instructiv articol, intitulat: Cei şapte ani de acasă, ierarhul Nicolae Colan ne prezintă icoana adevărată a creşterii copiilor în familia creştină: "Îndeobşte anii aceştia îi petrecem acasă, în mijlocul familiei, cu părinţii şi fraţii noştri. Ce vedem şi ce auzim în familie se lipeşte de noi. Este zestrea cu care creştem şi din care cheltuim în viaţă. Dacă în mijlocul familiei noastre am văzut şi am auzit lucruri frumoase şi folositoare, le vom învăţa şi ne vor prinde bine când vom fi mari. Şi, iarăşi, dacă am văzut şi am auzit lucruri slabe, le-nvăţăm şi pe acestea spre paguba noastră în viaţă.

După unele ca acestea nu e greu să înţelegem cât de mare este însemnătatea celor şapte ani petrecuţi în mijlocul familiei şi cât de grea este sarcina celor chemaţi să ne dea buna creştere în acest timp al vieţii noastre. Căci dacă cineva n-a avut norocul să se-mpărtăşească de o creştere îngrijită în familie, scăderea asta îl urmăreşte de obicei de-a lungul întregii sale vieţi şi lumea spune despre el că-i lipsesc cei şapte ani de-acasă.

Dascălii se tot gâlcevesc să afle care-i chipul cel mai potrivit în care se cuvine să se poarte părinţii cu copiii lor, spre a le da o bună creştere. Cei mai mulţi recomandă chipul blândeţelor, al iertării, al libertăţii aproape totale pentru tot ce fac copiii. Alţii, mai puţini la număr, nu se sfiiesc a îndemna pe părinţi să pună mâna şi pe nuia, spre a-şi pedepsi pruncii pentru răutăţile ce le săvârşesc uneori prea des.

Noi, credem că amândouă căile – şi-a blândeţei şi-a asprimei – sunt bune pentru atingerea scopului. Numai că ele trebuiesc urmate după împrejurări, după firea şi năravurile copiilor.

Părinţii au în vedere totdeauna binele pruncilor lor. De asta nu se îndoieşte nimeni. Din iubirea firească faţă de ei însă uneori prea îi lasă de capul lor, trecând cu vederea până şi unele zburdări păgubitoare pentru viaţa de mai târziu. În asemenea cazuri ei sunt datori să se uite mai aspru la odraslele lor şi să le strângă şurubul libertăţilor. Ca să nu se căiască mai târziu. Nimeni nu le va lua în nume de rău această măsură înţeleaptă. Nici chiar cei ce simt pe pielea lor asprimea măsurii. Dimpotrivă, sunt atâţia copii care, ajunşi vârstnici, mulţumesc părinţilor lor, că-n frageda lor copilărie i-au luat mai aspru şi nu i-au lăsat să se înrăiască fără să vrea.

Nu e vorba să răpeşti copilului bucuriile nevinovate ale nevârstniciei, ci să-l fereşti de primejdiile unei creşteri rele în cei dintâi ani ai vieţii. Fiindcă cei şapte ani de acasă sunt hotărâtori pentru toată viaţa.

De aceea, nu cu puţină dreptate spune şi Sfânta Scriptură cea atât de iubitoare de copii: «Cel ce iubeşte pe fiul sărac, îl ceartă, ca mai târziu să se bucure de el». Şi iarăşi: «Cel ce este moale cu fiul său, va lega ranele lui» (Isus Sirah, 30, 1 şi 7)" [19].

Este un text impresionant şi extrem de explicit şi pentru părinţii zilelor noastre.

În timp ce, o familie sănătoasă "dă Biserici ... buni... credincioşi, iar Patriei fii... devotaţi, pe mulţi dintre ei găsindu-i în "calendarul bisericesc... drept sfinţi sau alţii... eroi ai sfinţeniei şi... ai... facerii de bine" [20].

Cât priveşte atitudinea ierarhului Nicolae Colan faţă de Şcoală, se poate afirma că el a fost "un iscusit ziditor de suflete româneşti" [21] de la cei din fragedă pruncie până la cei vârstnici, atât prin cuvânt rostit, cât şi prin scris. Între factorii care contribuie la buna educaţie a tinerilor, el ne indică şi Şcoala, alături de Biserică şi Familie; iată ce spune el în această privinţă: "Sufletul tineretului e ca răsadul: el închide-n sine toate posibilităţile de dezvoltare şi rodire. Dar, pentru dezvoltarea acestor posibilităţi, el are nevoie de lumina şi de căldura unui mediu de viaţă curată şi sănătoasă şi de îndrumare înţeleaptă şi plină de iubire a părinţilor, a Bisericii, a şcoalei şi a tuturor instituţiilor chemate să-şi dea contribuţia la marea operă de zidire sufletească a neamului" [22].

Pentru Nicolae Colan, educaţia şcolară începe încă din familie; pentru acest motiv, le dă părinţilor următoarele îndemnuri: "vă mai pun la inimă, îndeosebi părinţilor, un lucru de mare preţ: grija de bună creştere şi îndrumare a scumpelor noastre odrasle, de sănătatea sufletească şi trupească a copiilor noştri. Că ei vor fi mâine puterea şi mândria neamului şi a patriei. Povăţuiţi-i cu părintească dragoste, să crească drept şi să nu-i lăsaţi pradă năravurilor şi deprinderilor rele. Ţineţi-i departe de ispitele şi patimile ucigătoare de trup şi de suflet. Purtaţi-i la biserică şi învăţaţi-i să umble în căile Domnului, zidindu-şi o viaţă cinstită, pilduitoare" [23].

Referitor la modul cum se face educaţia şcolară el ne arată între altele că: "Educaţia nu se face atât prin dăscăleala vorbelor, cât prin covârşitoarea lucrare a pildelor. Contagiunea este factorul hotărâtor în educaţie. Adevărul pildei cu merele putrede care strică şi pe cele sănătoase rămâne în veac" [24].

Îngrijorat de slabul progres în învăţarea limbii române de către tineret, într-un Congres cu profesorii de limba română din învăţământul secundar (din iunie 1938), pe vremea când era ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor a afirmat, între altele: "Era şi timpul suprem să se discute într-o asemenea întrunire chestiunea limbii româneşti. Fiindcă tineretul nostru ieşit din şcoli nu mai ştie... bine... nici citi, nici scrie, nici vorbi româneşte... O constatăm cu toţii, cu durere.

Evident, nu este vorba aici de graiul poetic, de limba literară, de expresia artistică a gândurilor şi a simţurilor noastre. Ci pur şi simplu de Graiul limpede, de limba corectă. Graiul poetic e un dar de la Dumnezeu; graiul limpede e un rod al ostenelelor cărturăreşti.

Unde să se înveţe? Fireşte, în şcoală, dar în şcoală elevii învaţă la limba română istoria literară, estetica literară, filosofie înaltă şi alte lucruri – toate literare şi înalte – numai lucrurile simple, elementare nu par a le învăţa, ori nu le învaţă îndeajuns. Cu toate că de-aici ar trebui să înceapă.

Aşa se întâmplă şi cu bacalaureaţii noştri – nu toţi, fireşte – se opintesc să caracterizeze opere literare şi uită în expunerea lor să acorde subiectul cu predicatul; sau se silesc să se pună la curent cu ultimele noutăţi literare – mai ales fetele – dar nu-şi bat capul cu problema punctului şi a virgulei.

Cine poartă vina acestei jalnice situaţii? Fără îndoială şi şcoala. Şcoala care nu mai dă importanţa cuvenită gramaticei; şcoala în care nu se mai citeşte graiul miresmat al scripturilor sfinte; şcoala în care nu se mai ispiteşte «limba veche şi înţeleaptă» a cronicarilor noştri; şcoala în care elevii nu mai sunt puşi să înveţe pe de rost poeziile lui Eminescu, Goga sau Coşbuc, ca şi când aceşti giganţi ai poeziei noastre s-ar fi învechit şi ar avea dreptul să cadă în desuetudine; şcoala care se vede că a capitulat în faţa neologismelor cu sau fără rost folosite şi în faţa preţiozităţilor şi a încâlcirilor stilistice cu care unii scriitori îşi ascund puţinătatea veritabilei inspiraţii.

Dar noi nu ne-am adunat aici să criticăm, ci să îndreptăm. Ei bine, îndreptarea tot de la şcoală trebuie să vină..." [25].

Sunt adevăruri izbitoare, care se potrivesc mult cu situaţia aceleaşi discipline, limba română, din şcolile de astăzi.

Un alt mijloc de educaţie în şcoală şi pentru viaţă, după Nicolae Colan, este Muzica, fiindcă... "muzica – zice el – transformă, purifică şi înalţă sufletul omenesc. Ea îmblânzeşte pe omul sălbatic şi înnobilează pe cel civilizat. Ea mângâie pe om în dureri şi-i sporeşte bucuria clipelor senine. Ea leagă sufleteşte pe oameni întreolaltă şi pe toţi îi leagă de Dumnezeu... Omul iubitor de muzică nu poate fi un om rău, nici omul care îndrăgeşte florile şi copiii...

Şi întors: poţi fi sigur, că, omul, căruia nu-i plac florile, copiii şi muzica e văduvit de o înaltă nobleţe sufletească..." [26].

Cât priveşte preferinţele muzicale ale ierarhului Nicolae Colan pentru educaţia tineretului se numără cântecele populare şi cele patriotice; iată ce spune el despre acestea: "Fără să o preţuiască teoretic, românul a simţit instinctiv taumaturgica putere a cântecului. În el şi-a revărsat totdeauna amarul suferinţelor îndelungate şi bucuria rarelor clipe de veselie, deopotrivă. În el a lăudat pe Dumnezeu, în el s-a înfrăţit cu codrul şi cu el a purces totdeauna la luptă pentru apărarea pământului şi... a ... legii strămoşeşti... Haideţi, tineri ai Patriei mele! Lăsaţi limonada şlagărelor de o zi... Tineri entuziaşti ai patriei mele, cântaţi"! [27]; Şi parafrazând pe marele preot, aş spune: cântaţi, numai cântaţi, simţiţi şi trăiţi româneşte.

Am prezentat – pe scurt – câteva aspecte din gândirea ierarhului Nicolae Colan cu privire la Familie şi Şcoală. Şi de această dată s-a dovedit că scrisul său este o adevărată comoară duhovnicească pentru cei ce iau contact cu el; este comoara inspiraţiei Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, respectiv a operelor Sfinţilor Părinţi, a lucrărilor de sorginte creştină; este experienţa sa de mare ierarh, teolog şi om de cultură.

Astăzi am observat că, pentru el, Familia şi Şcoala sunt instituţii divine, care îşi au izvorul în Biserica lui Hristos şi care, încă din această viaţă, prin învăţătura ei primită de la Fiul lui Dumnezeu, ne călăuzeşte paşii, prin toate greutăţile acestei lumi, spre viaţa cea veşnică.

Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru

____________________________________________________

1. Amănunte despre el vezi la: Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de om: Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, 1936-1957. După documente, corespondenţă, însemnări, relatări, impresii, Cluj-Napoca, Editura Arhiepiscopiei Clujului, 1989, 631 p.
2. A se vedea, între altele: Nicolae Colan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Pastorale, Cluj-Napoca, Editura Arhidiecezana, 1995, 283 p. (volum îngrijit şi editat de Pr. Lect. Dorel Man).
3. Se recomandă, de asemenea: Nicolae Colan, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Teologie şi spiritualitate Ortodoxă – Studii, Articole, Traduceri, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, 234 p. (volum îngrijit şi editat de Pr. Lect. Dorel Man); Pr. Lect. Dr. Dorel Man, Pastoraţie şi Istorie la Episcopul Nicolae Colan în Transilvania, 1940-1944, Editura Renaşterea, 2007, 269 p; în acelaşi timp, vezi la: Pompiliu Teodor, Ortodoxie şi naţiune în concepţia lui Nicolae Colan, în "Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)", Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 1995, 223 p. (volum îngrijit şi editat de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru), p. 43-54.
4. Dr. Antonie sPlămădealăt, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan şi limba română, în "Omagiu...", p. 151-164; Luminiţa Graure – Cornea, Scriitorul Mitropolit Nicolae Colan, ocrotitor al graiului românesc, în "Omagiu...", p. 191-196; Alexandru Moraru, La răscruce..., p. 595-596.
5. Moraru, La răscruce..., p. 595-596.
6. Gheorghe Răţulea, Mitropolitul Nicolae Colan şi educaţia morală a tineretului, în "Omagiu...", p. 197-201; Alexandru Moraru, La răscruce..., p. 61-63.
7. Gheorghe Răţulea, Mitropolitul..., p. 197.
8. Iată ce spune Nicolae Colan despre Biserică: Biserica "este marea familie a credincioşilor. Hristos este capul acestei familii spirituale. Noi alcătuim «trupul» Bisericii, fiindu-i «mădulare în parte»... Biserica e faptă de iubire dumnezeiască. Din iubire faţă de noi, oamenii, S-a întrupat Fiul cel Unu Născut; din iubire faţă de noi, oamenii, a ostenit şi a pătimit, a murit şi a înviat Domnul... Cheagul care ţine laolaltă pe toţi cei ce facem parte din dumnezeiasca alcătuire a Bisericii este dragostea – dragostea de Dumnezeu şi de oameni... Trăinicia dragostei se vede mai cu osebire în viaţa de familie. Prin căsătorie, cei doi devin «un trup» (Cf. Facere, 2, 24) – şi cum trupul viu are suflet, e de la sine înţeles că soţii sunt şi «un suflet». Aşezând în Biserica Sa Sfânta Taină a Cununiei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţeşte şi întăreşte cu desăvârşire această legătură de-o viaţă dintre soţii creştini". – Cf. Nicolae Colan, Pastorale..., p. 141.
9. Constantin Galeriu, Taina Nunţii, în "Studii Teologice", XII (1960), nr. 7-8, p. 485.
10. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 176.
11. Nicolae Colan, Pastorale..., p. 139.
12. Ibidem, p. 139.
13. Nicolae Mladin, Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p. 289.
14. Învăţătura de credinţă creştină Ortodoxă, Bucureşti, 2000, p. 401.
15. Nicolae Colan, Pastorale..., p. 142.
16. Învăţătura de credinţă creştină Ortodoxă..., p. 402.
17. Nicolae Colan, Pastorale..., p. 142.
18. Ibidem, p. 142.
19. Text apărut în Revista "Renaşterea", XXVII (1949), nr. 17 – 18, p. 4.
20. Ibidem, p. 142; o prezentare a situaţiei familiei la români în trecut şi azi, vezi la: Alexandru Moraru, Familia la români între tradiţie şi modernitate – Unele aspecte morale, etice şi sociale –, în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa", XXXVII (1992), nr. 1-2, p. 131-138; Idem, Tineretul român într-o lume secularizată, în "Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa", XXXIX (1994), nr. 1, p. 99-106.
21. T. Ciuruş, Episcopia din Cluj, în slujba neamului – P. S. Episcop Nicolae Colan, părintele graiului românesc, în "Renaşterea", XXII (1994), nr. 10, p. 2.
22. Nicolae Colan, Gânduri de primăvară. Tineretul, în "Viaţa ilustrată", I (1934), nr. 3, p. 1.
23. Nicolae Colan, Pastorală de Crăciun 1949, Cluj, 1949, p. 3.
24. Idem, Medalioane, Cluj, 1949, p. 104.
25. Cuvântarea P. S. Episcop N. Colan – Ministrul Educaţiei Naţionale – despre limba românească, în "Renaşterea", XVI (1938), nr. 24, p. 2.
26. Nicolae Colan, Giovinezza, Giovinezza. De ce nu cântă tineretul nostru?, în "Viaţa ilustrată", III (1936), nr. 5, p. 1.
27. Ibidem, p. 2.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!