Preoţi vrednici

Paradoxal doar în aparenţă, despre Biserică se scrie în general în alb sau negru. Te-ai aştepta ca un focar al iubirii să predispună la mai multă cumpănire, la înălţări peste mizeria cotidiană şi la plonjări spectaculoase în apele înţelepciunii. În fapt, din Biserică se vede mai lesne trupul – adică instituţia –, decît duhul – care este trăirea. Iar instituţia, ca oricare alta, este contestabilă.

Instituţia Bisericii funcţionează cu oameni – care au interese diverse şi practici mai mult sau mai puţin ortodoxe. Poate de aceea presa se lasă purtată de val şi ignoră nuanţele. Se scrie cu patimă, cei care o fac plasîndu-se cel mai adesea pro sau contra. Nimeni nu mai are timp pentru calea de mijloc, pentru adevăr. Unii asimilează întreaga Biserică Ortodoxă cu preoţii colaboratori ai Securităţii din regimul comunist, alţii văd doar miile de martiri. Unii acuză BOR că nu are preocupări filantropice, alţii se entuziasmează în faţa statisticilor referitoare la acţiunile caritabile. Unii neagă sau dispreţuiesc cultura bisericească, alţii exultă în faţa unor izbînzi cărturăreşti întîmplătoare. Unii pun pe prima pagină numai preoţi îngrăşaţi din banul văduvei, coborînd din SUV-uri şi intrînd în locuinţe somptuase, trecîndu-i cu vederea pe slujitorii oneşti, rodnici, străluminaţi de Har.

Aceste abordări sunt extreme şi nedrepte. De cînd există, Biserica a avut şi sfinţi şi apostaţi, şi eroi şi laşi, şi îmbuibaţi şi asceţi, şi cărturari şi analfabeţi. Judecata globală nu e de folos nici unui om cinstit sufleteşte.

Pe de altă parte, critica este necesară spre îndreptare. Şi credem că este obligaţia oricărui credincios să ridice glas cînd ceva nu e în regulă în Biserică. Cum e de folos şi să observăm lucrurile bune şi oamenii vrednici din Biserică. Faptele lor ne sînt pilde, iar cuvintele lor ne sînt îndreptar.

Aşadar, sîntem pentru o viziune integrală: paharul va fi avînd o parte goală, dar are şi una plină. Iată de ce în această revistă este posibil să găsiţi în egală măsură laude pentru unii clerici, evocări ale unor personalităţi-reper din Biserică şi dezvăluiri despre faptele, nedemne sau necanonice, ale altor clerici. E un echilibru de care avem nevoie.

De data aceasta, se cuvine să spunem cîteva cuvinte despre preoţii de ispravă.

În ultimii ani, am cunoscut numeroşi preoţi de toate vîrstele şi rangurile. Mulţi dintre ei sfinţesc locul, cum se zice. Pe unii dintre cei mai vîrstnici îi ştie tot creştinul. Aşa că am ales să ne oprim acum asupra cîtorva părinţi oarecum mai tineri, pentru că sfinţiile lor sînt garanţia viitorului. La sfinţiile lor, şi la alţii asemenea – rîvnitori, cel mai adesea în anonimat –, ne e nădejdea că nu vom rămîne fără modele vii o dată cu plecarea la cele veşnice a marilor noştri duhovnici.

Nu intenţionăm să facem vreun “top” al vredniciei preoţeşti. Nu e căderea noastră şi nici nu vrem să smintim sau să iscăm vrajbă. Totuşi, vom pomeni câteva nume, pentru a nu vorbi în abstract.

Părintele Puiu Pavel, din Odorheiul Secuiesc, este un exemplu de cum poate lucra Biserica pentru păstrarea identităţii naţionale, într-un mediu etnic şi religios ostil, şi despre cum pot fi readuşi la credinţă oameni înstrăinaţi de Dumnezeu.

Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, face, din anul 1994 încoace, dovada că avortul poate fi oprit cu dragoste. Prin grija sa, au fost salvate vieţile a peste 2000 de copii.

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău, urmat de un mănunchi de maici strălucitoare în virtuţi, a făcut un centru de cultură şi trăire ortodoxă în creierul munţilor.

Părintele Andrei Tudor, stareţul Mănăstirii Dervent – Constanţa, fost exarh al mănăstirilor din Dobrogea, acum vicar administrativ al Arhiepiscopiei Tomisului, are ştiinţa de a descoperi şi forma oameni. Cu voia lui Dumnezeu, cîndva şi Derventul va fi o “şcoală de episcopi” ca Mănăstirea Crasna.

Astfel de preoţi, îndeobşte sprijiniţi de ierarhul locului, transformă litera Sfintei Scripturi în faptă şi ţin Sus inimile credincioşilor. Prin aceştia se arată că preoţimea nu e o castă a profitorilor şi că Dumnezeu nu ne-a uitat.

Mai sînt mulţi alţi preoţi vrednici; pe unii îi ştim şi trebuie încă să ni-i apropiem, pe alţii e vremea să-i descoperim. Tuturor va trebui să le fim alături, căci sprijinindu-ne unul pe altul întărim Biserica.

Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!