Muzica dinlăuntrul cuvintelor

Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti 2005, trad. Rom. Luminiţa Brăileanu.

Apărută de curând în seria studiilor socio-umane a editurii Paralela 45, opera lui Bachelard, Poetica reveriei, ia forma unui vis deliberat în care visătorul găseşte propria lui condiţie drept cel mai potrivit subiect de visare. Metoda la care recurge Bachelard pentru a-şi organiza reveriile este una în definitiv simplă şi concrescută reveriei: “Metoda fenomenologiei în privinţa imaginilor poetice este simplă: ea constă în accentuarea caracteristicii primordiale, în decelarea esenţei lor” (p. 11).  Scriind despre reverie cu mijloacele pe care tot ea i le pune la dispoziţie, Bachelard regizează de fapt o aşezare faţă în faţă a reveriei cu ea însăşi, folosindu-se de mijlocirea sporitoare a oglindei propriei sale “anima”. Motivul acestui demers nu poate fi altul, mărturiseşte Bachelard, decât acela de a face din “reveria poetică scrisă, împinsă până la pagina literară s…t o reverie transmisibilă, o reverie inspirantă, adică pe măsura talentelor mele de cititor” (p. 15).

Pentru a ajunge în intimitatea gândului autorului, trebuie îmi primul rând să nu confundăm reveria cu un vis nocturn. Ea nu se revendică precum acesta din subconştient, ci este mai degrabă semnul unei definitive instalări a omului în “fericirea lumii”, iar cea mai marcantă deosebire dintre cele două stări e că prima dintre ele, reveria, este conştientă şi ne aparţine, în timp ce visul e profund inconştient, lăsând uneori senzaţia că nici el e cel care ne visează pe noi. Polaritatea reverie-vis este de fapt reflectarea dualităţii anima-animus, profunda dualitate a sufletului omenesc, consideră Bachelard citând în câteva rânduri cuvintele celebrului psiholog.

Însă care este pretextul acestei reverii? Care este solul uşor “fenomenologic” din care ea îşi trage sevele? Răspunsul şi justificarea lui ne sunt oferite în ultimul capitol al introducerii: “Ele, documentele, îmi vin din cărţi, căci toată viaţa mea este lectură”, cartea fiind pentru Bachelard simultan “o realitate a virtualului şi o virtualitate a realităţii” (p. 33).

Cele cinci capitole în care este împărţită cartea trebuie gândite ca un fel de trepte care suie, într-un ritm din ce în ce mai grăbit spre reveria deplină, angajată, cosmică. Astfel, dacă primul dintre capitole ne deschide lumea “visătorului de cuvinte”, ultimul dintre ele nu se poate intitula altfel decât “Reverie şi cosmos”. Însă pentru a ajunge în puctul deschiderii totale mai înainte trebuie să ne scufundăm în adâncul sufletului uman, acolo unde sălăşluiesc forţele originare, femininul – anima şi masculinul – animus, să recuperăm apoi copilăria pe calea aceluiaşi vis, pentru a putea constata, un moment înainte de celebrarea reveriei cosmice, că un visător autentic “nu şi-ar ierta-o niciodată dacă s-ar îndoi de imaginile lui pentru a-şi afirma existenţa” (p. 197).

Pentru a lăsa neatinsă plăcerea lecturii, dar şi pentru a aduce totuşi mărturia unei promisiuni irezistibile, vom întârzia o clipă asupra primului dintre capitole, locul unde fascinaţia pentru cuvânt îl metamorfozează pe acesta într-un templu al reveriei, unde nu se intră decât pentru a visa. Ce moment ar fi fost mai prielnic decât acesta pentru a constata că “deja, prin genul cuvintelor care le denumesc, vis şi reverie apar ca diferite” (p. 37). Din nefericire, ar spune Bachelard, în limba română, o limbă care a preferat indecizia în ceea ce priveşte cele două genuri, indecizie refugiată în genul neutru, diferenţa dintre vis şi reverie nu mai ţine de evidenţă.

Întreg capitolul este o reverie pentru care nu e nevoie decât de cuvinte. Ronul sau Rinul sunt nişte “monştri lingvistici” pentru cel care nu poate gândi numele fluviilor decât având genul din limba maternă: “Aube şi Sena, Mozela şi Loara sunt singurele mele râuri” (p. 39). Reveria legă cu un fir invizibil lucruri ce nu par a avea nimic în comun. De la nume de fluvii autorul trece la “clopotniţa scaret nu este decât lăcaşul de unde clopotul îşi aruncă spre cer sunetul grav şi plin”, acesta născându-se din îmbrăţişarea femininului cu masculinul.

Bachelard deplânge actele gramaticale care au aşezat “în categoria femininului o fiinţă care şi-a câştigat nobleţea în masculin” (p. 39). Centăureasă este un feminin imposibil, însă autorul ne oferă varianta femininului visător, dintr-un dicţionar de plante: ţintaură. Liniştea - “silence” provoacă nedumerirea autorului care mărturiseşte că nu poate visa acest cuvânt decât la feminin, folosirea lui imperativă fiind singurul vinovat pentru genul masculin al substantivului. Şi cum ar fi posibile toate aceste reverii dacă “simplele cuvinte” nu s-ar odihni în “culcuşul unei visări” (p. 53)? Astfel, orice cuvânt poate fi pentru Bachelard nesfârşit izvor de visare, iar întreaga carte este dovada supremă a acestui fapt.

Sfârşind, constatăm că Poetica reveriei este un îndreptar pentru cititorul dator să transforme reveriile tuturor poeţilor în propriile sale vise diurne, să le interiorizeze şi să le sublimeze alchimic sub zodia “eternului feminin”: anima.       

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!