Amintiri despre Societatea Academică "Prietenii Ştiinţei"

Pentru o istorie culturală (I)

După Marea Unire din 1919, au început să apară în România numeroase manifestări culturale, ştiinţifice, religioase şi artistice care au marcat generaţii întregi de scriitori, artişti, savanţi. După împlinirea idealului istoric de unitate naţională a românilor, se punea acut problema unităţii spirituale pe care nu o putea realiza decât Biserica şi cultura. Pe lângă Universităţile de stat, Operele şi Filarmonicile din oraşele mari, precum şi căminele culturale din mediul rural, au luat fiinţă câteva societăţi culturale, ca Societatea Cultul Patriei,fondată de profesorul de filosofie Marin Ştefănescu, la Cluj; Asociaţia studenţilor Petru Maior, de la Cluj; Asociaţia Criterion, de la Bucureşti, polarizând o serie de personalităţi culturale, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCR), fondată de Mircea Vulcănescu; Societatea Arboroasa de la Cernăuţi.

În 1922, din iniţiativa matematicianului George Ţiţeica, ia naştere la Bucureşti Societatea Prietenii Ştiinţei, cu dispoziţii statutare de a se extinde în oricare alt oraş din ţară, dacă existau oameni de cultură dornici de a crea filiale ale acestei societăţi. Aşa a luat fiinţă la Craiova, Societatea Prietenii Ştiinţei, din iniţiativa doctorului Charles Longier şi a profesorului de franceză Constantin D. Fortunescu, de la renumitul Colegiu Carol I, precum şi a altor intelectuali: doctorul Maier, avocatul Puţureanu, istoriograful Ion Donat ş.a. După un timp, Societatea de la Bucureşti a sucombat din motive necunoscute nouă. În schimb, cea de la Craiova a supravieţuit până în anul instalării regimului comunist în România. După moartea doctorului Longier, conducerea Societăţii a fost preluată de către profesorul Fortunescu, susţinut de un consiliu de administraţie.

Scopul societăţii era culturalizarea maselor – şi ce scop era mai nobil ca acesta? – astfel încât Craiova, dincolo de a fi un centru militar, comercial, economico-financiar, devenea şi un important centru cultural, pe scena Societăţii Prietenii Ştiinţei perindându-se şi evoluând, pentru o perioadă de mai bine de 20 de ani, numele reprezentative ale culturii şi spiritualităţii româneşti. Trebuie precizat că mai funcţionau în Craiova instituţii culturale de pregnanţă, precum Cenaclul literar condus de poeta Elena Farago; Editura Scrisul Românesc; Editura şi revista Ramuri; Pinacoteca; Biblioteca Aristiţa şi Theodor Aman. Societatea Prietenii Ştiinţei aducea o notă aparte, mai ales că ea a cuprins toată aria de preocupări a culturii româneşti: de la poezie, literatură, artă, la istorie, sociologie, psihologie, filosofie, teologie, devenind un fel de Universitate liberă.

Prima conferinţă pe care am audiat-o în toamna anului 1934 a fost aceea a romancierului Liviu Rebreanu, referitoare la viaţa şi opera lui George Coşbuc. Prozatorul îl prinsese în viaţă pe marele poet şi îşi depăna amintirile cu farmecul său cunoscut. Conferinţa s-a ţinut în frumoasa şi relativ noua sală de festivităţi a Liceului "Fraţii Buzeşti", cu o asistenţă numeroasă. Atunci, Craiova nu dispunea de o Universitate şi era dornică de acest gen de manifestări culturale. Ulterior, conferinţele Societăţii s-au desfăşurat în spaţiul cinematografului "Rio", ca urmare a unui contract cu conducerea acestei instituţii, a cărei clădire se afla pe locul unde funcţionează astăzi supermagazinul "Mercur", o clădire ce avea parter şi balcon, suficiente pentru a cuprinde numărul de auditori. Conferinţele se ţineau duminica, la ora 11.15, după terminarea slujbelor religioase de la bisericile din oraş. Programul conferinţelor respecta oarecum programelor şcolilor, adică respecta perioada vacanţelor de Crăciun, de Paşti şi vacanţa mare. Deşi se percepea o taxă de intrare de 10 lei, elevii şi studenţii erau scutiţi de aceasta. Casierul Societăţii era doctorul Maier, o persoană în vârstă de 50 de ani, care avea un băiat în clasa a 8-a, la Colegiul Carol I, locuind într-o veche casă boierească, cu un singur etaj, de pe strada Brâncuşi. Văzându-mă că sunt un participant nelipsit la aceste conferinţe, doctorul Maier m-a întrebat dacă nu doresc să devin casierul societăţii. Am acceptat imediat, fără rezerve, conştient că acest lucru mă lega şi mai mult de activitatea societăţii. Astfel, înainte de a ajunge la sediul cinematografului, treceam pe la locuinţa doctorului Maier. Aici, la subsolul casei, am văzut imensa bibliotecă a doctorului, cu cei patru pereţi capitonaţi cu rafturi pe care erau aşezate miile de cărţi. În timp ce îl aşteptam pe doctorul Maier, ochii îmi fugeau de la un raft la altul de cărţi. Doctorul îmi dădea carnetul cu bilete pe care eu le emiteam celor care veneau la conferinţă, banii încasaţi şi carnetul restituindu-le dânsului, după terminarea conferinţei.

Prezenţa la conferinţe a profesorului Fortunescu era vizibilă, venind mai întotdeauna însoţit de istoriograful Ion Donat, un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani, înalt, cu ochelari, pălărie, iarna purtând un palton de culoare maron. Ion Donat colabora la revista Arhivele Olteniei al cărui director era profesorul Fortunescu, revistă ce cuprindea numeroase documente istoriografice, scrisori, donaţii domneşti, danii etc. Ion Donat nu avea ca instrucţie decât gimnaziul, dar se pregătise intens, în particular. Ca şi profesorul Fortunescu, Ion Donat a fost arestat de comunişti, făcând ani mulţi de închisoare. După eliberare, a fost oprit pe post de cercetător la Biblioteca Academiei Române, unde a lucrat până la moarte.

În 1937 am cerut aprobarea conducerii Societăţii Prietenii Ştiinţei, prin doctorul Maier, de a înfiinţa în oraşul Pleniţa, o filială a societăţii. Doctorul Maier mi-a adus un statut şi în vacanţa mare a anului 1937 m-am ocupat tot timpul de organizarea comitetului de conducere şi a unei serbări ce a avut loc pe 15 august 1937, prin care marcam începutul activităţii societăţii în Pleniţa. Comitetul era compus din doctorul Panait, directorul Spitalului din Pleniţa, Profesorul Ion Motoi şi părintele Nitipir (vicepreşedinţi), Elefterie Popescu şi Ştefan Bârzeanu (membri), George Popescu, ca secretar. A fost invitat şi a vorbit şi un reprezentant al Asociaţiei Publiciştilor Periodici din România, domnul Ioan Stănescu. Serbarea a fost deschisă de doctorul Panait, care a arătat rostul Societăţii, iar George Popescu a făcut o amplă prezentare a stadiului în care problemele de filosofie a culturii, semănate în sufletul românesc au reuşit să fecundeze în spiritualitatea românească. În toamna anului 1938, s-a constituit un nou colegiu de administraţie al Societăţii Prietenii Ştiinţei în care au fost incluşi Ştefan Rădulescu şi subsemnatul.

Profesorul Fortunescu, figura tutelară a Societăţii Prietenii Ştiinţei, făcuse studii de litere în Franţa, fiind profesor de literatură franceză la Colegiul Carol I din Craiova. Era prieten bun cu Nicolae Iorga şi îi împărtăşea ideile sale politice. În guvernarea iorghistă din 1930-1931, profesorul Fortunescu a deţinut postul de director general în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale. Din cauza eşecurilor politice ale lui Iorga, profesorul Fortunescu, un om cinstit sufleteşte, fără veleităţi şi orgolii personale, s-a îndepărtat de Iorga, orientându-se spre dreapta tradiţională. În plus, profesorul Fortunescu era foarte bun prieten cu poetul Radu Gyr şi cu tatăl acestuia, Coco Demetrescu, actor la Teatrul Naţional din Craiova. Profesorul Fortunescu s-a dedicat întru totul culturii sau mai bine spus procesului de culturalizare a maselor de care avea nevoie naţiunea română în acea perioadă, în speţă continuarea activităţii Societăţii Prietenii Ştiinţei şi a publicării prestigioasei reviste Arhivele Olteniei.

Au urmat două conferinţe ţinute de doctorul Ioan Trifan, directorul Spitalului TBC de la Leamna (Craiova) şi de doctorul Mircea Adrian, care au scos în evidenţă procesul de efervescenţă, generat de evenimentele ce aveau loc pe scena spiritual-politică a lumii, şi nu mai puţin în România, evenimente care au avut darul de a modifica climatul spiritual, moral şi chiar politic mondial. Aceste două conferinţe s-au ţinut în sala Societăţii preoţeşti Renaşterea, al cărei întemeietor şi preşedinte a fost Părintele profesor iconom stavrofor Constantin Stănică, fost consilier la Episcopia Râmnicului, colaborator apropiat al P.S. Episcop Vartolomeu şi apoi iniţiator al înfiinţării Mitropoliei Olteniei la Craiova, consilier administrativ al acestei Mitropolii până când comuniştii l-au obligat să se retragă în exil, în alte zone ale ţării. Frate al mamei mele, Pr. Stănică este autorul unei cărţi de 500 de pagini cu numeroase documente referitoare la originea românilor din partea de miazăzi a României. Cartea a fost văzută şi cercetată şi de Nicolae Iorga, dar evenimentele ulterioare petrecute la noi în ţara au făcut ca aceasta să rămână nepublicată.

Prima conferinţă din seria nouă a fost susţinută de Ioan I. Moţa, fiul protopopului Ioan Moţa din Orăştia Ardealului milenar, luptător pentru unitatea poporului român, alături de Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ciceo Pop şi alţii. În 1916, protopopul Ioan Moţa este trimis în secret de Consiliul Dirigent din Ardeal în America să medieze cu conducătorii de acolo posibilităţile de unificare a Ţării Româneşti, în pofida dificultăţilor impuse de ţările imperialiste din Europa. Ioan I. Moţa îşi termină studiile de drept la Universitatea din Cluj, unde înfiinţase şi Societatea Petru Maior, urmând apoi studii superioare în Franţa, la Grenoble, unde îşi dă şi doctoratul. Întors în ţară, îşi continuă lupta în sânul tineretului studenţesc, plasma cea mai curată a naţiunii române, considerând că acest suflet a fost alterat din pricina atâtor vitregii prin care a trecut, a politicianismului veros, de multe ori importat.

Moţa nu porneşte de la principii sau de la programe, ci de la "icoană". De aceea îşi scrie programul într-un articol publicat în revista Glasul strămoşesc, iar articolul poartă titlul "De la icoană". Prin urmare, autorul nu pleacă de la o idee, ci de la credinţă; nu de la Kant, Hegel, Descartes sau Rousseau, ci de la Iisus Hristos.

"Din vechiul cuget, din vechiul om, din vechiul suflet nu trebuie să mai rămână nimic, el trebuie să se transforme, să se transfigureze, să devină un alt suflet românesc". Acest suflet trebuie să fie în orice moment gata de sacrificiu, întrucât aşa a învăţat de la Iisus Hristos că spiritul de jertfă este esenţialul. Datorită acestor principii, peste un an Ionel Moţa pleacă în Spania să le pecetluiască cu sângele său. Conferinţa lui Moţa a fost nemaipomenită, captând întregul auditoriu. La sfârşitul comunicării, conferenţiarul a fost răsplătit cu un ropot nesfârşit de aplauze.

Lui Ionel Moţa i-a urmat, în rândul conferenţiarilor, un alt titan al culturii universale, Mircea Eliade. Suplu, de statură medie, cu ochelari, îmbrăcat modest, a înaintat sfios pe scenă, spre pupitru. Mulţi dintre cei prezenţi care nu îl cunoşteau, întrucât nu îl văzuseră până atunci, au ezitat să-l aplaude. Prezenţa lui smerită – modestia i-a caracterizat întreaga lui viaţă – aproape că a dezarmat auditoriul. Ipostaza de "modest participant" (aparent) pe scenă, împletită cu vulcanul de cunoştinţe şi adânci trăiri religioase, însoţite de un mare talent oratoric au avut menirea de a schimba total atitudinea auditoriului care i-a răspuns cu entuziasmul cuvenit. Un ropot de aplauze au marcat intrarea pe scenă a acelui despre care marele profesor de filosofie sanscrită de la Universitatea din Calcuta, Dasgupta, scria: "dintre toţi studenţii din lumea întreagă ce mi-au trecut prin mâinile mele, nici unul nu l-a egalat".

Conferinţa lui Mircea Eliade purta titlul "Cultură şi Naţiune". Iată ce consideraţii făcea savantul român despre acest fenomen: "Cultura, pentru mine, este sufletul unei naţiuni; este lumina unei naţiuni, aşa cum lumina fizică este legată indestructibil de sursa de la care emană, adică soarele. Cultura este un fenomen, şi anume un fenomen aparte pentru fiecare naţiune. Nu există o cultură universală. Cauza fenomenului este zăcământul de valori pus de Dumnezeu în sufletul fiecărei naţiuni, substanţa intimă a neamului, sufletul creator al naţiunii, cu tot specificul, cu toate problemele, şi mai ales cu toate aspiraţiile ei care sunt legate în mod indestructibil unele de altele. Cultura este expresia fidelă a sufletului unei naţiuni, a structurii ei ancestrale".

Dar Eliade trage, peste toate acestea, o concluzie genială şi salutară: "Expresia fidelă a unei culturi naţionale o reprezintă etnografia. Ea rămâne deci quintesenţa, măsura şi specificul unei naţiuni; în acelaşi timp, etnografia devine argumentul cel mai combativ şi plauzibil împotriva internaţionalismului comunist". Aceasta o spunea Eliade în 1936-1937. Conferinţa sa ţinută în acea perioadă de mari frământări spirituale, politice româneşti şi europene a venit ca un leac, ca un balsam pentru multă lume care se scălda în confuzia incertitudinilor.

După ce Mircea Eliade a susţinut această conferinţă în cadrul Societăţii Prietenii Ştiinţei, la Craiova, în viaţa savantului s-au întâmplat alte evenimente importante. În primul rând, şi-a continuat activitatea publicistică, tipărirea cărţilor de studiu şi a romanelor; de asemenea, a editat la Fundaţiile Regale Roza Vânturilor, carte ce aduna o bună parte a articolelor profesorului său, Nae Ionescu, scrise în ziarul Cuvântul, cu un frumos "cuvânt al editorului" în care creiona portretul magistrului, din punct de vedere spiritual, moral, cultural şi politic; Eliade a continuat să publice în revista Vremea seria de articole, cu idei despre cultura occidentală, în special despre cea italiană, ca nu după mult timp să-şi tipărească, la o editură bucureşteană, şi teza de doctorat Eseu asupra filosofiei Yoga (va urma).

George Popescu Glogoveanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!