Teroristul ca "sfânt" gnostic *

Când Ovidiu Hurduzeu m-a invitat să scriu postfaţa cărţii sale despre Unabomber (Bucureşti, Ed. Logos, 2007), iniţial am ezitat. În scurt timp însă m-am aşternut pe scris din exact acelaşi motiv pentru care la început şovăiam să o fac. Motivul e lipsa de spirit critic şi autocritic a stângii româneşti.[1]

Astfel, iniţial am dorit să evit etichetările care, de obicei, ţin loc de serioase discuţii critice în denunţurile publice pe care intelighenţia noastră stângistă le ia drept polemici. Mai apoi însă am decis să mă aşez în ariergarda prezentei cărţi tocmai pentru a contra previzibila reacţie a establishment-ului[2] de stânga care, de câte ori aude lucruri care ies din tiparele "revoluţiei cu voie de la poliţie", salivează pavlovian acuze precum: "legionar", "rasist", "xenofob", "homofob" şi, în ediţie specială pentru această carte, probabil, "terorist".

1. Despre natura soporifică a conştiinţei critice a Stângii

În discuţiile iscate recent cu privire la o eventuală resuscitare a stângii în România, s-a spus că România, ţară capitalistă, are nevoie de stânga deoarece "stânga e conştiinţa critică a capitalismului". "Stânga e critică". "Stânga e vigilentă" chiar şi în varianta ei postmodernă, nu numai în cea proletcultă. Ideea ar fi aşadar că stânga e alcătuită din persoane a căror angajare critică se petrece la limita aventurii existenţiale, a riscului maxim asumat, a altruismului inconştient şi a lucidităţii orbitoare. De vreme ce a îmbrăcat cămaşa critică, ar trebui ca stânga românească să fie ubicuă, incontinentă, minuţioasă şi chiar suicidară în incursiunile ei. Din păcate, în loc de comandouri critice, stânga românească ne oferă doar nişte Brigăzi Roşii ale autopromovării, autoperierii şi autosatisfacerii. Mai puţină "dinamită" şi mai mult marketing. Mai puţin western spaghetti şi mai mult Rotary Club. Departe însă de a fi originală, stânga românească nu face decât să copie în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental.

Una dintre sursele acestei lipse de vigoare o constituie ruperea de realitate. În perioada ei de maximă înflorire, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, stânga avea un obiect al muncii: proletariatul. Consistenţa şi legătura cu realitatea ale stângii – fie radicale, fie social-democrate – erau date de consistenţa numerică şi umană a electoratului ei. Prin urmare, cine citeşte astăzi istoria laburiştilor englezi, socialiştilor francezi sau social-democraţilor nordici ar putea rămâne surprins de conservatorismul social şi chiar suflul religios (mai ales Chapel/Low Church) al acestora. Odată însă cu dispariţia prin îmburghezire a proletariatului occidental, stânga a trebuit să-şi găsească o nouă parohie. Şi a făcut asta în două feluri. În primul rând, a produs sărăcie spontanee, proletariat, şi-a creat adică un mediu propice autogenerării, în Europa de Est, în Africa postcolonialismului marxist, şi în largi părţi din America Latină şi Asia. Stânga (marxistă, leninistă, stalinistă, troţchistă, maoistă, caviar, champagne, Flora) a meşterit ideologic şi exportat practic înapoierea în numele căreia, ulterior, a extorcat şi şantajat sentimental  Occidentul capitalist.

În al doilea rând, stânga şi-a inventat o nouă parohie: cea a minorităţilor de tot felul, rasiale sau de păcate, în numele cărora vorbeşte şi îşi umflă conturile cu bani de la buget. Dacă dreapta capitalistă face bani din "complexul militaro-industrial," stânga capitalistă prosperă pe baza complexului mediatico-universitar. Pana poate că nu e mai puternică decât spada, dar mitraliera de cuvinte oarbe e deseori mai profitabilă decât cea cu gloanţe adevărate. Acest lucru face ca, astăzi, stânga să fie baricadată în universităţi. Stânga e un discurs.

Gândind global şi acţionând local, stânga românească (nu discut aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale), e şi ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale. Stânga românească e mai puţin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, şi mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida şi cu Foucault. Revoluţia se face, la stânga, birocratic, cu aprobare de la UE, ONG-uri, fundaţii, concernuri mediatice şi instituţii ale statului.[3] Şi e normal să fie astfel, din moment ce acestea sunt chiar instituţiile unde lucrează şi raportează stângiştii noştri, stângişti de reţea care se pretind rebeli şi spirite critice. Revoluţionarul de profesie e nu un spirit critic, ci un activist: nu un Don …Quijote, omul cu mârţoaga, ci omul cu dosarul, cu mapa, cu laptopul. Omul conectat: nu la realitate, ci la posibile surse de finanţare.

Lipsa de curaj critic şi spiritul de pluton transpar şi din modul în care stânga românească îşi coregrafiază polemicile cu adversarii de idei. Presa postrevoluţionară stă mărturie că marea majoritate a confruntărilor între stânga şi dreapta se petrece astfel: stânga, prin pana unui drepthomist, atacă o idee sau o instituţie fundamentală pentru ceea ce Orwell numea "common decency": Biserica, familia, ideea naţională etc. Un om de dreapta răspunde. Omul de stânga tace. Dispare sau scrie despre altceva. Apoi, după o lună-două, reiterează atacul, fără a ţine seama de obiecţiile ridicate.[4] Ovidiu Hurduzeu, la publicarea primelor fragmente (1997) şi a primei ediţii (2000) din Sclavii fericiţi, a fost acuzat de stângiştii români că e antiamerican şi extremist de dreapta, deşi argumentele sale foloseau în mod original şi sagace un pattern argumentativ întâlnit la Baudrillard, Virilio şi la filosofi aparţinând stângii "studiilor culturale".[5]

Refuzând dezbaterea, nerăspunzând la argumente decât cu injurii şi tăceri, stângiştii nu dovedesc decât că pun strategiile de marketing mai presus de conştiinţa critică. Ei nu răspund ca "să nu-ţi facă reclamă"![6] Pentru ei nu lămurirea unor idei generatoare de fapte contează, ci construirea brandului cultural. De fapt, capitalismul marketingului şi marxismul postmodern au în comun behaviorismul, obsesia construirii şi inventării. Diferenţa dintre capitalismul de la 1900 şi cel de la 2000 e că pentru primul conta produsul în vreme ce pentru al doilea contează campania publicitară deoarece nu se vinde un produs, ci o marcă. De aceea, persoana a devenit "consumator", adică un om deformat şi manipulat de bombardamentul publicitar. Pentru stângişti, omul e tot o tabula rasa care trebuie modelată de societate: ingineria socială are drept ultim scop ingineria interioară. Ingineria socială ne frăgezeşte pentru ingineria genetică. Singura deosebire între ingineria genetică liberală şi cea comunistă va fi că în prima vom avea dreptul să ne cumpărăm personalităţi sau urmaşi după buzunar, în cea de a doua vom fi clonaţi cu toţii la fel, ca să fim egali. Sufletul oricum va fi mort. Şi asta pentru că ambele orientări împărtăşesc acelaşi dispreţ pentru sufletul omenesc pe care îl asimilează materiei manipulabile.[7]

2. Despre contra-revoluţie

Complicitatea dintre "contra-cultură" şi "Sistem" a observat-o şi Ted Kaczynski, pus la index de către stânga americană nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stânga. După cum arată Ovidiu Hurduzeu, stânga americană s-a dovedit a fi ospitalieră cu teroriştii: de la Weather Underground la Brigăzile Roşii şi la Baader-Meinhof Gang, teroriştii stângii au făcut cariere universitare şi judecătoreşti. Ucigaşii pot oricând deveni vedete mediatice şi universitari respectabili atât timp cât admit că toate crimele lor au fost făcute de dragul unei lumi mai bune şi mai drepte, de dragul ecologiei,[8] al Lumii a Treia, al matriarhatului, minorităţilor de orice fel, sau din raţiuni estetice. Orice e permis împotriva opresiunii burgheze: Merleau-Ponty elogia chiar "violenţa progresistă" .[9]

Kaczynski a ucis, asemenea stângii, pentru binele omenirii,[10] dar şi-a însoţit actele criminale de un manifest ideologic anti-stângist. Dacă analiza pe care o face Kaczynski societăţii tehnologice e de o tăioasă acuitate, actele sale criminale îl trădează ca pe un prizonier al societăţii pe care o denunţă.[11] Kaczynski răspunde la inginerie socială cu inginerie socială. Unei societăţi care manipulează omul prin tehnologie, el îi răspunde cu utopia unei societăţi în care omul va deveni mai bun, sau va redeveni liber, datorită lipsei tehnologiei. Deşi luptă în numele libertăţii omului, vrea să-l pună în faţa faptului împlinit. Determinismului, Unabomber răspunde cu determinism: vrea să schimbe societatea ca să schimbe omul. Ba, pe lângă ingineria socială, mai recurge şi la inginerie sufletească ("inner engineering"). Unabomber încearcă să se convingă că remuşcările pe care le resimte la gândul suferinţelor victimelor sale ar fi doar sechele ale spălării pe creier pe care i-a aplicat-o "Sistemul". E adevărat, după cum scrie Ovidiu Hurduzeu, că Unabomber "doar se «deprogramează», se leapădă de tot ceea ce aparţine sistemului, dar nu se «reprogramează» în stil skinnerian". Şi totuşi, direcţia în care operează el "deprogramarea" e un primitivism idealist, un neanderthalism tributar antropologiei începutului de secol XX. Kaczynski are mai multă încredere în literatura ştiinţifică decât în conştiinţa sa torturată, şi această robie e tot un simptom al modernităţii. Unabomber e pregătit să manipuleze masele spre binele lor şi se bazează în acest scop pe o elită revoluţionară. Globalismului corporatist el îi răspunde cu ideea leninistă a unei revoluţii mondiale. Unabomber foloseşte terorismul ca advertising, ştiind că astfel va fi ascultat; o apucă pe scurtătura mediatică a crimei pentru a câştiga un public (vezi art. 96 din Manifest). Unabomber nu are răbdare. Unabomber vrea să fie eficient. Unabomber se aşază în planul unei etici biologice şi răspunde nihilismului tehnologic cu nihilism liric (posibil şi freudian). Kaczynski luptă cu armele adversarului şi acest lucru face ca soluţia sa de ieşire din Sistem să nu fie decât o perpetuare a erorii tehnologice, cu aceleaşi rezultate antiumane. Deşi neoconservatorii americani ar fi dispuşi să finanţeze maşini care să "indice" existenţa lui Dumnezeu,[12] singurul lucru care nu a fost colonizat încă de tehnologie e sfinţenia,[13] şi probabil că reacţia împotriva tehnologiei de acolo trebuie să pornească, de la unul din lucrurile care nu pot fi obţinute prin reţetă. [14]

Unabomber a rămas, după cum o indică şi preferinţa sa pentru romanul Secret Agent al lui Joseph Conrad, un prizonier al modernităţii. Conflictul său cu societatea tehnologică e cel dintre, după cum bine scrie Ovidiu Hurduzeu, "ultima monadă autonomă" şi "reţea". Noua societate tehnologică e îndeplinirea perversă a visului lui Berdiaev după "un nou ev mediu". Numai că nu e un ev mediu creştin, ci gnostic. Un ev mediu care uită că superioritatea ontologică nu implică superioritatea morală, că îngerii pot fi răi. Mitul "sistemului", al "reţelei", al religiei unice, al păcii sau conflictului global au dus la un soi de neoiobăgie cubiculară, la "team work"-ul în care colegii se pândesc, evaluează şi pârăsc unii pe alţii asemenea mujicilor ruşi de pe vremuri la vremea plăţii devălmaşe a dărilor.

Conflictul dintre Kaczynski şi stânga e cel dintre libertate şi privilegii. Parte a neomedievismului tehnocrat e şi renaşterea noţiunii de "privilegii" şi abandonarea mai abstractei "libertăţi".[15] Astfel, minorităţile care se bucură de sprijinul corectitudinii politice au, prin affirmative action, parte de privilegii, asemenea ghildelor, burgurilor şi aristocraţiilor premoderne. Kaczynski însă vrea libertate, fie şi acea libertate explozivă a anarhiştilor sfârşitului de secol nouăsprezece. Libertatea sa urmăreşte reaşezarea individului în planul "Naturii" (vezi art. 114-139). Privilegiile tehnocraţiei postmoderne urmăresc uniformizarea indivizilor prin absorbţia lor în grupuri care funcţionează ca rotiţe ale sistemului. Şi din filosofia sistemului, şi din cea a lui Kaczynski lipseşte persoana.

De aceea, Ovidiu Hurduzeu are dreptate atunci când scrie, empatic dar nu şi simpatetic, că Unabomber nu poate fi înţeles după criterii morale, ci "prin prisma literaturii". Unabomber nu s-a judecat pe sine după criterii morale, ci în plan estetic. Dar literatura modernă, literatura de referinţă a lui Kaczynski, nu mai e literatura eroului clasic, al cărui sacrificiu confirmă rânduiala, ci e literatura contraeroului a cărui jertfă e menită să acuze absurdul, fisura ontologică produsă de asemănare – plictiseala conformismului burghez – care se vindecă numai prin scăpărarea profundă a contrariilor. De vreme ce Dostoievski e unul din autorii de referinţă ai lui Kaczynski, poate că Unabomber ar putea fi încadrat în specia "hainilor sentimentali" de tip Feodor Karamazov. Dar Kaczynski nu e numai personaj de roman, nu e ficţiune. Coerenţa artistică e necesară pentru a da "iluzia" realităţii prin scris, realitatea se rezolvă însă pe un plan superior esteticului. Nihilismul estetic e o maladie a realităţii: când nu descoperi sensul, îl inventezi.

3. Dezrădăcinarea

Această patinare explozivă în plan estetic trimite poate la iniţiala dezrădăcinare din realitate a lui Kaczynski. Kaczynski a crescut ca un dublu dezrădăcinat: ca produs al unei familii de imigranţi est-europeni rupţi de biserică şi dornici să se "adapteze", "asimileze", să parvină; şi apoi ca produs al experimentelor operate asupra generaţiilor postbelice. Kaczynski a crescut într-o societate dominată de o contra-cultură de stânga[16] şi de o dreaptă "conservatoare" care începuse deja să se îndepărteze de ideile iniţiale pentru a îmbrăţişa impulsurile de inginerie socială ale stângii.[17] "Omul nou" creat de convergenţa reducţionist tehnocratică a "complexului militaro-industrial" de dreapta cu "concernul mediatico-universitar" de stânga e un om care refuză întruparea. Omul nou e omul care în loc să se întrupeze în sistem, să-l disturbe prin prezenţa sa, lasă sistemul să se întrupeze în el. Şi de aceea cred că, prin acţiunile sale criminale, Kaczynski s-a lăsat de fapt locuit de sistem: a "gândit global", tehnologic, a căutat să-şi anihileze fizic "inamicii".[18]

Lumea postmodernă e lumea neîntrupaţilor, a trupurilor posedate de sistem sau a spiritelor desprinse de trup, a spiritelor nedevenite conştiinţe pentru că nu sunt personale, nu reflectează asupra lor înşile, ci bântuie sistemul. În mod paradoxal, cultul corpului nu e decât o consecinţă a neglijării întrupării: trupul e fie derealizat, asimilat unei idei, transformat în simbol al victoriei specializate a voinţei sau spiritului, precum în culturism sau yoga, fie predat lui însuşi precum în obezitatea nesimţită a consumatorilor de fast-food. Din acest punct de vedere, terorismul lui Unabomber, dacă a încercat să tulbure sistemul, a făcut-o  tot la nivelul gnostic al spiritului care distruge materia/trupul pentru a se elibera şi pentru a transmite un mesaj,[19] nu al celui care locuieşte în lume. Unabomber nu a instituit o prezenţă, ci o absenţă.

Bomba folosită împotriva sistemului e tehnologie contra tehnologie: e autoreferenţialitate ironică, kitch postmodern, ca şi al teroriştilor sinucigaşi ai Al- Qaeda, obsedaţi de internet şi îndoctrinaţi prin videoclipuri. Teroristul/revoluţionarul nu e decât un "sfânt" mediocru, un "sfânt" ratat, un sfântuleţ, un "aghiuţă". Jacques Ellul avea dreptate când, din perspectivă creştină, refuza recursul la violenţă în lupta cu societatea tehnologică. După cum spunea Joseph de Maistre, împotriva "revoluţiei" nu trebuie făcută o "contra-revoluţie", ci ceva contrar unei revoluţii, ceva radical diferit de o revoluţie. Orice revoluţie se închide rapid asupra ei înseşi, se instituţionalizează şi nu dă naştere decât tot la indivizi, la ochiuri ale reţelei. Individul există numai în reţea: "Individul, de fapt, e doar o negaţie: el nu e «altcineva». El nu e oricine, el nu e celălalt individ. E o unitate separată de celelalte unităţi," scria Thomas Merton. Individul e dependent de "reţea", de "statul dădacă", de tehnologie şi sistem: "Dar imediat ce structura societăţii sale începe să se prăbuşească, individul se prăbuşeşte cu ea şi cel care părea a fi o persoană devine doar un număr s...t E deci clar că societatea de masă e construită din indivizi disconectaţi – din fiinţe umane goale şi alienate care şi-au pierdut centrul şi şi-au stins lumina interioară pentru a depinde în abjectă pasivitate de masa la care aderă fără afecţiune sau scop inteligent."[20] Aşadar, după cum cultura e ceea ce-ţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai citit, persoana e ceea ce rămâne dintr-un om după ce ai înlăturat podoabele şi proptelele sistemului. Persoana e omul rămas faţă cu Dumnezeu, nu omul cu idealurile sale, "visele" speculate de sistem, ci omul care-şi întâmpină semenii cu darurile Sfântului Duh: "Vocaţia persoanei e de a-şi construi propria solitudine ca o condiţie sine qua non pentru o întâlnire validă cu alte persoane, pentru cooperare inteligentă şi comuniune de iubire. Din această cooperare şi comuniune – care e orice altceva numai ridicola pantomimă numită «togetherness» nu – creşte structura unei adevărate, vii şi rodnice societăţi umane."[21]

Din acest punct de vedere, singurătatea lui Unabomber – şi e semnificativ pentru gradul de aglutinare oarbă ("hipersocializare") la care a ajuns societatea tehnologică faptul că Unabomber se tot străduia să-i convingă pe urmăritorii săi nu că nu e nebun, ci că nu e singur – nu e singurătatea persoanei. Kaczynski nu s-a desprins de sistem în singuratatea sa, nu s-a regăsit. Kaczynski nu a părăsit cultura pentru natură, după cum scrie Jean-Marie Apostolides. Fizic, a devenit autonom de sistem, trăind frugal şi neanderthalic. Spiritual, s-a îndepărtat de sistem pentru a se contopi de fapt cu el, pentru a-l urmări, distruge, copia, înfricoşa. E singurătatea eruptivă a doppelgängerului, a strigoiului, a dublului. Nici sistemul şi nici Unabomber nu erau pregătiţi să se întâlnească. Sistemul pentru că e robotic, iar Unabomber pentru că numai un sfânt ar putea vedea oamenii din sistem, ar mai putea discerne chipurile celor deja aglutinaţi. Or Unabomber nu e un sfânt, ci un răzvrătit. Berdiaev scria undeva că "tehnologia raţionalizează viaţa omului, dar această raţionalizare are rezultate iraţionale." Unabomber e o astfel de consecinţă "iraţională", sau mai degrabă hiperraţională, de o coerenţă sistemic-maniacală, a raţionalităţii sistemului. Acceptând logica sistemului, pentru care persoana e doar individ-microprocesor, Unabomber nu ucide şi schilodeşte oameni, ci rotiţe ale sistemului. Argumentând că nu fac decât să meargă cu valul, să se alăture marşului victorios al istoriei,[22] victimele sale nu fac decât să-l întărească pe halucinatul Unabomber în credinţa că nu are de a face cu fiinţe umane, ci cu butaforii. Conformismul, atât de necesar supravieţuirii şi adaptării în sistem, devine sinucigaş la confruntarea cu Unabomber, o izbucnire morbidă, de buruiană rea şi boală, a vieţii în pântecul maşinii.

4. Terorism şi istorie

Poate că un bun unghi de atac al misterului Unabomber ni-l îngăduie concepţia sa asupra istoriei. Conform "principiilor sale istorice", istoria e "sumă a două componente: o componentă aleatorie, grupând evenimente neprevăzute, fără o logică discernabilă, şi o altă componentă regulată, grupând tendinţe istorice de lungă durată" (art. 99). Unabomber alege să se ocupe numai de a doua componentă. După cum remarca Alston Chase, Kaczynski a "respins complexitatea şi relativismul pe care le-a întâlnit în domeniul umanist" pentru a adopta "stilul cognitiv dualist al matematicilor." Kaczynski funcţionează parcă pe baza unui cod de 0 şi 1. Dualismul matematicilor se mulează perfect pe maniheismul său, pe lupta dintre Natură şi Tehnologie pe care o consideră crucială pentru libertatea omului. Dualismului, Unabomber îi alătură determinismul, lăsând să se înţeleagă că "tendinţele istorice de lungă durată" sunt cele care contează. Şi, asemeni marxiştilor, Unabomber descoperă infrastructura economică responsabilă pentru modul de dezvoltare a societăţii: "Tehnologia singură este responsabilă, sistemul nu este mânat de ideologie, ci de cerinţele tehnologiei" (art. 119). Preocupat de tehnologie, Unabomber nu poate explica de ce s-a ajuns la societatea industrială. Nemulţumit de opiniile istoricilor, pe care le declară simple speculaţii, el declară că, nu se ştie cum, începând cu secolul al XVII-lea, civilizaţia occidentală s-a abătut, solitară, pe calea revoluţiei tehnologice: "Entuziasmul pentru «progres» este un fenomen specific societăţii moderne şi se pare că nu a existat înainte de secolul al XVII-lea," scrie el în Manifest (art. 210).

De fapt, entuziasmul pentru progres a fost larg răspândit în Evul Mediu occidental şi se regăseşte în smeritul optimism al lui Bernard de Chartres care spunea: "Suntem pitici care stau pe umerii giganţilor."[23] În afara lui Augustin, determinist pesimist, Evul Mediu stă sub semnul libertăţii optimiste a călugărilor iscoditori, inovatori şi ştiinţifici.[24] Omul medieval nu era ferit sau inconştient de efectele nefaste ale tehnologiei. În Mosella, poem atribuit lui Ausonius dar probabil scris de un scrib monastic din secolul al IX-lea, găsim versuri în care autorul se plânge de zgomotul strident al unei mori de tăiat marmură aşezată pe malurile unui afluent al Mosellei. În 1388 Anglia simţea nevoia primelor legi antipoluare.[25] Căutând un perpetuum mobile, o sursă de energie perpetuă, inginerii medievali încep să utilizeze gravitaţia şi magnetismul. Tehnologia e, dintru început, legată de ideea forţelor nestăvilite, a determinismului.[26] Dacă la început ştiinţa descoperă forţele ineluctabile ascunse în creaţia lui Dumnezeu, odată cu ideologizarea ştiinţei şi tehnologiei se vorbeşte de un determinism tehnologic în sine: tehnologia însăşi devine una din forţele dumnezeieşti, naturale sau satanice (William Blake), care aspiră liberul arbitru. Tehnologia ne emancipează inevitabil, se extaziază optimiştii. Tehnologia ne înrobeşte inevitabil, protestează pesimiştii.

Tehnologia nu a lipsit niciodată din istoria europeană pentru a apărea miraculos şi copleşitor la un moment dat. Dacă acceptăm teoria cumva braudeliană a lui Kaczynski, conform căreia există două componente ale istoriei, o componentă evenimenţială şi alta alcătuită din durate lungi, atunci trebuie spus că tehnologia, înainte de a deveni o forţă ineluctabilă, a fost o "întâmplare": o piatră aruncată în şuvoi. Ceea ce a transformat ştiinţa în tehnologie, tehnologia în capitalism, capitalismul în pozitivism şi pozitivismul într-un soi de mesianism tehnico-ştiinţific sau, mai nou, genetico-cibernetic, nu a fost numai tehnologia în sine. Nu numai tehnologia e vinovată, aşa cum scrie Kaczynski. Există un punct de contact, o temperatură istorică la care tehnologia devine ideologie şi ideologia se traduce în aplicarea pe scară largă a inovaţiilor tehnico-ştiinţifice. Ideologia modernă a progresului nu e numai un produs al revoluţiei ştiinţifice (care, iniţial, era reacţionar-mistică), ci şi un generator de explozie tehnologică. Fără a intra în amănunte, se poate spune doar că, bazat pe esenţialism scolastic şi pe diferite interpretări ale transcendenţei radicale protestante[27] dar şi ale imanentismului spinozist (ale cărui efecte sunt că ne lasă, ca şi transcendenţa radicală protestantă, cu o lume autonomă, gata de a fi pusă pe masa de disecţie), impulsul iniţial al revoluţiei ştiinţifice a venit din partea ideii că omul poate mântui Firea prin ştiinţă şi tehnologie. Aflându-şi rădăcina în Geneză, ştiinţa modernă s-a născut ca o reiterare a obligaţiei omului de a îngriji grădina Raiului.[28] Numai că, în loc de "păstor" al Firii, omul modern s-a transformat treptat în developper al Edenului, la poarta căruia a instalat un gater şi un abator. 

Unabomber scrie că: "Oamenii nu aleg într-un mod conştient şi raţional forma de societate în care trăiesc. Societăţile se dezvoltă prin procese de evoluţie care nu sunt supuse unui control raţional." Reformele sunt aşadar sortite eşecului, iar revoluţiile nu ştie nimeni cum vor sfârşi. Sau sfârşesc cum erau programate genetic să sfârşească. Ca exemplu, el oferă Revoluţia Americană despre care spune că a reprezentat "un mare pas înainte (...) pe drumul pe care mergea deja lumea anglofonă." Unabomber avertizează că principiile sale istorice "nu exclud excepţiile", dar că ele ar trebuie mereu avute în minte ca antidot la aventuri utopice: "Iar dacă ajungem cumva la concluzii care le contrazic, ar fi bine să ne reevaluăm analiza iar concluziile să le reţinem doar dacă avem motive solide s-o facem" (art. 110). Interesant e că, din nou, alura deterministă şi maniheistă a lui Unabomber e specifică istoriografiei Old Hat (liberale) şi celei Old Guard (marxiste) care închid istoria pe orizontala progresului liberal-democratic sau socialist-revoluţionar.[29]

Unabomber nu lasă loc contingenţei, eroului, "nasului Cleopatrei", deşi el însuşi acţionează în numele libertăţii şi autonomiei eroice.[30] Determinismul, ideea că nu putem controla raţional societatea sau o revoluţie îi permit doar să încerce a "grăbi" prăbuşirea sistemului care, spune el, inevitabil va cădea. Când Kaczynski îi scrie lui David Gelertner că "progresul tehnic şi creşterea economică" nu sunt inevitabile, aşa cum cu optimist tehnocratic credea profesorul Gelertner de la Yale, el nu o făcea în numele scepticismului conservator, al contingenţei, ci în numele unui determinism de sens contrar. Unabomber credea că e inevitabil ca "sistemul" să se prăbuşească: el voia doar să accelereze acest sfârşit pentru a salva libertatea umană, deşi, conform propriilor principii, nu ştim câţi oameni ar mai supravieţui să se bucure de acea libertate.[31]

5. Gânduri finale

Mitropolitul Hieroteos de Nafpaktos scria că "persoana nu poate fi cuprinsă de definiţii filosofice şi de analize teologice, ci experiată prin suferinţă." Apologiile lui Kaczynski ne arată că a suferit mult din cauza invaziei tehnologiei în viaţa sa, dar şi că nu a vrut să ducă acea suferinţă, că a vrut să se scuture de ea. Alegând revolta, Kaczynski a ales masca, rolul lui Unabomber, în locul persoanei. Revolta lui e revolta omului modern care nu înţelege rostul întemeietor al ascezei, al timpului petrecut în interval. Asceza folosită împotriva tehnologiei e dramatică: deci premodernă. Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezenţă, pe prezenţa zeului şi a eroului sau sfântului. Liturghia, sărbătoarea, hramul, sunt structurile vechi ale timpului mântuitor, ale abolirii sau transfigurării timpului. Calendarul liturgic e profund anti-modern, şi profund subversiv la adresa (comuni)(consumi)smului şi abundenţei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde morţii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate "cu moartea pre moarte călcând" învia. Restul e publicitate.

Mircea Platon

* Postfaţă la Unabomber. Profetul ucigaş, de Ovidiu Hurduzeu (Ed. Logos, Bucureşti, 2007)              

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!