Ceva care seamănă cu literatura – Alex. Ştefănescu

1. O mamă – din acelea baronizate postrevoluţionar s-a adresat unui scriitor important, cu rugămintea de a citi manuscrisul romanului fiului său, talentat foarte, după părerea ei şi nu numai, pentru a-l recomanda spre publicare unei edituri ieşene. Acesta, constatând că pruncul n-are nimic de-a face cu scriitura, onest, refuzând ofertele cucoanei, îi recomandă să se adreseze altcuiva, că poate el nu se ridică la valoarea cărţii… Dar timpul trecu şi scriitorul nostru fu invitat la o lansare cu mare pompă, nume de marcă şi, unde credeţi, tocmai la cartea odorului… considerată de "critica de specialitate" un important roman, iar autorul acestuia "un nume care va însemna ceva în literatura română"… Ceva…

2. Afişe impresionante în mai toate zonele Iaşului, nume sonore, carte de poeme - bilingvă -, succes garantat… Un singur impediment, vremea. Ninsoarea nu mai prididea, ceea ce a făcut ca unii dintre cei care ar fi trebuit să prezinte cartea să lipsească. Dar căldura de dincolo de ferestre şi masa îmbietoare chema trecătorii zgribuliţi înăuntru. Printre ei, şi "marele poet", pe care, de cum îl văzură, îl şi înşfăcară tocmai la prezidiu, unde-l aştepta o ditamai ceaşcă cu cafea fierbinte, ca şi volumul cu pricina (tocmai ieşit de sub tiparniţă). Ochiul poetului, cunoscător, ce mai, se convinsese de calitatea scriiturii, dar aroma şi mai ales temperatura cafelei la vremurile acelea (şi gândul la ce avea să urmeze după… ), îi provocă brusc un grad de cecitate, încât a vorbit despre "cea mai importantă poetesă de la noi", având grijă să amintească de marea şansă pe care o avem de a fi contemporani cu aceasta… Ceva care…

3. Şi de ce să nu mai amintim de o distinsă doamnă, cu nume de nevralgie, care şi-a făcut o "datorie" faţă de patria natală, prin lansarea an de an a două (normă obligatorie!) volume de poezie, unul primăvara, iar celălalt, cu voia dumneavoastră, toamna. S-au adunat ceva cărţi, vreo jumătate de raft şi mai bine, alături de intrarea în dicţionare a autoarei… Lansări cu public numeros (mereu două, una pentru foştii colegi ai domniei sale şi cealaltă pentru noi, masa, în fapt, doar elevi de-ai prefaţatorilor ), înregistrate pe peliculă, discursuri abundente, reprezentanţi ai editurii (fruntaşă de altfel în ţară) prin colţuri, colegi şi colege ce le scapă câte-o "lacrimă în metamorfoză"… Ceva care seamănă…

Criticul ca un sclav al "scriitorilor"

Criticul literar, traducătorul, autorul de texte politice, scenarii tv, moderatorul de televiziune Alex. Ştefănescu, ne-a oferit nu de mult lucrarea Ceva care seamănă cu literatura, apărută la Editura Ştiinţa din Chişinău. Aceasta se constituie dintr-o suită de cronici apărute în suplimentul cultural, "Ziarul de duminică".

Alex. Ştefănescu, aşa cum o declară, a ajuns să fie de-a dreptul vânat de diverse persoane (zilele "Convorbirilor litreare" de anul trecut o pot confirma din plin, prin asaltul efectiv care s-a dat asupra redutei Alex. Ştefănescu, cu cărţi însoţite de flori, invitaţii, propuneri şi multe asemenea, toate spre a-l convinge pe critic de valoarea lor în litreatura română), ce se pretind scriitori, ce-l caută pretutindeni, "uneori, noaptea, îşi fac apariţia şi la fereastra apartamentului meu de la etajul 3, călări pe mături, ca personajul fantastic al lui Bulgakov", ulterior insistând cu telefoane, insinuări, chiar insulte, scene melodramatice, şi de ce?, pentru a le citi cărţile sau chiar manuscrise greu descifrabile. O face în cele din urmă, cu speranţa de a găsi un grăunte de aur în grămada de nisip, pentru ca mai apoi să-şi amintească "momentele neverosimile din adolescenţă când luam din raftul bibliotecii Swift sau Gogol şi citeam. Ce simplu era! Simt că-mi dau lacrimile."

"America lansează rachete, România lansează cărţi. Este plin cerul patriei noastre de volume zburătoare, trimise acolo sus din librării, biblioteci, holuri de teatru, case de cultură, muzee ale literaturii şi licee", scrie autorul, încât editurile de la oraşe şi sate îşi depăşesc planul editorial…

Trist este că acum pe unii scriitori nu-i mai încearcă sentimentul răspunderii, înainte de a publica un text, constatându-se absenţa oricărei responsabilităţi intelectuale (să ne amintim ce spunea Cioran: "Orice cuvânt mă doare"!), mulţi exhibându-şi intimităţile în scris, "grafomanii plate şi triste" (N. Breban), caracterizându-i, vorba lui Andrei Pleşu, "voluptatea taclalei" ("e uşor a scrie versuri când…"), neîntrebându-se dacă gribuiajele lor interesează pe cineva şi scriind uneori mai multe cărţi decât au citit. O încercare de "control" a spaţiului literaturii prin prezenţă…

Constatăm această liberalizare editorială, editori care n-au de-a face cu literatura, costuri relativ accesibile autorilor, producţia de carte neîmpiedicându-se de nici un argument axiologic şi chiar postmodernismul promovând din plin creaţia amatoristică. Ne amintim că şi înainte de '89 exista o editură ce producea cărţi în regia proprie a autorilor (care acum spun cum au reuşit ei să treacă de cenzură în acele vremuri... ).

Vindecarea prin ironie

Toţi cei care au o carte au pretenţii de scriitor, convinşi că aceasta le oferă chiar accesul liber în altarul artei. Mai ales dacă sunt susţinuţi de un grup de presiune, în general universitar. Sînt mulţi care aplica metoda antologiilor, chiar dacă "opera" e modestă, pentru că e necesar un număr de cărţi pentru accesul în Uniune… Se practică şi tirajul de un exemplar – condiţie a promovării – cartea de unică folosinţă, cu termen de garanţie. Am văzut că unii dintre aceştia, autori ai unei singure cărţi, se prezintă drept scriitori pe cărţile de vizită, pe plicuri personalizate, pe uşa de la intrare...

Astăzi, când observăm o atitudine de respingere faţă de spiritul critic adevărat, o încercare de a se păstra ierarhiile discutabile, snobul amatorism al multora în a cocheta impenitent cu literele, Alex. Ştefănescu, cu stilul său personal şi recognoscibil, îşi spune părerea sincer despre cărţile pe care, din datorie profesională şi uneori sub ameninţare, a fost nevoit să le citească, reuşind să aducă o infuzie de umor graţios ce întreţine comuniunea afectivă cu cititorul. Cronicile poartă titluri foarte variate, ironice, subtile, având avantajul imprevizibilităţii şi al puterii de atracţie. Alex. Ştefănescu alege să vorbească şi despre alte componente ale volumului în cauză, precum: titlul (uneori pretenţios), subiectul, fastul tipografic şi bibliografic – invers proporţional cu calitatea cărţii –, traducerea poeziei în mai multe limbi – semnificând adesea înmulţirea cu 2, 3 sau 4 a mediocrităţii – , apoi chiar fotografia autorului (precum un octogenar ieşean care de mai bine de câteva decenii, tot aceeaşi imagine suavă din tinereţe arborează pe coperta a patra a fiecărei cărţi apărute) şi de ce să nu remarcăm şi nume care stârnesc uneori zâmbetul.

Eminescu, calul de bătaie al amatorilor

Ilustrez în continuare cu câteva exemple. Pe Săluc Horvat nu-l complexează faptul că lucrarea sa, Însemnări despre Eminescu, nu aduce nimic nou. |n cartea lui Vasile Rusu, Poetul suferinţei, Eminescu ajunge personaj de roman poliţist, autorul afirmând: "Noi susţinem cu toată convingerea că Poetul – incomod politic – a fost victima unui scenariu odios, dirijat de forţe politice externe, pus în acţiune de Maiorescu şi cei apropiaţi sieşi". Mariana Neţ, specialist în semiotică, oferă texte ininteligibile pentru a-i intimida pe cititori, cum face în volumul Eminescu altfel. Limbaj poetic eminescian. O perspectivă semiotică, din care se citează exemplul: "Strofa a doua se dovedeşte astfel un microhiperbat, care conţine tmeze şi hiperbaturi puse în abis". (!) Fiecare îşi face astăzi un titlu de glorie în a scrie o carte despre Eminescu. Cristian Teodorescu afirma că Eminescu a ajuns să fie considerat un fel de secretar general al poeziei autohtone.

Alex. Ştefănescu scrie şi despre alţi autori precum Pavel Coruţ (ale cărui romane puerile şi fanteziste despre Securitate au un imens şi regretabil succes la public), Florin Smarandache, din SUA (care lansează un nou curent literar, "paradoxismul", şi care a reprodus într-un volum dedicaţiile de pe cărţile primite în perioada 1990-2000 de la celebri anonimi), Horia Dulvac (inginerul specialist de ultimă oră în mitologie), D.R. Popescu (aflat într-o involuţie de câţiva ani şi care crede că face o carte din tot ce-i trece prin minte – romanul Falca lui Cain), Marius Ianuş, suferind de mania utilizării obscenităţilor, fără o funcţie estetică, trivialităţi ce nu conferă autenticitate.

Alex. Ştefănescu îi face chiar o recomandare unui poet, Petre Berca, de a-şi încerca norocul, dăruindu-i iubitei o carte de versuri de Emil Brumaru. Mai sînt şi alţi anonimi cu pretenţii de scriitori care i-au reţinut atenţia. Maria Dincă, în loc să-şi lase îngropate textele vechi, le aduce la lumină în volumul File de istorie - poezia mea proletcultistă. Un "Rică Venturiano al filosofiei", A.Gelu Doru Ilieş, care ce lansează o carte cu un titlu provocator: Eroica (Sentimentul morţii). Criza cunoaşterii.

Produse "culturale" într-un oraş înstrăinat de cultură

Să nu-i uităm pe autorii ieşeni prezenţi în Ceva care seamănă cu literatura. Bogdan Ulmu, cu greşeala acestuia de a dramatiza Ion Creangă, astfel încât Alex. Ştefănescu ajunge să scrie: "Citindu-l pe Bogdan Ulmu, mi se face dor de Ion Creangă". Nicolae Busuioc, care, pe lângă altele, foloseşte când Iaşul când Iaşii, izbutind să lase o impreis deplorabilă asupra capitalei moldave: "cine n-a vizitat niciodată Iaşul şi citeşte cartea lui Nicolae Busuioc nici n-o va face", cartea merită în schimb cumpărată pentru desenele lui Dan Hatmanu. George Popa, "într-un stil grav şi solemn, de preot al culturii, pledează în cartea Metafora şi cei trei oaspeţi ai poemului pentru înţelegerea metaforei ca instrument de cunoaştere a universului. Ca exemplu foloseşte metafore din poemele lui Tagore, Rilke şi din… propriile lui poeme". "G. Popa eseistul îl preţuieşte atât de mult pe G. Popa poetul, încât îl menţionează, într-un studiu critic, alături de clasici ai literaturii universale", conchide Alex. Ştefănescu. Dacă tot veni vorba de Iaşi, capitala culturală a ţării, cum le place multora s-o numească, e departe de a mai fi considerată aşa. În Palatul Culturii, monument reprezentativ al românilor, pe lângă nunţile princiare, an de an se organizează târguri de materiale de construcţii şi de îmbrăcăminte. Centrul oraşului arată acum ca după un atac cu bombă... Într-o casă unde odinioară se ţineau întâlnirile Junimii, acum sunt aduşi hoţii din buzunare, prostituatele etc., deoarece acum este Circa 10 de Poliţie... Nu mai spun de starea clădirii (ca de altfel a multora din oraş) care se află într-un proces cronic de degradare... La numai câţiva zeci de metri, Biblioteca judeţeană îşi împarte spaţiul cu o "modestă" familie de romi (40 de persoane!), care, în timpul aprigei ierni, nu-şi mai puneau o haină pe ei, fiindcă n-o aveau, ci săreau în depozitul biblitecii de unde plecau cu un braţ din cele mai groase cărţi. Şi să închei această paranteză cu o imagine la prima vedere comică: caii familiei mai sus amintită pasc vara pe "pajiştile" străzii Lăpuşneanu, ale Teatrului Naţional, ale Palatului Culturii până spre seară.

Prin această carte nu-l vedem pe Alex. Ştefănescu ca pe un cititor fundamental sceptic, ci ca pe un critic ce doreşte să atragă atenţia cititorilor de astăzi, formaţi la şcoala "Libertăţii" – Sandra Brown – Paulo Coelho, în a fi mai selectivi; criticii să părăsească discursurile apologetice sau convenţionalizarea comentariilor închinate literaturii, "aici, la porţile Orientului, unde totul se ia uşor" (Pointcaré) şi să se reîntoarcă la principiile axiologice care au existat odinioară în critica noastră, iar scriitorilor români care se plâng de o slabă cunoaştere a literaturii lor în lume le recomandă să treacă mai întâi bariera limbii române! Ne quid nimis.

Richard Constantinescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!