Acum 50 de ani la Berna

Pe la jumătatea lunii februarie am fost invitat la Institutul Român de la Freiburg pentru a participa la un colocviu pe tema "Acţiunea de la Berna" (14-16 februarie 1955 – Amintiri şi Documente). Prilej pentru a readuce în atenţia cititorilor noştri atît Institutul, ca una dintre cele mai importante realizări culturale ale exilului, cît şi episodul "Berna – 1955", ca una dintre bătaliile rezistenţei anticomuniste.

Institutul Român şi Biblioteca Română de la Freiburg reprezintă un rar şi impunător exemplu de reuşită perseverentă şi continuitate românească în exil. În condiţiile abandonării României de către puterile occidentale şi a definitivării instalării regimului sovieto-comunist, se forma la 1 mai 1949, la Freiburg, un comitet compus din români care au hotărît să înfiinţeze acolo un Institut Român destinat promovării culturii române, cercetărilor istorice şi culturale şi păstrării documentelor, publicaţiilor şi creatiilor literare, ştiinţifice şi beletristice ale exilului românesc. Din acel comitet făceau parte intelectuali români, precum Virgil Mihăilescu şi Constantin Nagacevschi, foşti ofiţeri români, inclusiv maiorul Greceanu, ofiţer în armata franceză, fruntaşi români şi prieteni ai României. Iniţiativa a fost sprijinită şi de germani originari din România. Un rol şi o contribuţie materială însemnată a avut-o Principele Nicolae, care la vremea aceea se stabilise la Freiburg. Un sprijinitor de seamă a fost şi Mircea Eliade. Iniţiatorii au pus o bază solidă acestei acţiuni, care se va dovedi cu adevărat rodnică si durabilă, prin cumpărarea, în ciuda greutăţilor cu care se confruntau exilaţii români, a unui imobil în care funcţionează şi astăzi Institutul şi Biblioteca. Prin 1957-58, statul german, în cadrul ajutorului dat promovării comunităţilor naţionale din exil, a început să acorde ajutor financiar regulat necesar continuării activităţii Institutului. După căderea regimului comunist din România, ajutorul acesta a fost sistat, ceea ce a creat o situaţie extrem de dificilă acestei instituţii care, în afară de activitatea cultural-ştiinţifică, deţine, prin Biblioteca şi Arhiva sa, un adevărat tezaur istoric şi documentar românesc. Preşedintele Asociaţiei care coordonează activităţile Institutului este distinsul istoric român Matei Cazacu, stabilit în Franţa. La Freiburg, două persoane a căror competenţă este depăşită numai de totalul lor devotament dezinteresat, Ioan-Iancu Bidian, directorul Institutului Român, şi doamna Mosinschi fac imposibilul pentru ca Institutul să-şi prelungească o existenţă din ce în ce mai precară. Închiderea Institutului Român de la Freiburg ar însemna nu numai dispariţia unei eminente prezenţe româneşti în străinătate, dar şi o pierdere ireparabilă pentru studiul şi cercetarea românească. Fără intervenţia unei solidarităţi statale şi private româneşti ne paşte încă o înfrîngere.

"Cei cinci care au speriat Estul"

Colocviul din 26 februarie 2005 a fost dedicat evenimentelor de acum 50 de ani de la Berna, iscate de scurta ocupare a Legaţiei române comuniste de acolo de către un grup de cinci tineri români, care părăsiseră România după instaurarea regimului comunist. Fiecare dintre ei trăise, într-un fel sau altul, ascensiunea represiunii şi subjugării în ţară (de exemplu, unul dintre ei, Teodor Ciochină, basarabean, căutat de sovietici pentru a fi arestat, reuşise să fugă din Basarabia cotropită, se înrolase într-o unitate de luptă germană împotriva Uniunii Sovietice, îşi pierduse un picior în luptă, fusese luat prizonier şi deportat în Siberia dar reuşise să evadeze din lagăr, revenind, peste Prut, în România, unde autorităţile comuniste l-au aruncat în închisoare, de unde, din nou, a reuşit să evadeze şi să fugă în Iugoslavia) şi participase la încercările de rezistenţă anticomunistă: Ioan Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu, Teodor Ciochină şi Oliviu Beldeanu, care a fost organizatorul şi conducătorul grupului. Scopul principal al ocupării Legaţiei a fost demonstrarea în faţa opiniei publice internaţionale a voinţei neînfrînte româneşti de împotrivire la dominaţia sovieto-comunistă şi dovedirea, prin documentele capturate în Legaţie, a strînsei colaborări dintre regimul de la Bucureşti şi Uniunea Sovietică la neostenita subversiune şi activitate de spionaj împotriva Occidentului, în ciuda „spiritului de la Geneva" şi a politicii de coexistentă paşnică proclamată de succesorii lui Stalin.

Anul ocupării Legaţiei române de la Berna, 1955, îşi are un loc aparte în memoria mea. Cînd mă gîndesc la el, îmi revine întotdeauna senzaţia de împrimăvărare, de încolţire a tuturor mugurilor de speranţe politice şi spirituale de atunci, după ce Stalin murise, iar mîna lui dreaptă, Beria, fusese judecat ca „trădător" şi executat. Străzile şi bulevardele verzi de la {osea, feţele oamenilor, întîlnirile şi hoinărelile cu prietenii, ştirile că divizia specială de intervenţie a Ministerului de Interne de la Moscova şi locotenenţii domneşti ai lui Beria trebuiseră să depună armele sub ameninţarea generalului Jukov că dacă nu se supun îi va trece prin foc şi sabie, dimineţile cînd începusem să ies fără precauţii şi griji din ascunzătoarea mea de pe strada Visarion, îmi apar într-o lumină care venea dinăuntru şi dinafară. Iar înseninarea aceasta nu era o nălucă. Existau nu numai aşteptările, ci şi condiţiile externe ale dezgheţului psihologic şi politic şi în România. S-a vorbit, în 1968, de „primăvara de la Praga", sub semnul şi promisiunile „comunismului cu faţă umană". Dar, în 1955, după căderea de pe soclu a lui Stalin, strălucea un soare mai puternic (între timp, insurecţia maghiară din 1956, care, altfel decît cea non-violentă de la Praga, din 1968, nu a vrut nici un fel de comunism, a fost înnăbuşită în sînge, iar occidentul a scăpat, parcă răsuflînd uşurat, şansele oferite de dispariţia tiranului din lumea pe care a mînjit-o cu sînge – urma să fie scos şi din zidul Kremlinului unde, pînă una alta, îl depuseseră mumificat).

Stalinismul lui Gheorghiu-Dej

Atunci, în 1955, nu încă destul de informaţi şi versaţi în treburile internaţionale, noii conducători de la Kremlin mai resimţeau chiar şi faţă de Occident ceva din teama omniprezentă insuflată de Stalin, o apucaseră pe drumul demascării crimelor stalinismului, se încercau încă în formula, la ei total inedită, a conducerii colective, şi erau mai dispuşi la negocieri ceva mai genuine, la tîrguieli şi poate chiar la unele renunţări de bucăţi din marea pradă. Dintre toate conducerile satelite din Răsăritul Europei, cea din România a fost cea mai refractară şi incapabilă de a înţelege semnele şi adevăratele şanse ale timpului. Gheorghiu Dej nu a adulmecat decît pericolele pierderii puterii. Le-a prevenit şi anulat prin tăgăduirea oricărui trecut stalinist la noi în ţară, ceea ce echivala cu refuzul unei destalinizări duse pînă la capăt, cu toate că mai pe urmă, aruncînd toată vina asupra ingerinţelor şi ordinelor sovietice, al căror prea zelos executant totuşi fusese, recunoştea el însuşi trecutul stalinismului prăvălit asupra României. {i mai este ceva din care reiese că pentru Gheorghiu-Dej stalisnismul era un mod de-a fi. După ce reprezentantul României declarase, la 3 decembrie 1956, în faţa Adunării Generale ONU, că grupul lui Imre Nagy – căruia, după înăbuşirea cu tancurile sovietice a revoluţiei maghiare şi la cererea lui Kadar, guvernul român îi acordase azil politic – va beneficia nestingherit de protecţia respectivă şi că guvernul „va observa regulile internaţionale ale azilului politic" (vezi Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, pag. 489), l-a predat şi Imre Nagy a fost executat, la Budapesta, în iunie 1958. Indiferent de consecinţele mai complexe şi necontrolabile în timp ale formulei adoptată de Gheorghiu-Dej de relativă autonomie a partidului său faţă de conducerea de la Kremlin, în măsura în care, prin aceasta, îşi putea prezerva puterea după moartea stăpînului absolut de la Moscova, felul în care şi-a trădat cuvîntul faţă de Imre Nagy şi faţă de ONU constitue numai una dintre dovezile zădărnicirii şansei de atunci de a începe o reconsiderare reală, vizînd o emancipare de modelul socio-politic de origine stalinistă şi de procedeele, mentalităţile şi reminiscenţele tenace respective. Retrospectiv, anul 1955 îl văd pe fundalul unor speranţe şi posibilităţi româneşti existente atunci, dar trădate.

Mărturia unuia din "terorişti"

Oliviu Beldeanu plănuise ca, după ocuparea Legaţiei române de la Berna, să ceară guvernului de la Bucureşti, drept condiţie a eliberării Legaţiei şi a personalului găsit acolo, eliberarea unui număr de deţinuţi politici. În noaptea de 14 februarie 1955, grupul lui Beldeanu a pătruns în teritoriul şi în imobilul Legaţiei. Erau înarmaţi sumar şi hotărîţi să evite violenţa, dar s-a produs un incident soldat cu focuri de armă în momentul cînd şoferul Legaţiei, Aurel Setu, care adusese de la Zürich curierul diplomatic, a dat peste Codrescu şi Ochiu, care rămăseseră de gardă în curtea Legaţiei. Aurel Setu, cu o siguranţă de sine care îmi sugerează că nu era un simplu şofer, s-a îndreptat hotărît spre cei doi. Codrescu l-a somat: „Stai! Sus mîinile!" Setu nu a ridicat mîinile, ci a continuat să înainteze spre Codrescu: „Cine sunteti voi, mă?" – „Cei din pădure!", a răspuns Codrescu (nu era o simplă figură de stil. Codrescu, ca şi alţii din grup, încercase să înfiripeze în munţi o rezistenţă împotriva puterii comuniste mai înainte de a trece „ilegal" graniţa). „{i ce vreţi? - „Răzbunare!" – „De ce mă. Îmi daţi voi ordine mie?" În cîţiva paşi a ajuns la Codrescu şi i-a pus mîna pe armă, căutînd să i-o smulgă. Codrescu nu a folosit arma, ci a căutat să se apere cu o toporişcă, lovindu-l cu ea. Aurel Setu nu s-a lăsat intimidat, ci a făcut stînga împrejur îndreptîndu-se spre maşină. Codrescu s-a temut că Setu vrea să-şi ia pistolul mitralieră din maşină pentru a riposta şi a tras o rafală în direcţia lui, rănindu-l. Aceasta a fost relatarea pe care Codrescu ne-a făcut-o acum la Freiburg, unde venise la aniversarea a 50 de ani de la acţiunea de la Berna. El şi ceilalţi trei din grupul de atunci al lui Beldeanu trăiesc. Chirilă, care locuieşte la München, îşi anunţase şi el venirea, dar a fost împiedicat de o gripă. Atunci, în noaptea de 14 februarie 1955, Setu a fugit, dispărînd, în aşa fel încît atacatorii Legaţiei nu l-au mai văzut, iar poliţia elveţiană l-a găsit mai tîrziu sub un boschet unde se ascunsese, rănit la cap. A fost transportat la un spital unde a murit. După ce cei cinci s-au predat şi au fost arestaţi, procurorul elveţian nu a încadrat fapta lui Codrescu ca „omor cu premeditare", ci a cerut instanţei o încadrare a faptei la categoria „omor cu intenţie" sau eventual ca „lovituri cauzatoare de moarte". Instanţa, luînd probabil în considerare întreaga situaţie, caracterul special al motivării acţiunii celor cinci şi desfăşurarea incidentului Codrescu – Setu, i-a dozat pedeapsa lui Stan Codrescu la trei ani şi şase luni de recluziune, Curtea nereţinînd acuzaţia că moartea şoferului Setu a fost provocată intenţionat. Oliviu Beldeanu a fost condamnat la patru ani, Ion Chirilă la trei ani şi şase luni, iar Dumitru Ochiu la un an şi patru luni de închisoare. Stan Codrescu, care s-a întreţinut cu noi la Freiburg, răspunzîndu-ne cu o mare linişte aşternută peste furtuna de atunci, atrăgîndu-ne cu modestie atenţia asupra a ceea ce a fost avînt tineresc şi amatorism în acţiunea de la Berna, despuiată de orice patetism, dar limpede în intentionalităţile ei patriotice şi anticomuniste, fostul deţinut în închisoarea elveţiană, unde el şi camarazii lui au fost trataţi extrem de civilizat si uman

(directorul închisorii ştia puţin româneşte în urma unei şederi, cîndva, în România), posedă acum cetăţenia elveţiană, şi-a agonisit o bună situaţie materială, a acumulat o bogată experienţă de viaţă în contact cu realităţile nemenajante ale exilului, priveşte înapoi cu seninătate, dar rămîne fidel amintirii şi preţuirii lui Beldeanu, răpit în 1958 în Berlin, cu ajutorul securiştilor redegişti, transportat şi executat în România la închisoarea Jilava. Stan Codrescu călătoreşte în România unde, cu modestie inimoasă, vrea să răsădească ceva din simţul practic elveţian însuşit de-alungul deceniilor, de pildă ajutînd la întemeierea unei mici întreprideri la Tulcea unde se bucură de crearea unor locuri de muncă pentru compatrioţii lui.

Sensul unei jertfe

Dincolo de semnificaţiile de neneglijat ale acţiunii de la Berna, de perdelele de fum atît ale minciunii şi infamiei comuniste cît şi ale uitării generale sau, eventual, deficitele noastre de comprehensiune, aş reţine două momente în care se concentrează atît tragicul istoric, cît şi atitudinea fundamentală a lui Oliviu Beldeanu şi sensul superior pentru care s-a străduit şi s-a jertfit. Pe cînd se găseau asediaţi de poliţia elveţiană în Legaţia română de la Berna şi trebuiau să stea pe rînd de gardă: „Ion Chirilă îşi aminteşte că el şi Codrescu au fost treziţi de Beldeanu, care, vizibil măcinat de gînduri, le-a spus că cea mai nimerită soluţie ar fi ca ei doi să se predea în ziua respectivă, iar el să rămînă în Legaţie şi să moară acolo" (Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul, Bucureşti, 2003, pag. 51).

Atunci cînd, la capătul procesului de la Berna, i s-a acordat ultimul cuvînt, Oliviu Beldeanu a declarat că el „n-ar fi avut nevoie de apărători şi că ar fi preferat să se apere singur. Aici, în faţa Tribunalului elveţian, el nu vrea să răspundă decît de faptele sale prin care a călcat legile elveţiene (ameninţarea poliţiei elveţiene, introducerea ilegală de arme). Pentru faptele sale pe teritoriul Legaţiei, el ar fi gata să răspundă în faţa unei instanţe române... În acest scop, el cere să fie extrădat şi, în schimbul acestei extrădări, guvernul român ar putea să elibereze «cîteva victime ale epocii lui Stalin», permiţîndu-le să vină în Occident" (Ibidem, pag. 233).

La colocviul organizat de Institutul Român de la Freiburg, la care a participat şi Nicolae Florescu, directorul „Jurnalului Literar", de la Bucureşti, care are meritul de a fi readus la lumină acţiunea grupului Beldeanu în paginile revistei şi prin publicarea unei cărţi, contribuţia mea a fost intitulată: „Pledoarie pentru un efort de înţelegere mai aprofundată a motivărilor Rezistenţei Naţionale din România".

Nicolae Stroescu Stînişoară

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!