Paulo Coelho – diavolul în haine de gală

E la modă astăzi să citeşti Paulo Coelho. Toată lumea citeşte Coelho, chiar şi cei ce nu citesc de fel... Aveam să aflu că, în cercurile înalte ale literaţilor, era "acuzat" că speculează mituri şi simboluri pe care le proiectează în poveşti facile, deci că-i mai mult un speculant decît un mare prozator.

Am observat că marii pasionaţi de lectură, cînd recomandă literatura sud-americană de calitate, îi pomenesc pe Cortazar, Llosa, Marquez, Sabato, niciodată pe Coelho, considerînd că scrie "literatură light"... În plus, trăiesc cu convingerea că actul de cultură rămîne, fără doar şi poate, destinat minorităţii. Mă întrebam, să fie oare Paulo Coelho excepţia care confirmă regula? Numai Sandra Brown, manelele şi telenovelele parcă mai au atîţia fani. Mai nou se găsesc şi tricouri imprimate cu chipul lui... Şi, parcă-i ceva necurat la mijloc cînd vezi că persoane care după "vremea lecturilor obligatorii" n-au mai citit nici o carte, încep acum să citească P. Coelho. Mulţi artişti mediocri, unele fotomodele şi mai toate vedetele Playboy numesc la autori preferaţi pe Coelho. Fără doar şi poate, dă bine în "lumea bună" să-i citeşti cărţile. Mi-am zis atunci: "la pomul lăudat...".

M-am lăsat greu convins să-l citesc... Am "cedat" la rugăminţile unor colegi şi prieteni fascinaţi de scrisul prozatorului brazilian, un argument redutabil fiind acela că accentuează în romanele sale elemente de spiritualitate. Voi încerca aici o abordare ce poate fi catalogată de unii drept superficială, simplistă. N-am pretenţii de scriitor, nici măcar de critic literar. Încerc însă să văd lucrurile în duhul lui Hristos.

Sincretism religios

Paulo Coelho scrie de vreo 17 ani, are 57 de ani (n. 1947), e tradus în 56 de limbi, editat în 150 de ţări, vîndut în zeci de milioane de exemplare. Un adevărat fenomen mondial. Care să fie deci secretul acestui... “vrăjitor al Braziliei care face să dispară cărţile din librării" ? Se pare că răspunsul este limbajul simplu şi clar, naraţiunea strălucitoare, subiectele alese care "stimulează capacitatea noastră de a visa, dorinţa noastră de căutare şi forţa de a ne regăsi pe noi înşine în această căutare".

Alchimistul (1998), cartea care l-a consacrat pe plan mondial, mi s-a părut o poveste simplă, dar deloc simplistă, în care autorul, într-adevăr, se foloseşte excesiv de mituri, simboluri şi clişee deterministe. E o povestire parcă atemporală, iniţiatică, de unde şi aura de guru a autorului. Alchimistul are ceva din duhul cărţilor vechi orientale, este "un fel de Micul Prinţ modern" cum afirmă un critic. Este o carte bine scrisă, plină de sevă, iar lectura ei nu te poate lăsa indiferent. Însă, dincolo de acest aspect apologetic, cartea are şi puncte slabe. E vorba aici de un vădit panteism (contopirea cu natura, transformarea lui Santiago în vînt), de elemente magice (alchimice) şi un sincretism religios care poate sminti uşor un necunoscător al învăţăturii Bisericii.

"Sufletul lumii" de care vorbeşte Coelho poate fi diavolul - spune IPS Lazăr Puhalo într-o "Epistolă" către un editor din România ş1ţ. Mai mult decît atît, aşa zisa trăire a "Legendei Personale" - împlinirea viselor, a idealurilor, ca singur scop al vieţii nimiceşte foarte uşor ceea ce aş numi în acelaşi duh "Legenda Personală" a creştinului - unirea cu Hristos, căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cînd lupţi cu ardoare fără seamăn pentru împlinirea "Legendei personale" e posibil să nu mai găseşti timp să-L cauţi pe Hristos. De aceea Scriptura spune să căutăm mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga nouă (cf. Matei 6, 33). În plus, trebuie precizat că celebra sintagmă din Alchimistul: "Cînd tu vrei ceva cu adevărat tot universul conspiră la realizarea dorinţei tale", este de fapt de origine filocalică şi sună, citez din memorie: "cînd vrea Dumnezeu să se împlinească un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească".

Un prooroc inventat

În principiu, Alchimistul avea încă de la început şanse să fie un roman de succes, pentru că e o carte a momentului, în sensul că, în afara unei vieţi în Hristos, oamenii au găsit un surogat împotriva deznădejdii în "gîndirea pozitivă", atît de des întîlnită azi, subiect pe care s-au scris zeci şi zeci de cărţi şi care-i şi "motorul" cărţii lui Coelho.

În romanul La rîul Piedra am sezut si am plans ş2ţ (1994), autorul îşi exprima şi mai cu sîrguinţă conceptele religioase sincretiste ce fac din el un new-age-ist autentic. Paulo Coelho amesteca nepermis şi nescuzabil (chiar dacă nu-i teolog) învăţături şi principii complet contradictorii - catolice, protestante şi din mistica orientală - punînd unele din idei chiar şi pe seama unui slujitor al Domnului. În La rîul Piedra... sincretismul e mult mai supărător şi mai ales smintitor ş3ţ. Autorul lasă să se-nţeleagă că există un chip feminin al lui Dumnezeu care se identifică în persoana Fecioarei Maria, iar într-un interviu publicat pe site-ul personal, Paulo Coelho îşi afirmă transparent convingerea că "Biserica Romano-Catolică va accepta în viitor această idee. Vor mai trece poate cincizeci sau două sute de ani, dar o va accepta". Autorul este, de altfel, consilier special UNESCO în cadrul Programului "Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale".

Al cincilea munte (1996) la prima vedere pare a fi singura carte a lui Coelho care poate fi citită aproape fără teamă. Însă tocmai pentru că pare nevinovată e periculoasă. Există un canon sinodal care interzice modificarea Vieţilor Sfinţilor. E adevărat, Coelho face literatură, dar prezintă imaginea unui sfînt păcătos, nu a unui păcătos care ar deveni sfînt şi care ne-ar putea fi model. De altfel, nicăieri în roman personajul nu este numit "Sfîntul Ilie", ci simplu - Ilie. Al cincilea munte prezintă viaţa Proorocului, plecînd de la Biblie şi întorcîndu-se, în final, din nou la ea. Romanul accentuează latura profană a Profetului, arată lupta sa cu Dumnezeu pentru a înţelege care-i este menirea. Al cincilea munte ţi-l apropie fără îndoială pe Ilie, dar acesta este un Ilie imaginar, inventat, nu este proorocul biblic. Cel care citind, simte o oarecare evlavie pentru Ilie, e bine să ştie că evlavia lui este pentru personajul Ilie şi nu pentru Proorocul Domnului. Estetic vorbind, Al cincilea munte e o carte plăcută, dar pentru conturarea unei imagini corecte, autentice sînt de preferat cuvintele Scripturii care-l evocă pe Ilie Proorocul (Cartea a III-a şi a IV-a a Regilor).

După Manualul războinicului luminii (1997) o colecţie de reflecţii filozofice în duhul Alchimistului, menite să ne ajute să ne descoperim şi să ne sporim curajul, Paulo Coelho publică Veronika se hotărăşte să moară (1998). Acest roman care a fascinat pe mulţi, considerat de unii original, are ca temă un subiect arhitratat în cărşi şi în filme: "oare unde sînt adevăratii nebuni, în sanatorii sau în afara lor?" Cartea aminteşte de “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (mult oscarizatul film din anii ’70, cu Jack Nicholson si Danny De Vito) sau de mai noul “Tinereţe furată“(cu Winona Ryder şi Angelina Jolie). Personal n-am găsit-o nici originală, nici de excepţie.

În Diavolul şi domnişoara Prym (2000), Coelho "ispiteşte" pe cititor cu o întrebare: "Poate fi omul capabil de orice faptă? Într-un anumit context el poate ajunge chiar să omoare?". Cititorii sînt ţinuţi cu sufletul la gură ca în vechiul film poliţist “Locotenent Columbo”. Deşi are şi pagini interesante şi ideea e discutată şi de Sfinţii Părinţi, cartea nu o găsesc deloc ziditoare...

Îndemn la desfrînare

Cu romanul 11 minute (2003) autorul alunecă într-o senzualitate ce atinge pe alocuri pornografia şi grotescul... Cartea "te ajută" să te obişnuieşti cu lumea prostituţiei prin intermediul unei tinere, Maria (neinspirată alegerea numelui), personajul principal. În 11 minute, Coelho se foloseşte de experienţa şi jurnalul unei adevărate prostituate din Geneva, descoperă argumentele, stările sufleteşti ale fetei în aşa fel încît nu doar să n-o judeci (căci asta ar fi bine!), ci chiar să-ţi şi placă de ea, s-o şi accepţi, ea fiind de altfel personaj pozitiv prin excelenţă. Momentele de regret şi căinţă, care exprimă tragedia prin care trece sînt înăbuşite de idealul ei de a-şi face un rost în ţara natală. Romanul te obişnuieşte cu "normalitatea prostituţiei", ea măcinînd adînc în mentalitatea cititorului creîndu-i idei revoluţionare (asemănătoare cu cele ale guvernanţilor noştri care cer din ce în ce mai insistent legalizarea bordelurilor). Pornografia excesivă, imoralitatea mesajului şi atitudinea cărţii faţă de prostituţie mă tem că poate influenţă dezastruos viaţa unor tinere care se zbat în lipsuri, avînd în vedere succesul pe care-l are la adolescenţi prozatorul brazilian. Romanul 11 minute e un paşaport spre iadul desfrînărilor, spre prostituţie. 11 minute trec repede, dar sînt aducătoare de mulţi bani... Imaginea de ansamblu a cărţii, din punctul meu de vedere, nu este modificată de "sfîrşitul salvator", pentru că e vorba de o aparentă salvare, Maria ajungînd de la prostituţie la concubinaj. E adevărat că vorbim de o altă măsură, e un progres în viaţa ei, însă există tendinţa de a numi, prin comparaţie, "bine" un rău mai mic şi asta-i foarte grav. Impactul e cu atît mai mare cu cît Paulo Coelho este considerat de mulţi ca unul care propune "modele pentru căutarea spirituală individuală"... 11 minute este o carte scrisă în duhul lumii, pentru cei ce sînt ai lumii, nu pentru cei ce sînt ai lui Hristos!

Steinhardt afirma că un "scriitor nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să işte în mintea şi-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale" ş4ţ. Oare e vorba de asta şi în cazul lui Coelho? Cred că nu!

În vise, care pot fi de la Dumnezeu, dar şi de la diavol, e mai bine să nu crezi deloc! Şi în cazul scrisului lui Coelho, dacă paginile sublime se amestecă cu cele care din perspectivă creştina smintesc, strică şi întinează, ele nu mai pot fi bune. Sfîntul Vasile cel Mare recomanda creştinilor să culeagă din cărţile păgîne cele de folos, dar sigur nu recomanda din cele sincretice, eretice sau pornografice. Ca să nu mai spun că discernamantul e o calitate rară. Nu pot spune că romanele lui Coelho sînt geniale, mediocre sau proaste, nu sînt în măsură să le clasific din punct de vedere literar, dar spun că romanele lui nu sînt atît de ziditoare de suflet precum cred unii.

Laurenţiu Dumitru

1. Vezi IPS Lazăr Puhalo, Căile Ortodoxiei contemporane, Editura Eikon.

2. Titlul cărţii este parafrazat din Psalmist: “La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion” (Psalmi 136, 1).

3. Sincretismul religios din cărtile lui Coelho este tributar concepţiei sale new-age-iste despre religii. Romancierul mărturiseşte pe pagina sa web: "Sînt catolic. Cred însă că oricare religie, dacă e aleasă în mod sincer, duce la acelaşi Dumnezeu şi nu transfer asupra religiei mele răspunderea asumată în căutarea mea spirituală". (http://http://www.paulocoelho.com/). Vezi şi articolul meu: "Ispita intelectualilor: Toate religiile sînt bune!".

4. N. Steinhardt, Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, 1994, p. 26.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!