"FASCINANTA ŞI ETERNA ROMÂNIE"

De la automistificare la demistificare

Dacă am paria pe litera manualelor şcolare (nealternative) şi ar fi "să ne culcăm pe urechea" sondajelor, statisticilor şi recensămintelor din ultimii 15 ani (cum au şi făcut unii dintre oamenii Bisericii, la rînd cu flaşnetarii naţionalismului populist de toate nuanţele), n-ar exista motive serioase de îngrijorare: în ţara Mioriţei şi a Meşterului Manole, viteazul, "sărac, dar cinstitul", harnicul, blîndul, piosul şi ospitalierul neam daco-român, născut creştin şi poet, monoteist încă de pe vremea lui Zalmoxis, unit încă de pe vremea lui Burebista, ascetic încă de pe vremea lui Deceneu, jertfelnic încă de pe vremea lui Decebal, creştinat de Sfîntul Apostol Andrei în persoană chiar mai înainte de a fi romanizat, sintetizînd toate ilustrele virtuţi tracice, romane şi creştin-bizantine, păzind graniţele creştinătăţii cu sabia într-o mînă şi cu crucea în cealaltă, bătîndu-şi duşmanii în raport de 1 la 10 sau asimilîndu-i de li s-a pierdut urma, valorificînd spiritual "teroarea istoriei" şi dăinuind înfrăţit cu codrul la răscrucea marilor imperii, păstrîndu-şi ca pe o zestre sacră, "de la Nistru pîn’ la Tisa", în bordeiele lui de paie şi în bisericuţele lui de lemn, limba, obiceiurile şi legea strămoşească – ei bine, acest neam statornic şi dreptcredincios, latin şi ortodox deopotrivă (ba şi francofon, la o adică), nevînzător de ţară şi nestricător de lege, mîndru de popii săi plini de rîvnă şi de duhovnicii săi iscusiţi, n-are nimic mai mult la inima lui decît Ortodoxia răsăriteană cea de două ori milenară, de la care nici măcar comunismul materialist şi ateu, în 45 de ani de dictatură, n-a reuşit să-l abată. Ba mai mult: pînă şi foştii comunişti, convertiţi pe nesimţite la "democraţia originală" şi cu sacii încărcaţi în căruţa "tranziţiei", se opresc din cînd în cînd din calea lor spre Europa şi îşi fac nişte cruci mari cît casa, în văzul poporului botezat şi încrezător, cuprins de o sfîntă şi nostalgică duioşie! Un popor care se declară în proporţie de aproape 90% ortodox şi pretinde a da credit Bisericii Ortodoxe Române mai mult decît tuturor celorlalte instituţii naţionale luate la un loc! Dacă e după cifre şi procente, dogma excelenţei naţionale şi "vulgata bunului român" (H.-R. Patapievici) au cea mai deplină îndreptăţire, iar "Grădina Maicii Domnului" nu-i doar o formulă diplomatică de firitisire (captatio benevolentiae), bazată pe o tradiţie incertă, rătăcită nu se ştie cum prin cancelaria papală, ci o realitate curentă, confirmînd la distanţă de secole metafora folclorică a "gurii de rai" şi recomandînd România ca pe o anticameră a "Ierusalimului ceresc"!

Din păcate (şi cu o evidenţă cel puţin jenantă), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curentă face ridicole cifrele şi procentele, ca şi inflaţia poncifelor identitare. Ipotetica "Grădină a Maicii Domnului" (în care putem include liniştiţi şi Moldova înstrăinată) este, la o radiografie sumară a prezentului şi a trecutului recent, ţara care a speriat Vestul (cel nesălbatic) cu hoţii şi cu prostituatele ei, ţara "mîncătorilor de lebebe", a handicapaţilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. şi a mamelor sexagenare, ţara muribunzilor aruncaţi din ambulanţe şi a preoţilor care sfinţesc bordeluri, ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, ţara "copiilor străzii" (vestiţii "aurolaci"), a cîinilor vagabonţi şi a mafiilor ţigăneşti, ţara afacerilor veroase şi a corupţiei generalizate, ţara mineriadelor sîngeroase, a celor ce "muncesc, nu gîndesc", a chiulului, a puturoşeniei şi a delăsării, ţara nostalgicilor după un regim ateu, scelerat şi dărîmător de biserici, ţara în care incestul, violenţa şi criminalitatea familială se dublează de la an la an, ţara în care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banaliate aproape cotidiană, ţara manelelor, a vulgarităţii gregare şi a mitocăniei prefăcute în virtute, ţara lui Marian Vanghele şi a lui Gigi Becali, ţara lui Dracula (chiar şi fără "Park"), în care se înjură voluptuos de toate cele sfinte şi în care "al dracului" sau "dat dracului" au devenit expresii preferate ale admiraţiei superlative! Dacă ar fi să înşir aici toate monstruozităţile şi turpitudinile postdecembriste, de la vlădică pînă la opincă şi de la stînga pînă la dreapta, ar rezulta o uriaşă "carte a recordurilor" în materie de abjecţie şi perversiune, ceea ce şi explică, dincolo de orice "circumstanţe atenuante", jalnica "imagine" pe care România o are astăzi în lume (şi nota bene: într-o lume care nu-i deloc "fată mare"!). România contemporană seamănă cu Acriviţa lui Caragiale, cea care a reuşit să-l bage în sperieţi pînă şi pe dracul, întrecîndu-l în fantezia malefică şi în disponibilitatea spre grobianism.

Dincolo de lipsa de conştiinţă politică şi civică, se vede limpede că atît viaţa privată cît şi cea publică se află într-un tot mai accentuat divorţ de normele şi valorile creştine. Nu vreau să contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenţa reală la meridian românesc a unei tradiţii faste şi inseparabile de Ortodoxie, nici existenţa izolată, chiar în aceste vremuri "ieşite din ţîţîni", a unor oaze de virtute creştină şi naţională. Vreau să arăt doar că virtuţile trecutului, atîtea cîte au fost, ne aşteaptă să redevenim vrednici de ele într-o proporţie mai semnificativă, că simpla invocare a tradiţiei, fie ea cît de glorioasă, nu scuză şi nu rezolvă insanităţile prezentului, că simpla declarare formală a apartenenţei la Ortodoxie sau inerţiala frecventare formal-superstiţioasă a bisericilor nu reprezintă decît o tragică automistificare, că "virtuoşii" acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sînt totuşi ori mai puţin numeroşi, ori mai puţin vrednici decît se crede, de vreme ce nu pot, de atît amar de ani, să impună lumii româneşti o faţă şi o cale mai puţin maculate, că este nevoie urgentă de o mobilizare şi de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul îngrijorător al degenerescenţei naţionale, că trebuie să evităm mai mult decît oricînd să ne amăgim cu calculele hîrtiei, înfruntînd făţiş realitatea crudă şi căutînd soluţii pe potriva ei; că, în fine, în această mare sforţare lăuntrică, în care se joacă însuşi destinul mistic şi istoric al românităţii, Biserica, păzitoare în Duhul Sfînt a revelaţiei Cuvîntului dumnezeiesc şi mijlocitoare harică a tainicei iconomii, are rolul cel mai însemnat şi răspunderea cea mai cumplită, atît ca for instituţional, cît şi ca organism mistic. Fiecare creştin, în virtutea "preoţiei împărăteşti" cu care este investit întru Hristos, după măsura şi felul chemării lui, trebuie să iasă neîntîrziat, gătit cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 şi urm.), la armaghedonica înfruntare cu oştirile insidioase ale "Prinţului acestei lumi".

Biserica Ortodoxă Română, greu afectată ea însăşi de lunga şi tensionata trecere prin vămile comunismului antihristic, dar şi de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stîngii intelectuale, trebuie într-un fel să-i reîncreştineze astăzi pe numeroşii săi fii care doar se declară sau se cred creştini ortodocşi pe unicul temei al botezului primit la naştere şi al păstrării mecanice şi selective a unor "obiceiuri" anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii uşuratici, în măsura în care nu sunt plecaţi să culeagă căpşunile "papistaşilor", trebuie catehizaţi din mers şi recuceriţi în lamura sufletului lor, astfel încît să devină treptat persoane vii şi responsabile în slujba lui Hristos, a comunităţii naţionale şi a unei ideale Europe creştine, capabile să se ridice, dinspre apartenenţa inerţială la o religie ignorată în esenţa ei, spre însuşirea şi trăirea efectivă a adevărurilor mîntuitoare, să convertească tradiţia pasivă în credinţă activă, iar această credinţă s-o întrupeze în faptele vieţii lor. Numai aşa se va pune capăt schizofreniei existenţiale – atît de frecvente la omul modern, iar la noi devenite "naturel" caragialesc – prin care cineva una se declară a fi în principiu şi alta este în fapt.

Dacă nu vom fi în stare de acest pas primenitor, atunci vom rămîne ţara cu cei mai mulţi "credincioşi" şi cu cea mai puţină credinţă, prefăcînd definitiv ortodoxia poporului român într-o ridicolă butaforie.

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!