O stafie bântuie prin Europa: holocaustul

La o jumătate de secol de la nenorocirea lagărelor de concentrare şi a "soluţiei finale" (Entlösung) pregătite "poporului ales", problematica holocaustului este departe de a-şi fi epuizat sursele energetice. Din ce în ce mai multe demersuri istoriografice, sociologice, antropologice, de psihologie politică încearcă să lămurească ceea ce nu poate fi lămurit niciodată: "misterul" genocidului împotriva poporului evreu în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ar putea părea ciudată o atare afirmaţie "agnosticistă" făcută tocmai cu ocazia prezentării unei lucrări întru totul meritorii de înţelegere şi prezentare a holocaustului. Într-adevăr, cartea sociologului Mihai Milca (Holocaust Radiografia unui genocid, Ed. Ager, 2004) se încadrează perfect în tiparul onest al studierii actuale a problematicii de care vorbim. Onestitatea nu înseamnă aici imparţialitate, căci nimeni nu poate pretinde pentru sine în proporţie de 100% o atare calitate. În general, problematica holocaustului poate fi abordată din două mari perspective (dincolo de subdiviziunile specializărilor ştiinţifice): dintr-o perpectivă universalist-umanistă, caz în care condamnarea celor care au pus în practică uriaşul genocid nu poate fi decât totală, dar şi dintr-o perspectivă naţională, caz în care accentele cad cu totul altfel. De ce spunem acest lucru? În mod normal, nici un autor nu e de acord de principiu cu ideea masacrării evreilor sau măcar cu tratamentul discriminatoriu aplicat acestora. Totuşi, în măsura în care problema evreiască a avut clare dimensiuni naţionale şi sociale, tonul devine altul. Să ne gândim la antiudaismul lui A. C. Cuza. Nu ştim cât de antiudaic era în fond acest autor (spre deosebire de Hitler, care ura pur şi simplu evreimea în sine, încercând o deiudaizare în sens "spiritual" a Germaniei – aşa-numita Entjudung, iar acest program are sensul şi adâncimea unui proces de formare – Bildung – a celui care scria Mein Kampf), dar e cert că Moldova lui A. C. Cuza "suferea" la modul cel mai clar social de o "problemă evreiască". Cine citeşte scrierile lui A. C. Cuza (oricât de subiective sau exagerate ar părea acestea) nu poate să nu recunoască acest aspect. Din acest punct de vedere, discuţia despre relaţia românilor cu holocaustul primeşte bune lămuriri în cartea lui Mihai Milca, fără ca autorul să cadă în parti-pris-uri facile, de genul "noi n-am omorât nici un evreu, dimpotrivă, i-am salvat de la moarte". Este însă un adevăr, de fapt, o jumătate de adevăr, în această afirmaţie cu aparenţe bombastice. Niciodată antiudaismul românesc nu a avut aspect definitiv general, adică nu a luat forma unui antiudaism sistematic şi cristalizat doctrinar, ca în cazul german. Românii au avut mai degrabă "răfuieli" cu reprezentanţii poporului lui Israel, iar aceste răfuieli, normal, s-au remarcat prin caracter punctual. Am putea spune că, în marea lor majoritate, crimele au avut caracterul acesta incidental şi că, tot în general, spiritul românesc a fost la acea vreme proiudaic, adică de opunere la soluţia finală de care vorbeau naziştii. Pe de o parte, un genocid concret, pornit din cazuri individuale (Transnistria, Iaşi etc.), pe de altă parte, o atitudine generală de protecţie (câtă era posibilă) faţă de etnie ca întreg. Între aceste două extreme, al crimei individuale şi al protecţiei generale s-a jucat, într-adevăr, destinul tragic al poporului evreu de la noi. Cităm din cartea de care ne ocupăm:

"În pofida tuturor acestor cruzimi (amintite mai sus – n. n., C. P.), trebuie menţionat însă că România reprezintă o excepţie în contextul "Noii Ordini" instaurate de germani la scara Europei ocupate. În România a funcţionat de la sfârşitul anului 1941 o Centrală a Evreilor cu sediul la Bucureşti care a căutat ca, aducând la îndeplinire solicitările guvernului antonescian faţă de comunitatea evreiască, să asigure pe cât posibil protejarea existenţei acesteia, ajutorarea evreilor în suferinţă şi repatrierea celor trimişi în Transnistria, un rol important revenind fostului şef al federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România dr. Filderman şi şef-rabinului Alexandru Şafran." (p. 130)

Astăzi, din nefericire, tema holocaustului este extrem de mult politizată. Semne sunt peste tot. Foarte recent, scriitorul român exilat Paul Goma face un rechizitoriu extrem de dur atitudinii elitei evreieşti de la noi din epoca zorilor comunismului stalinist "Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus că - de ce nu? – a venit momentul să facem ca ei, s` copiem până şi acţiunile lor ne-morale (ne-creştinesti), ca de pildă minciuna-etnică; ca de pildă în ne-uitarea răului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu "un", ci "doi ochi pentru un ochi")", scrie acesta, în cunoscutu-i stil incendiar. Ecourile rechizitoriului lui Goma nu se vor opri prea curând, evident.

De cealaltă parte a unei baricade imaginare, statul român are de îndeplinit o misiune extrem de ingrată, aceea de a pregăti educarea tineretului pentru studierea holocaustului, în parteneriat cu diverse fundaţii şi organisme internaţionale patronate de elita evreiască. Care vor fi rezultatele acestui proces educativ este greu de anticipat, deşi nu puţine sunt pericolele care apasă asupra demersului. Aşadar, că vrem sau că nu vrem, o stafie bântuie Europa azi, stafia holocaustului. Să sperăm că, spre deosebire de "surata" sa anunţată de Marx în Manifestul Partidului Comunist acum un secol şi jumătate, aceasta de azi nu va prinde din nou contur real.

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!