Măsluirea Ortodoxiei

Faptul că există un conflict al modernităţii cu Ortodoxia nu mai surprinde pe nimeni, dar în acelaşi timp constatăm cea mai mare confuzie în legătură cu motivele acestui conflict. În fapt, se aude cu precădere o singură voce, a lumii secularizate, care se miră trufaş de "înapoierea" Ortodoxiei, de încăpăţânarea ei "retrogradă" şi de influenţa nefastă pe care încă o exercită asupra unei societăţi care parcă nu vrea să o rupă decisiv cu trecutul şi să trăiască din plin avantajele progresului.

În consecinţă, au apărut "studii", care arată legătura Ortodoxiei cu sărăcia în care ne zbatem, cu mentalitatea coruptă, bizantină sau balcanică. Ortodoxia este cauza înapoierii, sursa unui conflict latent cu Occidentul civilizat, care, din dragoste dezinteresată, vrea să ne îmbrăţişeze, iar noi sălbaticii, nu vrem. Se mai arată în aceste studii semidocte că Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei erau antisemiţi, ba chiar în Evanghelii au fost interpolate ulterior pasaje cu conţinut antisemit; că discursul Ortodoxiei referitor la păcat şi păcătoşi este unul intolerant, motivat de ură (doar se ştie că Dumnezeu iubeşte pe toată lumea, iar iadul nu există, l-au inventat popii cei vicleni ca să sperie lumea şi s-o ţină sub ascultare – deci preoţii sunt şi puţin terorişti!) etc.

Totodată, în numeroase articole, diverşi inşi îşi dau cu părerea despre modul neadecvat în care acţionează Biserica, care, în loc să aibă grijă de săraci, construieşte noi lăcaşuri de cult. Acestea poluează mediul, sunt o sursă de stres pentru bieţii vecini, care aud "zgomotul" slujbelor şi al clopotelor. Biserica nu ar trebui să se amestece în educaţie, să oprime copiii prin şcoli, să le umple capul cu superstiţii dăunătoare despre un personaj legendar, Iisus Hristos, sau să-i cheme la spovedanie (doar avem psihologi specializaţi!), ci ar trebui să se ocupe doar de săraci, handicapaţi etc. Biserica nu are voie să se îngrijoreze de mersul lumii, să-şi exprime părerea despre direcţia imprimată societăţii de politicieni – ce ştie ea? –; să-şi vadă de săracii ei. Toate aceste năzdrăvănii şi multe altele asemenea pornesc pe de o parte din ignoranţă, iar pe de alta din rea-voinţă. Ele sunt oarecum fireşti pentru această lume căzută din har.

Lumea face abstracţie de moarte

Din păcate, reacţia venită din mediul bisericesc nu reuşeşte, de multe ori, să se ridice deasupra uneia pur umorale. Mai mult ca oricând lipseşte părerea avizată a teologului, în sensul autentic al cuvântului, sau mai bine zis nu reuşeşte să răzbată în piaţa ideilor. Este un fapt trist că mari duhovnici, de care încă nu ducem lipsă, nu sunt întrebaţi asupra unor probleme controversate care interesează multă lume. Din acest motiv, mulţi oameni de bună credinţă îşi construiesc păreri proprii, prejudecăţi comode, convinşi că ele reflectă ceea ce crede Biserica, dar aflându-se în cea mai adâncă amăgire de sine.

Pentru Ortodoxie, lumea aceasta, până la Parusie, este iremediabil căzută. În toate aspectele ei, oricât de bune şi de frumoase ne-ar apărea, există fermentul morţii. Această moarte este de fapt esenţa conflictului dintre Dumnezeu şi lume. Dumnezeu nu doreşte lângă El, pentru veşnicie, o lume îmbolnăvită de moarte. Leacul acestei morţi veşnice este întoarcerea lumii, întru Hristos, prin harul Duhului Sfânt, la viaţa dumnezeiască. Întoarcerea o numim pocăinţă, iar lumina lui Hristos, în care se săvârşeşte întoarcerea, ca şi puterea ei, eficienţa ei mântuitoare, se numeşte Ortodoxie ("adevărata slavă a lui Dumnezeu"). De aceea, Ortodoxia nu vrea să perfecţioneze ceva în lumea aceasta, ci vrea s-o transfigureze în lumina învierii lui Hristos (dar numai pe cea care doreşte acelaşi lucru).

În idealurile ei (pe care profetul le numeşte deşertăciune), lumea care nesocoteşte pe Hristos nu rezolvă problema morţii, ci face abstracţie de moarte. Închizând ochii în faţa realităţii de neocolit a morţii, lumea cultivă cu încăpăţânare cumplita amăgire a unei societăţi omeneşti perfecte pe pământ. Încercarea aceasta a generat de-a lungul veacurilor erezii şi utopii deopotrivă: milenarismul dorea o împărăţie de o mie de ani pe pământ cu Hristos (erezia este încă vehiculată de unele secte, ca martorii lui Iehova etc.); utopiile socialiste reiau erezia, o eliberează de rămăşiţele de "superstiţie religioasă" şi fac pasul decisiv spre comunismul ateu; dar amăgirea aceasta are multe chipuri şi o poţi regăsi peste tot, de la strivitoarele ideologii totalitare, până la "nevinovatele" doctrine ale partidelor democratice.

Această lume, utopică şi în acelaşi timp criminală (după cum ne arată necruţător istoria) se luptă cu Hristos de atâta amar de vreme. Această lume este judecată întru dreptate şi de ea se leapădă Hristos înaintea ucenicilor săi când zice: "Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta." (Ioan 8, 23). Pe ea a biruit-o Hristos prin Patimile, Învierea şi Înălţarea Sa, şi îndeamnă la biruirea ei: "În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea."  (Ioan 16, 33). În legătură cu această lume ne avertizează ucenicul cel iubit al Mântuitorului: "Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. {i lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I. Ioan 2, 15-17).

Biserica nu urmăreşte deci binele firesc, al firii căzute şi copleşite de moarte, pe care îl râvneşte acest veac stricăcios. Ea cunoaşte că societatea perfectă este doar Împărăţia cerurilor, care rodeşte deja în sufletele sfinţilor, şi că aceasta se va realiza plenar atunci când venirea lui Hristos va revărsa cu îmbelşugare harul Sfântului Duh asupra întregii creaţii, înnoind-o şi sfinţind-o pentru veşnicie. Timpul veacului acesta este al luptei, al veghii, al trezviei, al pregătirii neîncetate pentru ceea ce nu se poate descrie: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I. Cor. 2, 9)

Toate aceste precizări au rostul de a explica reticenţa Bisericii faţă de proiectele de "mai bine" ale lumii secularizate, căci ea ştie că fără de Hristos nu se poate nimic bun.

Înstrăinarea de Hristos

Încercarea de a atrage Biserica în planul acestor "valori" contemporane are cauze duhovniceşti, iar ele sunt expuse magistral de Sfântul Ignatie Briancianinov: "}i-a venit vreun gând bun ? Opreşte-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negân­dite. Simţi în inimă vreo insuflare bună ? Opreşte-te: nu îndrăzni să te laşi dus de ea. Ia Evanghelia ca îndrep­tar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun şi insuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învă­ţătură a Domnului ? Curând vei vedea, că nu este nici o potrivire între binele evanghelic si binele firii ome­neşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, şi de aceea însuşi acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gus­toasă şi sănătoasă, atunci când este amestecată cu otravă. Păzeşte-te de a săvârşi binele firii căzute ! Săvârşind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine şi trufia, vei atinge cea mai apro­piată asemănare cu demonii. Dimpotrivă, săvârşind binele evanghelic, ca un ucenic adevărat şi credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om. "Cel ce îşi iubeşte sufletul său", a zis Domnul, "şi-1 va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta îl va păstra în viaţa veşnică" (Ioan 12, 25). "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Căci cine nu va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui" (Mc. 8, 34-35). Dom­nul porunceşte lepădarea deplină de firea căzută, ura faţă de pornirile ei, nu numai către cele care sunt rele şi la arătare, ci faţă de toate până la una, chiar şi faţă de cele care par bune în aparenţă. Mare nenorocire este a urma dreptăţii firii căzute - cu aceasta se află împreunată lepădarea de Evanghelie, lepădarea de Răscumpărătorul, lepădarea de mântuire. "Cel ce nu îşi va urî sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu" a zis Domnul. Tâlcuind cuvintele de mai sus ale Dom­nului, Marele Varsanufie grăieşte: "Cum se leapădă de sine omul ? Doar prin aceea că părăseşte dorinţele fireşti şi urmează Domnului. De aceea si vorbeşte aici Domnul anume despre ceea ce este firesc, iar nu despre ceea ce este nefiresc; căci dacă cineva are să părăsească doar cele nefireşti, încă nu a părăsit pentru Dumnezeu nimic din cele ale sale, căci cele se sunt împotriva firii nu sunt ale lui. Iar cel care a părăsit cele fireşti pururea strigă dimpreună cu apostolul Petru: "Iată, noi am lăsat toate şi ţi-am urmat ţie. Cu noi, oare, ce va fi ?" (Mt. 19, 27-29) şi aude fericitul glas al Domnului, şi prin făgăduinţă se încredinţează de moştenirea vieţii veşnice. Ce a lăsat Petru, nefiind bogat, şi cu ce se lăuda, dacă nu cu părăsirea dorinţelor sale fireşti ? Căci dacă omul nu va muri faţă de trup, trăind cu duhul, nu poate să învie cu sufletul. După cum în mort nu se mai află deloc dorinţe fireşti, ele nu se mai află nici în cel care a mu­rit duhovniceşte faţă de trup. Dacă ai murit faţă de trup, cum pot trăi în tine dorinţele fireşti? Iar dacă nu ai atins măsura duhovnicească, ci încă mai eşti prunc cu mintea, atunci smereşte-te înaintea învăţătorului, ca să te certe cu milă" (Ps. 140, 5) şi fără de sfat nimic să nu faci (Sirah 32, 20), măcar de ţi s-ar părea lucrul bun la arătare, căci lumina demonilor se întoarce, mai apoi, în întuneric" (Răspunsul 59). Întoc­mai la fel se poate spune şi despre lumina firii ome­neşti căzute. A urma acestei lumini şi a o lăsa să spo­rească în tine aduce sufletului desăvârşită întunecare, şi te înstrăinează cu totul de la Hristos. Cel străin de creştinism, este străin de Dumnezeu: "oricine tăgă­duieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl" (Ioan 11, 23) este un om fără Dumnezeu.

În veacul nostru, îngâmfat de prosperitatea sa, cei mai mulţi dintre oameni, care se proclamă pe sine creştini şi mari săvârşitori ai binelui, s-au aruncat spre săvârşirea dreptăţii firii căzute, respingând cu dispreţ dreptatea evanghelică. Această majoritate să bage în urechi caracterizarea Domnului: "Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine. în deşert mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor" (Mt. 15, 8-9). Cel ce lucrează dreptatea omenească este plin de părere de sine, de cugetare semeaţă, de amăgire de sine; el propovăduieşte, trâmbiţează de­spre sine, despre faptele sale, nebăgând nicicum în sea­mă opreliştea pusă de Domnul (Mat. 6,1-18); cu ură şi răzbunare plăteşte el acelora care ar îndrăzni să-şi deschidă gura pentru a se împotrivi, oricât de înteme­iat şi bine intenţionat dreptăţii lui, şi se recunoaşte pe sine vrednic şi preavrednic de răsplăţile pământeşti şi cereşti. Dimpotrivă, lucrătorul poruncilor evanghelice este întotdeauna adâncit în smerenie: punând faţă în faţă măreţia şi curăţia preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însuşi, el recunoaşte întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare măsură neîndestulă­tor şi nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritând muncile vremelnice şi cele veşnice pentru păcatele sale, pentru părtăşia nedesfăcută cu Satana, pentru căderea cea de obşte a tuturor oamenilor, pen­tru propria lui stăruinţă în cădere; în fine, pentru în­săşi plinirea neîndestulătoare şi adesea anapoda a po­runcilor, înaintea oricărui necaz trimis de Dumneze­iasca Pronie, el pleacă, smerit, capul, ştiind că Dum­nezeu prin necazuri dă învăţătură slujitorilor Săi în vremea călătoriei lor pământeşti. Unuia ca acesta îi pare rău pentru vrăjmaşii săi şi se roagă pentru ei ca pentru nişte fraţi aflaţi sub înrâurirea demonilor, ca pentru nişte mădulare ale aceluiaşi trup, lovite de boală în duhul lor, ca pentru nişte binefăcători ai săi, ca pentru nişte unelte ale Dumnezeieştii Pronii." Sf. Ignatie Briancianinov – Despre înşelare, Schitul Lacu, Muntele Athos, p. 20-22.

Toleranţa maimuţăreşte iubirea creştină

Lumea secularizată exercită, conştient sau inconştient, o presiune asupra Bisericii, pentru ca aceasta să accepte valorile ei şi să se înregimenteze efortului de construire a lor. Există anumite "virtuţi" ale societăţii contemporane - binele firesc pe care ne porunceşte sfântul cu străşnicie să-l lepădăm (cum ar fi "progresul") - care într-un fel sau altul s-au strecurat în Biserică. Aceste virtuţi ale lumii secularizate, primite fără discernământ, încearcă să se substituie criteriilor duhovniceşti de înţelegere a lumii. Se ajunge astfel la formulări confuze sau aberante, de tipul: "Biserica este instituţie a statului", servind adică propăşirii lui, sau se vorbeşte, deformat şi fără chibzuinţă, de iubirea sau de toleranţa creştină, dar strâmbând şi măsluind sensul virtuţilor creştineşti.

Poate că măcar una din aceste virtuţi la modă ar trebui lămurite, în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. În ultimul timp, în presă a fost repus în discuţie modul în care tratează Biserica păcatele împotriva firii. Respingerea lor de către Biserică, condamnarea lor, a fost văzută de mulţi ca o expresie a intoleranţei, ca o rămăşiţă a unei mentalităţi medievale. Mai mult decât atât, Biserica a fost acuzată de inconsecvenţă, de vreme ce predică iubirea, dar este incapabilă să accepte modul de viaţă "alternativ". Reacţia multora arată gradul mare de necunoaştere al învăţăturii evanghelice şi al Sfinţilor Părinţi, dar la această ignoranţă s-a adăugat şi lipsa unei poziţii solid argumentate din partea celor care au încercat să reprezinte Biserica.

Toleranţa a devenit o valoare a lumii contemporane pentru că este comodă, exprimând cel mai bine superficialitatea zilelor noastre. Toleranţa maimuţăreşte iubirea creştină, nu este o rezultantă a ei, pentru că ascunde de fapt o indiferenţă rece faţă de cel tolerat. Ce-mi pasă mie de aproapele meu care preacurveşte, sau trăieşte copleşit de vicii etc. dacă aşa vrea el, ne spune toleranţa? Toleranţa contemporană este indiferentă în primul rând faţă de orice sistem axiologic, dar parcă mai mult decât orice se îngreţoşează de valorile creştine.

Toleranţa exprimă deci în primul rând acea necredinţă care se naşte din ignoranţă şi orgoliu: cine ştie ce-i bine şi ce-i rău? – spune prostul fudul şi suficient, cu un aer de falsă înţelepciune, desconsiderându-i pe sfinţi, pe care oricum nu vrea să-i cunoască. În acelaşi timp, orice fel de poziţie critică faţă de înmulţirea nefirescului în lume alimentează "ura", ne spun campionii toleranţei (ce, vreţi să-i omorâţi cu pietre?! - explodează pe ecranele televizoarelor un "formator de opinie", luând apărarea homosexualilor în primejdie de a fi linşaţi pe străzi de mulţimi furioase de ortodocşi bărboşi şi intoleranţi).

Blândeţea creştină, dragostea de aproapele, mila creştinească nu au nici o legătură cu această făţărnicie neruşinată. Iubirea plină de bunătate a lui Dumnezeu se apleacă asupra neputinţelor, patimilor omeneşti pentru a le vindeca. Fără vindecarea de ele prin pocăinţă omul nu poate vedea lumina neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, omul cel vechi încă viază înlăuntrul său, iar ceea ce-i rodeşte în suflet este moartea cea veşnică, aşa cum amarnic se arată omului în ceasul morţii. La ce-i va folosi omului în acea clipă toleranţa faţă de păcatele sale sau a celor din jur? Puţini au parte de a vedea pe cel ajuns în momentul morţii. Cumplit se zbate şi caută mângâiere, dar nu are cine să i-o ofere. Vorbeşte-i atunci de drepturi, de toleranţă, de viaţa lui prosperă şi trufaşă, depărtată de Dumnezeu. Să lăsăm însă tot pe cel cu vieţuire duhovnicească să ne vorbească: "În zadar străluceşte din cerul curat soarele pentru ochii loviţi de orbire - şi veşnicia e ca si cum n-ar fi pen­tru inima stăpânită de împătimirea faţă de pământ, de mărirea lui, de slava lui, de plăcerile lui.

Moartea păcătosului este cumplită (Ps. XXXIII, 22): îi ajunge atunci când dânşii n-o aşteaptă nicidecum; îi ajunge fără ca dânşii să se fi pregătit în nici un fel nici pentru ea, nici pentru veşnicie, şi fără să îşi fi făcut o părere limpede despre aceste două lucruri. şi îi răpeşte moartea pe păcătoşi de pe faţa pământului, pe care n-au făcut altceva decât să-L mânie pe Dumnezeu, şi îi aduce pentru veşnicie în închisorile iadului……

Cu zâmbet rece de dispreţ priveşte moartea la lucru­rile pământeşti ale oamenilor. Arhitectul construieşte o clădire colosală, pictorul nu şi-a terminat alesul tablou, geniul a alcătuit planuri gigantice şi vrea să le aducă la împlinire: vine fără de veste moartea necruţătoare, şi preface în nimicnicie pe cel slăvit al pământului şi toate gândurile lui.

Doar înaintea robului lui Hristos se cucereşte moar­tea aspră: biruită de Hristos, ea cinsteşte doar viaţa în Hristos. Adeseori, un vestitor ceresc îi vesteşte pe sluji­torii Adevărului despre grabnica lor mutare la veşnicie şi despre fericirea de acolo. Pregătiţi de moarte prin viaţa lor, mângâiaţi şi de mărturia conştiinţei, şi de mângâierea de Sus, ei adorm lin, cu zâmbetul pe buze, în somnul cel lung al morţii. A văzut, oare, cineva un trup de drept părăsit de su­flet? El nu răspândeşte putoare, apropierea de el nu înfricoşează; la înmormântarea lui, întristarea este amestecată cu o bucurie de nepătruns. Trăsăturile feţei, care au îngheţat aşa cum s-au alcătuit în clipele ieşirii sufle­tului, uneori odihnesc în cea mai adâncă tihnă, iar alte­ori luminează în ele bucuria desfătatei întâlniri si săru­tări - cu îngerii, fireşte, şi cu cetele sfinţilor, care sunt trimişi din cer să întâmpine sufletele drepţilor." (Sfântul Ignatie Briancianinov – Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Ed. Sofia, 2000, p. 97-99).

Permis de "liberă păcătuire"

Să citească Evanghelia cei care judecă Biserica şi să vadă toleranţa Mântuitorului faţă de păcat. "Să nu dai cu piatra!" – citează trunchiat pe Hristos, făcându-se că nu văd şi urmarea: "… de acum să nu mai păcătuieşti." (Ioan 8, 11). Ei confundă în mod viclean îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru îndreptarea păcătosului prin pocăinţă, cu un fel de permis de "liberă păcătuire". Să mulţumim lui Dumnezeu că nu arată toleranţă faţă de rănile noastre sufleteşti, de care nu am mai scăpa în veci, ci iconomiseşte timpul pentru noi cu răbdare, scoţându-ne înainte prilejuri de îndreptare.

Biserica nu pedepseşte, ci caută să vindece, pentru că păcatul nu este "infracţiune", ci boală a sufletului. Primind puterea mântuitoare de la Hristos, Biserica aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea păcătosului. Dar vai de cel pentru care păcatul a devenit raţiune de a fi şi asta pentru veşnicie. La ce-i va folosi lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care L-a dispreţuit prin viaţa nepăsătoare?

Biserica nu este tolerantă şi nu trebuie să ne fie teamă să o afirmăm, dar intoleranţa ei nu se manifestă aşa cum sugerează detractorii ei, prin "incitare la ură", ci mai curând seamănă cu intoleranţa medicului faţă de boala pacientului. Biserica nu-i poate primi în comuniune pe cei care strâmbă cunoaşterea lui Dumnezeu, ridicându-se din trufie, împotriva învăţăturii ei, şi nici pe cei care calcă în picioare vieţuirea evanghelică.

Excomunicarea (adică oprirea de la Sf. Împărtăşanie a celor care se arată incapabili să ducă o viaţă creştină, aşa cum au descris-o Sfinţii Părinţi) este o expresie a grijii Bisericii pentru Adevărul încredinţat ei şi pe care îl iconcomiseşte pe pământ, dar şi pentru cel care are cutezanţa nebunească de a se apropia necurat de Sfintele Taine, dorind să se împărtăşească cu nevrednicie: "Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; alminterea burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună." (Matei 9, 17).

Celor care ar dori ca Biserica să legitimeze, "tolerantă" fiind, modul lor nelegiuit de trai, acest lucru nu le foloseşte; oare s-a vindecat cineva de vreo boală, fără să urmeze tratamentul, ci primind doar asigurări că nu este bolnav? De aceştia ne sfătuiesc Sfinţii Apostoli să ne ferim, să nu-i tolerăm în mijlocul nostru, ca boala lor să nu molipsească şi trupul sănătos al Bisericii: "Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică. şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i; pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor." (Iuda 1, 21-23), sau: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi." (2 Cor. 6, 17).

Acestea sunt normele după care se călăuzeşte Biserica, fixate în canoane de Sfinţii Părinţi, care le-au dat din nefăţarnică iubire de oameni. Ele pot să pară astăzi ca fiind aspre, dar această părere arată mai curând cât de mult ne-am slăbănogit în trăirea Ortodoxiei, incapabili parcă să mai înţelegem şi să mai acceptăm cuvintele Apostolului: "În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge." (Evrei 12, 4).

Biserica nu obligă pe nimeni să vină către ea şi să trăiască Adevărul ei, dar nici nu o poate obliga cineva să-şi schimbe aşezămintele dumnezeieşti după modele efemere ale veacului de acum. Pentru acest timp al înşelării generalizate, se aude mai aproape de noi ca niciodată sentinţa: "Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă." (Apocalipsa 22, 11).

Pr. Gabriel

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!