Liturghia de după liturghie

Rost găzduieşte un răspuns duhovnicesc, plin de înţelepciune, al Pr. Răzvan Ionescu la articolele "Anacronismul unei festivităţi în dealul Patriarhiei" de Petre Guran, "Bizanţ după Bizanţ" de Toader Paleologu şi "Democraţia sacră şi profană" de Cristian Bădiliţă, apărute în ziarul "Ziua" pe 7, 8 şi respectiv 9 martie a.c. Luările de poziţie ale tinerilor cărturari creştini au urmărit să declanşeze o dezbatere publică asupra felului în care Biserica Ortodoxă, ca instituţiue, răspunde provocărilor veacului. Cu excepţia Părintelui Costel Stoica, purtătorul de cuvînt al BOR, nici un alt om al Bisericii, fie cleric, fie mirean, nu a dat replica. O face acum, în Rost, Părintele Răzvan Ionescu şi nădăjduim că, pe drumul deschis de Sfinţia Sa, o vor face şi alţii. (Rost)

Nu-l vom necăji prea tare pe Platon în cele ce urmează. Nu vom cere drept de cetate exclusiv în spaţiul ideilor, întrucât cred sincer că dezbaterea de faţă nu poate fi circumscrisă acestuia. Subiectul însuşi nu o permite, de vreme ce Biserica, fie ea şi în contextul mult râvnitei, pe plaiurile mioritice, integrări europene, nu poate fi redusă la o simplă realitate ideatică, după cum nici Hristos, capul ei. Dar, aş avertiza pe cei mai exigenţi dintre noi, să nu uităm că Domnul se preocupă cu precădere de integrarea noastră întru |mpărăţia cerurilor, şi nu întru împărăţiile acestei lumi. Este motivul pentru care, personal, accept chiar şi o anume şovăială şi nepricepere a celor din Biserică în ceea ce priveşte cele ale Cezarului. Deopotrivă, fie-mi permis a aminti faptul că de la Platon încoace Fiul lui Dumnezeu a binevoit să se întrupeze, învăţându-ne prin aceasta un fapt capital: orice dezbatere despre Biserică ţine fundamental de teologie, şi anume de o teologie întrupată, care să răspundă pragmatic nevoilor concrete ale acestei lumi, dar cu putere de Sus, în fond o icoană a teologiei propuse de Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul omului. Astfel, ceea ce a unit Hristos, dumnezeire şi umanitate, omul să nu (mai) despartă. În acest sens, orice propunere de reformă, fie ea şi a privirii, adresată spaţiului eclesial, nu poate ţinti paradigmatic decât acea minune săvârşită odinioară de Mântuitorul, când un pic de ţărână a primit binecuvântare a deveni ochi şi vedere pentru un orb, intervenţie fără de care bietul om risca să rămână pentru totdeauna în întuneric. Cu alte cuvinte, nu o adresare în termeni de competenţă medicală omenească, fie ea dorită cu precizie de bisturiu, ar fi soluţia vindecării privirii şi înţelegerii noastre, ci o încredinţare lui Dumnezeu pe fondul neputinţei noastre umane, soluţionată în termeni de har şi de iubire.

Intervenţii precum cea a lui Petre Guran - un tânăr cu certe şi oneste îndeletniciri cărturăreşti, în mod incontestabil recunoscute ca atare pe mai multe meridiane, şi la care personal subscriu fără rezerve - pot oferi, indubitabil, radiografii ale unor realităţi pe care Biserica le trăieşte azi, însă, cred, într-un registru limitat de competenţă. Aceasta întrucât un bemol aproape sigur al acestor interpretări îl constituie riscul de a distorsiona, prin unghiul de vedere propus, şi la nivel de nuanţe, realitatea concretă. De altfel, un vechi proverb oriental ne avertizează că atunci când avem un ciocan în mână toate problemele seamănă a cui. Cu alte cuvinte, realitatea se dezvăluie privirii noastre corespunzător grilei de lectură pe care i-o aplicăm. Or, întrucât spaţiul Bisericii este unul aparte, ca unul ce îşi are rădăcinile înfipte în cer, cred că Domnul ne îndeamnă aici la o radiografiere pe măsură. Nu atât bidimensională, adică în grilă de lectură bazată exclusiv pe competenţe omeneşti, fie ele de bizantinologie, de politică sau de jurnalistică, cât tridimensională, adică adăugând verticala dată de har, şi care se manifestă adesea prin smerita cugetare. În plus, aşa cum pe un medic nu-l mulţumeşte numai o bună radiografie, ci ea devine premisă pentru un bun diagnostic, respectiv pentru o bună intervenţie, Domnul nu ne învaţă numai cum să privim realitatea prin lumina Lui, ci deopotrivă, cum să ne încredinţăm aceleiaşi lumini şi în nevoile noastre de vindecare.

În acest context, nu cred că trebuie să ne îngrijoreze excesiv faptul că acelaşi creştinism, propovăduit iniţial de doisprezece ucenici deveniţi apostoli, şi care nu cu pricepere omenească, ci cu putere de Sus, în Duh de Cincizecime, au schimbat faţa lumii, acelaşi creştinism asimilat inţial cu o sectă iudaică în contextul imperiului roman, nu cu mult mai sporit în libertăţi democratice decât viitoarea Comunitate europeană lărgită, nu ar avea astăzi resursele interioare necesare misiunii sale, aceea de a duce pe oameni în |mpărăţia cerurilor. Aceasta întrucât Hristos este Acelaşi şi cu aceeaşi putere, ieri şi azi, independent de polimorfismul politic şi economic manifestat de societatea umană de-a lungul veacurilor. De altfel, noutatea pe care o aduce Hristos lumii nici nu priveşte instituţiile statului şi nici chiar raporturile stat-Biserică, cel puţin într-un prim plan. Dovada este faptul că, de exemplu, Domnul nu se arată preocupat cu abolirea sclaviei, ci mai curând cu transfigurarea relaţiilor dintre sclav şi stăpân, astfel încât fiecare să vadă în celălalt pe Hristos. În acest context, cadrul pertinent în care problemele frământate de mai sus citatul autor îşi pot găsi soluţionarea se impune, cred, de la sine. Un prim pas a fost făcut de chiar Prea Fericitul Părinte Patriarh, printr-un gest de smerenie, început bun oricărei edificări durabile în spaţiul eclesial: încredinţarea răspunsului înţelepciunii celui mai mare decât el – şi nu sunt mulţi pe lumea aceasta în ierarhia Bisericii ! - în virtutea onorificului primus inter pares. Anume, Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolomeu. Îmi pare chiar că gestul Patriarhului nostru răspunde cât se poate de pragmatic neliniştilor de tot felul cauzate de mult suspectata proastă sau mândră exercitare a autocefaliei, printr-o probă concretă de deschidere, şi nu de închidere într-un ghetto, fie el şi naţional, de autoritate eclesiastică. Deopotrivă, răspunsul Sanctităţii Sale arată, cred, în mod limpede, că îngrijorărilor pre-aderare de pe plaiurile noastre, fie ele resimţite (şi) de peste mări şi ţări, li se răspunde deja în plan eclesial şi că timpul nu este pierdut.

În ceea ce priveşte faptul că "peste mai puţin de treizeci şde aniţ Biserica Ortodoxă Română şva fiţ o obscură sectă într-o provincie tot atât de vag identificată pe hartă ca şi azi", personal mă mir că Petre Guran, cunoscător al vieţii liturgice pariziene, poate manifesta o asemenea îngrijorare. Chiar şi numai ceea ce s-a întâmplat în Franţa în ultimii câţiva ani sub oblăduirea ÎPS Iosif poate da mărturie despre faptul că Ortodoxia are ceva de spus, fundamental, acestei lumi, şi că o poate spune cu putere. Laboratorul întâlnirii dintre Ortodoxia românească şi cultura Occidentală în contextul acestui adevărat "carrefour" de ortodoxie, cum a devenit capitala Franţei, va însemna deopotrivă o dobândire de competenţă pragmatică în a ştii cum să fim ortodocşi în spaţiul comunitar european, al cărui model religios, să reamintim, nu este cel american. Petre Guran are cu siguranţă măcar repere de principiu la întrebările pe care le ridică în spaţiul dezbaterii publice: 1. "Cum va arăta misionarul ortodox în deceniile următoare?" 2. "Cum îşi va defini el credinţa într-o mare de ortodoxii?" 3. "Ce va face el cu sufletele însetate de dreptate vorbitoare în alte limbi aciuite în pridvorul bisericii sale locale?". Dacă mai e nevoie, răspundem pe scurt: 1. Va arăta cum îl va învăţa trăirea liturgică, întrucât nu există reţete în acest sens, ci doar putere dată de harul lui Dumnezeu; 2. De exemplu, cum o face şi astăzi ortodoxul rezident în Franţa, trăitor sub oblăduirea Adunării Episcopilor Ortodocşi, structură canonică care constituie un pas marcant către o adevărată Ortodoxie locală multinaţională. Şi apoi, să fim cu pace, marea de ortodoxii nu există, ci doar o unică Ortodoxie; 3. Nu în pridvor le va primi, ci în comuniunea euharistică, hrănindu-se din roada altarului, printr-o slujire exprimată (şi) în limba poporului pe teritoriul căruia se slujeşte – experienţa franceză de liturghie bilingvă, româno-franceză, este, în acest sens, grăitoare.

Personal cred că "scandalul imens" de care se sperie unii nu poate avea loc. Şi aceasta nu pe fondul lipsei de reacţie a celor din zona suspectată de o oarecare "putreziciune" şi care, iată, răspund cât se poate de prompt. Ci, fundamental, nu poate avea loc întrucât creştinul are a fi preocupat de un scandal cu mult mai important, şi anume, acela pe care Domnul îl provoacă oricărui suflet acaparat de ritmul călduţ şi neangajat al societăţii consumiste, celei atât de intens preocupate cu efemerul. Este scandalul prin care sufletele se nasc în coordonate de duhovnicie, prin viaţa liturgică. Aici este şi soluţia pe care o propun, care iradiază din Taina a ceea ce se petrece pe masa de altar a fiecărei biserici în parte: a îmbrăţişa cu liturghia lumea întreagă, cu nevoile şi cu frământările ei. Întru această liturghie, Cincizecime săptămânală care jalonează viaţa Bisericii, competenţele acestei lumi găsesc răspunsuri aducătoare de mântuire. Iar democraţia propusă de Cristian Bădiliţă ca fiind firească spaţiului eclesial funcţionează de la sine, într-o (teo)logică a iubirii, în ritmul dăruirii şi al smereniei, unde cel mare slujeşte celui mic, după cum cel mic, în Domnul, îşi încredinţează libertatea ascultării mântuitoare de cel mare, departe de orice problematică de autoritate lumească. Astfel, o permanentă naştere întru făptură nouă are loc. Cel mare naşte în Hristos pe cel mic, ca fiu, după cum cel mic naşte în Hristos pe cel mare, ca părinte, toţi întru aceeaşi mântuire.

Şi, în fond, ieşirea noastră în lume în context de Areopag contemporan nici nu e foarte complicată. Nu avem decât a trăi onest liturghia de după liturghie, cea prin care intervalul dintre două liturghii devine îmbrăţişare întru Domnul a frământărilor acestei lumi, cu putere de Sus ...

Pr. Răzvan Ionescu

Paroh al parohiei Sfânta Parascheva - Sfânta Genoveva, Paris

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!