Ţara păstorilor

Deschidem discuţia despre lumea păstorească asumându-ne riscul de a fi criticaţi pentru abordarea unei teme ce pare desuetă. Păstrăm pentru finalul acestui articol răspunsul datorat acelora ce se îndoiesc de actualitatea acesteia.

Nu demult, oamenii de cultură s-au aplecat asupra păstoritului cu atenţia cuvenită unei probleme cruciale: sunt românii neam de păstori sau de plugari? Suntem urmaşii triburilor nomade sau ai unei populaţii autohtone, sedentare? Mărturisim de la bun început că nu acestea sunt întrebările la care am căutat răspuns. În cele ce urmează, accentul va cădea pe modul păstoresc de viaţă, încercând să redeschidem o perspectivă de interpretare sociologică a cărei primă abordare sistematică îi aparţine lui Traian Herseni, care a formulat-o în lucrarea sa Probleme de sociologie pastorală, apărută în 1941. De ce este păstoritul o temă de interes sociologic? Deoarece agricultura şi păstoritul "nu sunt rezultatul evoluţiei sociale sau al diviziunii muncii, pentru că istoric sunt anterioare acestei faze. Odată, păstorii sau agricultorii îşi procurau toate cele necesare traiului, de aceea ei au putut forma societăţi de sine stătătoare, în care toţi să aibă aceeaşi îndeletnicire. Dacă nu ne putem imagina o societate în care toţi indivizii să fie pantofari, ne putem imagina foarte uşor, căci există destule exemple reale, o societate în care toţi indivizii să fie păstori sau toţi să fie agricultori." (T. Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1941, p. 17-18)

Păstoritul ca timp şi spaţiu

Viaţa ciobanilor îşi are loc deosebit, căruia i-au împrumutat numele chiar turmele păstorite: de la Lucian Blaga, toţi ne-am obişnuit să numim peisajul montan, care alternează lin valea cu înălţimea, evitând coastele pieptişe şi prăpăstiile abrupte, spaţiu mioritic. Definiţiile ale etnologilor şi antropologilor străini plasează, însă, societăţile păstoreşti în regiunile aride sau semi-aride, în marginea marilor ţinuturi cultivabile (cum au fost China, Cornul de aur sau Valea Nilului) şi nu în mijlocul lor, cum se întâmplă la noi. Oieritul românesc se sustrage acestei definiţii. Centrul lui geografic sunt Carpaţii, cu formele de relief înalt, sacralizate de păstori: pajiştea, poiana, pădurea. Aşadar un spaţiu ascendent, dar verde, învăluit în vegetaţie, a cărei abundenţă reuşeşte să îmblânzească ascensiunea verticală a muntelui, transformând-o în ondularea plaiurilor accesibile umbletului turmelor. Totuşi, acest spaţiu nu are doar dimensiune ascendentă, este de asemenea unul larg şi mobil, căci, odată cu schimbarea anotimpurilor, începeau şi peregrinările ciobanilor, pendularea lor între stâna de "văratec" şi locul de iernat, care putea fi satul sau zonele joase de câmpie, "balta". Drumurile oilor sunt descrise de etnologi ca răspândindu-se radial, cu plecare din zonele carpatice, ajungând uneori la peste 1000 de kilometri distanţă: "El în primăvară/Le păştea la ţară,/Vara le văra/Pe vârful de munte,/Împrejur de curte,/Toamna le-aduna…/Iarna (…) le ierna/Pe ţărmuri de mare." Aceste peregrinări singuratice, căci nu erau însoţiţi decât de oile pe care le păstoreau şi de câini, îi face să fie unii dintre marii călători ai lumii, dar nu nomazi, căci dorul de casă îi însoţea pretutindeni.

Transhumanţa sau pendularea între munte şi câmpie este cea care a dat motiv înţelegerii civilizaţiei pastorale ca civilizaţie nomadă. Deplasarea avea, însă două repere statornice: satul şi stâna, unul adăpostit în văile umbroase ale munţilor, cealaltă în apropierea păşunilor alpine, de cele mai multe ori în marginea pădurii de brazi, căci "Ce-i mai bun la păcurar/Este bradul nalt şi rar,/Pe păcurar îl umbreşte/Şi oile le hrăneşte.". Chiar atunci când petreceau jumătate de an în zonele joase, oierii reveneau la munte ca la reperul lor de statornicie. Despărţirea de stână, toamna, era grea, chiar dacă iernatul urma să se facă în sat. Îngrijorarea de a-şi abandona sălaşul nu era stinsă decât de încredinţarea că întregul cosmos îl va îngriji până la întoarcere: "Rămâi, stână, sănătoasă,/Că noi ne ducem acasă./ Da’ cine te-a mătura?/Ciocârlia cu coada./Da’ gunoiu’ cin’ l-a scoate?/D-apăi vântu’ cân’ va bate./Apă-n vas cine-a aduce?/Da’ omătu’ cân’ s-a duce."

Timpul pastoral este amplu, deschis, lipsit de constrângeri. Nu este limitat nici de ritmul neiertător al muncilor pământului, nici de vreun calendar care să impună separaţii între vremea odihnei, a lucrului sau a sărbătorii. Singurul orologiu este cel cosmic, al astrelor, şi, desigur, cel al turmelor în căutare de hrană. Calendarul specific este urmat şi astăzi atunci când celebrăm, la începutul primăverii, prin marea concentrare sărbătorească din preajma echinocţiului, urcatul turmelor la munte. Divinităţile care marchează acest interval sacru au şi ele trăsături păstoreşti. Astfel, Baba Dochia, personificare a vechiului an, este o ciobăniţă ce îşi urcă turmele la munte prea devreme, Sângiorzul (Sfântul Gheorghe) este protector al cailor şi vitelor cu lapte şi zeu al vegetaţiei, ca şi Lăzărel sau Blojul, dar nu al celei cultivate, ci al celei sălbatice, în care îşi află hrana turmele şi chiar, minunat suprapusă vechilor credinţe, imaginea mântuitorului Iisus este, în această perioadă, cea a mielului pascal. Zilele ursului, şarpelui, cucului, lupului, Alesul, Ruptul Sterpelor, Sâmbra oilor, Spartul Stânei, Lunea curată sunt alte repere temporale specifice universului păstoresc.

Societăţile păstoreşti

Muntele este locul în care ciobanii îşi au vatra, în sate risipite, în care distanţa între case este atât de mare încât fiecare gospodărie e un univers în sine. În multe din aceste sate de munteni întâlnim cimitire de curte, unde sunt îngropaţi morţii neamului, iar uneori chiar şi biserici meşteşugit lucrate în lemn şi ridicate în apropierea locuinţei. Păstorii nu adastă prea mult în gospodărie; chiar dacă turmele nu sunt prea numeroase, astfel că pot ierna în sat, vara urcă oile la stână, mai aproape de păşunile cu iarbă grasă. În cazurile în care satul nu poate asigura nutreţul oilor peste iarnă, ei pleacă la şes, în zone cu climă mai blândă, lăsând povara gospodăriei pe umerii nevestelor: "Tu te duci cu oile,/Eu îţi port nevoile./Vara-n munte, iarna-n baltă,/Eu cu tine niciodată" . În ultimul secol, odată cu scăderea dimensiunilor turmelor, informaţiile înregistrate de cercetători dau păstoritului caracterul unei ocupaţii temporare, practicată un număr variabil de ani, rareori toată viaţa. Ea, însă, dă aceluia care a făcut-o un statut cu totul deosebit de al celorlalţi săteni, de cunoscător al plaiurilor, al drumurilor, al cerului, al semnelor vremii şi lighioanelor sălbatice, de om încercat şi brav. A doua vatră a ciobanilor, cărora li se mai spune şi târlaşi, era stâna. Austeritatea traiului, descrisă de Traian Herseni în monografiile stânelor făgărăşene şi bucovinene, aminteşte de cea a călugărilor sau a sihaştrilor. Inventarul acestor aşezări cuprindea numai cele trebuincioase îngrijirii oilor şi prelucrării laptelui.

Cancelarul Ardealului, Nicolae Bethlen, citat de T. Herseni, descrie astfel modul de viaţă al oierilor din veacul al XVII-lea: "În văile lor, păstorii aceştia se întreţin numai cu lapte de oaie, din care fac un fel de pâine şi din ea, pe urmă, o băutură covăsită şi trebuie să fie o sărbătoare mare când îşi taie vreun miel. Veştmântul lor îl fac din lână, iar în cap poartă nişte căciuli mari de oaie. Femeile şi copiii lor sunt îmbrăcaţi la fel cu bărbaţii şi trăiesc aşa de retraşi în mijlocul oilor prin munţi, încât nu se ocupă deloc de tovarăşii lor şi cu ce se întâmplă în lume." Modelul societăţii păstoreşti descrise de contele ardelean introduce o altă dimensiune socială a păstoritului, anumea cea a vechii organizări tribale moştenită de la vechile populaţii autohtone preromane, căci, după cum mărturiseşte, oierii locuiau însoţiţi de familii, în comunităţi independente: "Aceşti păstori trăiesc de veacuri în fundul văilor, ca în nişte republici mici separate, ale căror membri nu au nici o legătură cu ceilalţi locuitori ai Ardealului. Capul familiei este în acelaşi timp preot şi jude, care dimineaţa şi seara stă la rugăciune cu casnicii săi, ţinând şi judecată între ei. Aceşti oameni trăiesc slobozi, aşa că numai atunci merg la proprietarii de moşii (…) când vreau să se căsătorească, ei având dreptul de a-i căsători şi apoi odată pe an, când fac socoteală despre oile primite şi produsele lor, cu o preciziune şi cinste exemplară. Văile şi le părăsesc aceşti păstori la sfârşitul verii, când îşi mână oile în locurile băltoase de pe marginea Dunării în Ţara Românească, unde ele găsesc şi iarna iarbă verde prin stufişuri. Primăvara apoi, se întorc şi dau socoteală despre banii primiţi de la cumpărătorii de oi turci, ceea ce formează partea mai mare a venitului boierilor nemeşi din Ardeal." Nu este precizat în mod clar în acest pasaj dacă transhumanţa de la munte în câmpie era făcută de păstori împreună cu familiile lor, sau dacă, la fel ca şi astăzi, se deplasau singuri. Şi mai greu de supus erau oierii moldoveni, constituiţi, în secolul al XVIII-lea, în adevărate republici autonome, cu legi şi judecători proprii. Dimitrie Cantemir îi remarcă, la rândul lui, în Descriptio Moldaviae: "Ei nu ştiu să sape ogoare, care în munţii lor nici nu sunt, şi toată munca lor stă în îngrijirea oilor. Plătesc un bir anual, nu cât vrea domnul, ci cât făgăduiseră ei domnitorului mai înainte şi această făgăduială o reînnoiesc prin trimişii lor ori de câte ori Moldova capătă un domn nou. Dacă domnul ar vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le impună poveri noi, nu stau mult la tocmeală ci, refuzând cu totul birul, se retrag în văgăunile munţilor; de aceea niciodată domnitorii nu le cer mai mult decât trebuie." Oricât de mobile ar fi fost aceste clanuri păstoreşti, ele nu îşi părăseau munţii pentru a migra, în documentele cunoscute nefiind pomenite asemenea deplasări de populaţii compacte, asemănătoare celor întreprinse de triburile nomade. Cei care călătoreau pe distanţe mari erau doar păzitorii turmelor, care aveau, în ţările române, statutul excepţional al străinului privilegiat, purtător de veşti şi poveşti, care în alte părţi ale lumii era jucat de negustori. O diferenţă esenţială există între aceste două mari tipuri de călători: în vreme ce negustorii, agenţii străinătăţii şi ai stranietăţii, erau mânaţi, în rătăcirile lor, de o avidă curiozitate şi de dragostea de câştig, reţinând şi reflectând din tărâmurile străbătute doar exotismul, pitorescul, ceea ce uimeşte prin necunoscut, mânaţi fiind de setea de aventură spre descoperiri pe care nu adăstau să le pătrundă, păstorii îşi preţuiau mai mult decât orice turmele avute în pază, hrănindu-le, ferindu-le de geruri şi de fiare, nu pentru a dobândi averi, ci pentru că "aşa au fost lăsaţi". Dorul, jalea şi urâtul îi însoţeau pe drumurile lor şi, după un timp, satul îşi revendica fiii rătăcitori ("Nu mă mustră numai satul/Şi mă mustră lumea toată/Că nu pun mâna pe sapă/Şi tot urc pe munţi de piatră/Să mulg oile-n găleată"), iar nevoia de a rămâne lângă vatră devenea apăsătoare: "Şi nu mai sînt cum am fost./De m-aş face cum eram,/Măcar de-aş trăi un an,/Şi să vin şi eu acas’,/Ca să ar măcar un pas,/Să-mi leg via pe harac,/Că-i bun vinul cu răstrap./Le-aş lăsa boalii de oi/Şi aş scăpa de nevoi." Totuşi, despărţirea de viaţa de păstor nu se făcea niciodată cu inima uşoară, motiv pentru care era, de multe ori, amânată: "Nu las bieţii mieluşei/Pe sub brazi şi pe sub tei,/Nici drăguţele mioare/Singure printre izvoare".

Sacrul păstoresc

S-a spus că ocupaţia creşterii animalelor în spaţiul românesc este de aceeaşi vârstă cu civilizaţia geto-dacă de la care s-au moştenit multe din cuvintele specifice (baci, gălbează, ţap, stână, strungă, ţarc, brânză ş.a.); au fost şi teorii, ca cea binecunoscută a lui Ovid Densuşianu, care au văzut în influenţa romanică factorul determinant al răspândirii acestei ocupaţii. Oricare ar fi sorgintea istorică a păstoritului, civilizaţia căreia i-a dat naştere este una purtătoare de etnic, cum consideră Traian Herseni, tipic românească. La noi, ea s-a constituit ca un tip aparte civilizaţie sacră, căci dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ea se afirmă ca o formă de cult. Într-adevăr, oile sunt, în mitologia românească, animale sfinte. Credinţele populare spun că diavolul, deşi se poate metamorfoza în orice vieţuitoare, nu se poate înfăţişa în chip de oaie, albină sau arici. Ca animale sacre, acestea nu pot fi atinse de femei, considerate impure, contaminate de influenţa demonică. Prezenţa lor la stână ar fi putut avea influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Deşi există cazuri, în eposul românesc, în care turmele sunt păzite de păstoriţe, acestea nu se identifică prin trăsăturile lor feminine, ci prin cele ale femeii-bărbat, ale amazoanei. Mai mult, pentru ciobani, investiţi cu atribute sacerdotale, există, în intervalul de timp dintre urcarea oilor la munte şi Sf. Ilie, interdicţii de castitate, când acestora le este interzis să coboare în sat sau să-şi primească nevestele la stână.

Asumându-şi statutul sacru de preot – în absenţa bisericii şi a preoţilor investiţi (păstori de suflete) – ei îşi aleg singuri un templu (un copac din codru, de obicei un brad pe care crestează, cu toporul sau cu briceagul, semnul crucii) şi slujesc direct divinităţii-păstor, Zeul-Moş sau Ciobanul-Moş: "Pe cel câmp verde-nflorit,/Holerunda lerul Doamne,/Paşte-mi o turmă de oi./Dar la oi cine-mi şedea?/Şedea-mi Zeul Dumnezeu,/Şi-mi şedea pe-un buciumaş,/Şi-mi zice-ntr-un fluieraş,/Cum îmi zice, oi îmi strânge,/Cum îmi tace, oi întoarce." Pe lângă atributele unui păstor ce-şi conduce turma din fluier, Dumnezeul-păstor are calităţile unei divinităţi uraniene, celeste: el poartă "un hojmânt/Până-n pământ./Dar nu e hojmânt ales,/Este cerul tot dires."

În aceeaşi linie de influenţă mitică indo-europeană se plasează şi cultul focului viu, cel făcut din iască, cu puternice virtuţi vindecătoare, de purificare a turmei şi având funcţie apotropaică. În legătură cu funcţia sacerdotală a ciobanilor, trebuie menţionată credinţa că acest foc nu putea fi făcut decât de un flăcău virgin. Muzica magică a fluierelor, cavalelor, tulnicelor şi buciumelor este tot o creaţie ciobănească, ce-şi prelugeşte ecourile în decorul cosmic. La rândul lor, evenimentele vieţii omeneşti capătă, în acest cadru, dimensiuni cosmice – şi nimic nu ne este mai aproape de suflet decât moartea ritualică a ciobanului mioritic din balada prelucrată de V. Alecsandri, arhetip al etnosului românesc. Alegoria înmormântării păstoreşti, înfăţişată în numeroase creaţii ale eposului păstoresc, mărturiseşte caracterul sacru al relaţiei între cioban şi cosmosul mitologic, care îl asistă ca pe un demiurg apus: "De-mpânzit, cin-te-a-mpânzit?/Luna, când a răsărit/Pe mine că m-a-mpânzit./Lumânarea cin’ ţi-a pus?/Soarele, când a fost sus./De-ngropat, cin’ te-a-ngropat?/Trei brazi mari s-au răsturnat."

Unde este ţara păstorilor?

Promiteam, la debutul acestui articol, să argumentăm actualitatea abordării unei teme ce aparent, se referă la realităţi apuse ale lumii noastre. Ar fi acesta argumentul pentru o privire în oglindă, căci cine ar putea avea pretenţia că o societate este doar atât cât reprezintă în vremelnicul moment al prezentului? Figura ancestrală a păstorului vieţuieşte în tipurile româneşti, fie că vorbim de tipuri sociale, culturale, religioase sau istorice. Purtăm în noi vechile relicve, deşi adesea le înăbuşim în mormanul módelor preluate din alte părţi, şi nu ne putem dezice de ele decât în măsura în care ne dezicem de noi înşine, de identitatea noastră etnică. Dimpotrivă, în vremea invaziei unor pseudoculturi contemporane "de unică folosinţă" este de imperativ să ne redescoperim statornicia în ipostaza sa autentică. Ne paşte altminteri pericolul transformării în adevăraţi nomazi al noii lumi desacralizate, în populaţii mişcătoare, cărora dorul şi urâtul nu le poate fi astâmpărat decât prin amintirea vetrelor părăsite.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!