Demontarea minciunii din "Trianon"

Iniţiativa Antenei 1 de a transmite controversata peliculă a regizorului Koltay Gábor fost un gest bine venit, nu numai pentru ratingul respectivei televiziuni. Românii au putut lua cunoştinţă astfel în mod nemijlocit de modul în care o parte a elitei maghiare se raportează la destinul naţiunii lor după 1920. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse, de la revolta faţă de afirmaţiile false, răspândite în întreg cuprinsul filmului, până la atitudini condescendente, chiar amuzate, faţă de o peliculă care te face să-ţi fie dor de documentarele "Epocii de aur", net mai bine realizate din punct de vedere artistic.

Problema Trianonului şi a relaţiilor româno-maghiare nu au fost niciodată în atenţia mea în mod special, aşa că nu mă hazardez să realizez o analiză detaliată a filmului. Scriu aceste rânduri deoarece, la puţin timp după difuzarea peliculei, am reluat spre studiu cele două volume de documente intitulate Minorităţile naţionale din România, lucrare monumentală realizată de un colectiv din cadrul Arhivelor Naţionale ale României. În paginile lor sunt găzduite documente extrem de interesante referitoare la situaţia minorităţii maghiare din România după 1918. Le mai citisem o dată dar, după "Trianon", le-am privit cu alţi ochi, făcându-mă să exclam, asemenea poetului, "Toate-s vechi şi nouă toate". şi în anii interbelici şi acum se vehiculează teme propagandistice precum: misiunea civilizatoare a ungurilor în "Bazinul Carpatic" (invenţie geografică cu rol pur ideologic), caracterul generos şi tolerant al regimului dualist, divorţul zgomotos de Austria şi clamarea ideii (total false) că Ungaria a fost obligată să fie alături de Tripla Alianţă, fiind "pedepsită" fără motiv prin tratatul de la Trianon sau acuzaţii aberante privind o eventuală purificare etnică în Transilvania. La acestea s-au adăugat în film negarea existenţei fascismului în Ungaria interbelică, "justeţea" Dictatului de la Viena, negarea Holocaustului şi un spirit mai mult decât antieuropean, am putea să-i spunem "tribal".

Mulţi s-au întrebat care este scopul acestui demers cinematografic. Dincolo de un posibil obiectiv revizionist îndepărtat, se are în vedere în primul rând menţinerea unei separaţii clare (veritabil apartheid), între populaţia maghiară şi cea românească majoritară, o separaţie care să împiedice dialogul şi o eventuală (dar foarte puţin probabilă topire) a ungurilor în masa românească. Această atitudine a fost semnalată şi în perioada interbelică. Unul din cele mai remarcabile documente în acest sens este raportul francezului E. de Martonne, care, cu un ochi deosebit de critic, surprinde realităţile transilvane, imediat după unirea acesteia cu România, realizând o comparaţie foarte interesantă cu situaţia din alte provincii nou intrate şi ele sub autoritatea românească. Documentul este inclus în culegerea de documente Minorităţile naţionale din România şi am ales să-l reproducem în paginile revistei ROST dată fiind circulaţia restrânsă a celor două volume (istoricii maghiari care au contribuit la realizarea filmului "Trianon" sigur nu au auzit de ele). Pentru orice lector fără prejudecăţi, reiese limpede din acest document că nici nu poate fi vorba de persecutarea şi asimilarea minorităţii maghiare din Transilvania, ci pretinsa "românizare" nu este altceva decât un fenomen natural de echilibrare a raportului firesc dintre majoritatea românească şi minoritatea maghiară, raport care secole de-a rândul a fost menţinut în defavoarea românilor prin mijloace de forţă. Un alt document, pe care îl vom publica în numerele viitoare, sesizează stilul unor lideri maghiari de a provoca cu orice preţ autorităţile române şi de a reclama după aceea abuzurile la diversele Înalte Porţi. Cine îşi aminteşte de prestaţia regizorului maghiar la emisiunea lui Marius Tucă va recunoaşte lesne stilul. Din ambele documente, toleranţa românească.

Prin urmare, vom lăsa în continuare documentele să vorbească. Unele pasaje s-ar putea să nu convină nici românilor, dar respectul pentru adevărul istoric trebuie să primeze.

1921, noiembrie

Raport întocmit de geograful francez E. de Martonne în urma unei călătorii în România, conţinând observaţii asupra situaţiei minorităţilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia

Unirea cu vechea Românie a provinciilor desprinse din Austro-Ungaria şi Rusia, primită la-nceput peste tot cu entuziasm, a determinat apariţia unor probleme sociale şi politice inerente care au produs o mare surpriză. A fost necesar să se recurgă la înlocuirea maghiarilor care deţinuseră în exclusivitate funcţiile administrative, cu germani sau cu ruşi. Să găseşti un număr de două ori mai mare de prefecţi ca cel din vechea Românie, nu era un lucru tocmai uşor. Românii fuseseră dintotdeauna excluşi în Unga­ria de la ocuparea vreunei funcţii publice, cu excepţia celor care se maghia­rizau. In Basarabia era chiar mai rău; nouă zecimi dintre români erau analfabeţi, din lipsă de şcoli. Personalul recrutat în grabă în Vechiul Regat şi expediat în noile provincii nu a răspuns întotdeauna nevoilor impuse de situaţie. Am întâlnit în călătoriile mele oameni foarte tineri, fără expe­rienţă, în funcţia de "primpretor" adică aproximativ acelaşi lucru cu sub­prefectul în Transilvania. Am întâlnit şi o altă situaţie, încredinţarea acestei funcţii unei persoane cunoscute din ţară, de origine română, dar lipsită complet de autoritate. Am auzit spunându-se că în Basarabia a fost necesară de multe ori schimbarea administratorilor incompetenţi sau nedemni.

În Transilvania şi, mai ales, în Bucovina s-au putut găsi pe loc unele elemente corespunzătoare, avocaţi amestecaţi în luptele politice împotriva ungurilor, români care avuseseră de-a face cu maghiarizarea sau germanizarea în suficientă măsură pentru a avea o oarecare experienţă adminis­trativă; un astfel de exemplu este prefectul din Câmpulung. Cel mai adesea, însă, a fost nevoie să se apeleze la români din Regat; dar cei mai buni s-au descurajat repede. Să ne gândim la situaţia românului din Bucureşti, obişnuit cu un anumit confort, cu distracţii, trezindu-se trimis ca prefect într-unul din micile oraşe ale Basarabiei; un fel de sate mai mari, cu case joase pe marginea străzilor care se transformă într-o imensă baltă la cea mai mică ploaie. Cel mai adesea aceste orăşele sunt populate de evrei murdari. Situaţia lui n-ar fi cu nimic mai agreabilă nici într-un oraş din Transilvania, unde domină elementul maghiar ostil pe faţă, sau elementul german mai blând în aparenţă, retras însă într-o izolare dispreţuitoare.

Păstrând proporţiile, noi am avut de-a face cu astfel de greutăţi în Alsacia; aşa cum şi noi am rezolvat în cele din urmă situaţia, la fel şi românii, cu timpul, vor rezolva această situaţie delicată.

Alogenii - Prezenţa în număr destul de mare a elementelor alogene este, desigur, cea mai mare dificultate pentru administraţia românească. Maghiarii pot fi în realitate mai puţini de 1.800.000, cifră rezultată din recensămintele lor; importanţa prezenţei lor depăşeşte totuşi simpla pre­zenţă numerică dat fiind că ei formează majoritatea populaţiei oraşelor din Transilvania, acolo unde această majoritate nu e reprezentată de saşi. Ei au controlul asupra tuturor marilor proprietăţi, ei sunt funcţionarii, ei sunt proprietarii caselor de comerţ, numai ei practică meseriile liberale de avocat, medic, ziarist etc. Trebuie să fii avertizat asupra acestei situaţii pentru a nu fi păcălit de iluzia care a înşelat mai mulţi observatori anglo-saxoni: călătorul care merge din oraş în oraş, fără a vizita şi satele, nu aude vorbindu-se decât maghiara sau germana; la hotel, în magazine, la poştă, la gară, în tren.

Românii n-au făcut tot ce era posibil pentru a atenua amprenta maghiară lăsată asupra oraşelor şi asupra administraţiei. Pe linia Oradea Mare - Satu Mare, am văzut lipite pe vagoane etichete scrise în limba maghiară având antetul CFR, deci imprimate după anexare. Personalul căilor ferate, casieri, hamali, controlori, este încă aproape peste tot de origine maghiară. La fel cel din poşte, unde mi s-a întâmplat să nu mă pot face înţeles nici în franceză, nici în română.

Magazinele din oraşe au întotdeauna firma în ambele limbi: maghiară şi română. La Cluj, cetăţenii maghiari au şcolile lor, bisericile lor, ziarele lor, teatrul lor; teatrul maghiar este frecventat şi de români. Toţi funcţio­narii maghiari care au acceptat să depună jurământ de credinţă regelui şi-au păstrat postul sau au primit unul echivalent. La Universitatea din Cluj, zoologul Apati, care se bucura de o reputaţie europeană, nu a fost expulzat decât după ce a participat la o tentativă de revoltă; bibliotecarul a rămas în funcţie; profesorul de geologie aflat la vârsta pensiei, a fost numit responsabil cu păstrarea colecţiilor de roci. Tot un ungur este conservator la Muzeul de arheologie şi la Muzeul de istorie a Transilvaniei.

Cine a trăit un timp în România nu se poate abţine să nu râdă când aude de zvonurile răspândite de o propagandă răuvoitoare referitoare la "persecuţiile" ale căror victime ar fi ungurii. ţinând cont de atitudinea arogantă pe care o mai au încă adeseori, de încercările de revoltă care au avut loc după armistiţiu şi de comploturile descoperite de mai multe ori după aceea, am impresia că, dimpotrivă, românii sunt de o toleranţă lăudabilă, mai ales după ceea ce au avut ei înşişi de suferit din pricina foştilor stăpâni. Ei au avut naivitatea de a încorpora contingentele maghia­re ale categoriilor sociale chemate sub arme în anul 1920 în regimentele din vecinătatea frontierei. Mulţi dintre cei chemaţi au dezertat cu arme cu tot. Generalul Petala a susţinut încă de la început că ar trebui să se renunţe câţiva ani la încorporarea tinerilor maghiari sau să se formeze doar batalioane de soldaţi, cantonaţi în Vechiul Regat.

Acelaşi general mi-a povestit un fapt petrecut în timpul stării de asediu, foarte caracteristic de altfel pentru mentalitatea ungurilor. O baroană 1-a primit foarte prost pe jandarmul român venit să-i ceară o informaţie. Citată în faţa Consiliului militar de anchetă, ea s-a scuzat, plângând, în aceşti termeni: "Cum aş fi putut să-mi închipui că eu, o Baroană, trebuia să răspund unui amărât de slugoi român?..."

Clujul era, pe vremea aceea, sub dominaţie maghiară, un oraş de funcţionari şi de aristocraţi maghiari. Pe străzi încă mai circulă câteva caleşti cu doi cai, conduse de un vizitiu cu bici, îmbrăcat în vestă cu galoane şi cu o pălărie cu ciucure, amintind în chip modest superbele echipaje care traversau în goana mare piaţa din centrul oraşului şi defilau pe corso în fiecare după-amiază. Acum 30 de ani a fost scos din funcţiune, după ce abia fusese instalat, un tramvai ce mergea la gară, care se află destul de departe de centrul oraşului, pentru că deranja privirile aristocraţilor şi le speria caii. La Universitate, studenţii provenind din mediile aristocratice erau privilegiaţi. Puteau încă fi văzuţi câţiva, la începutul ocupaţiei româneşti, petrecându-şi ziua întreagă la cafeneaua New York sau Europa, jucând cărţi şi fumând. şi comerţul era, bineînţeles, în mâna ungurilor, iar oraşul care fusese până în secolul al XVIII-lea un oraş german, la fel ca majorita­tea oraşelor transilvănene, devenise exclusiv maghiar; numai micile târ­guri mai erau locuite de români.

Comparând Clujul aşa cum îl ştiam de altă dată cu ceea ce am văzut încă de la începutul actualei mele vizite, constat multe schimbări. Plecând de mai multe ori din oraş pentru a reveni apoi, în perioada aprilie-septembrie, pot afirma că, în aceste şase luni structura etnică a populaţiei s-a modificat sensibil. Centru administrativ şi militar al Transilvaniei, Clujul trebuie, din aceleaşi motive care au determinat maghiarizarea lui, să capete o amprentă românească. Pe trotuarele din piaţa din centrul oraşu­lui, în cafenele şi restaurante, peste tot uniforme româneşti; funcţionarii români sunt în număr mare, căci, în afară de puterile locale instituite de "Consiliul Dirigent", care a fost prima putere legală după alungarea auto­rităţilor maghiare, şi care s-a socotit politiceşte vorbind că trebuie lăsat să funcţioneze încă o bucată de vreme, şi alături de ei persoanele din administraţie caro reprezintă Bucureştiul. Astfel există doi prefecţi ai Departamentului şi doi prefecţi de Poliţie, Iară a mai pune la socoteală Ministerul de Interne al Transilvaniei...

Adăugaţi la toate acestea Băncile şi Societăţile de comerţ româneşti care au venit să încerce să creeze un centru de afaceri, ocupând hotelurile şi contribuind astfel la o criză de locuinţe.

Încetul cu încetul, negustorii care nu vorbeau decât ungureşte, au fost obligaţi să vorbească româneşte, limbă pe care cei mai mulţi o ştiau, dar nu voiau sau nu îndrăzneau s-o folosească în vechiul regim. Acum în toate hotelurile, restaurantele, cafenelele, farmaciile, magazinele, se aude vorbindu-se româneşte. Pe străzi se vorbeşte româneşte la fel de mult ca ungureşte.

Funcţionarii unguri care au rămas pe loc şi care sunt bine trataţi, în special la Universitate, se pare că se comportă foarte corect. Mulţi dintre ei îşi amintesc acum că familia lor nu este de origine maghiară ci germană, slavă sau chiar română.

Vorbesc numai despre lucruri pe care le cunosc direct. Se pare că şi în celelalte oraşe va avea loc un proces asemănător. |n unele ziare româneşti de opoziţie pot fi citite diverse incriminări ale politicii de toleranţă; sunt citate articolele duşmănoase care apar în ziarele ungureşti, se vorbeşte despre prosperitatea şcolilor maghiare, despre pretenţia ungurilor de a avea chiar şi o Universitate, se citează tot felul de comploturi care sunt de fapt opera unor exaltaţi şi care sunt, oricum, din ce în ce mai rare. Sper că românii vor continua această politică de toleranţă şi sunt convins că ea va da rezultate bune.

Prin forţa lucrurilor, oraşele, înconjurate de sate româneşti, în care pătrund tot mai mulţi funcţionari şi ia amploare comerţul, vor deveni din ce în ce mai puţin ungureşti şi din ce în ce mai mult româneşti.

În Bucovina, condiţiile sunt diferite de cele întâlnite în Transilvania. Deşi am stat acolo numai câteva zile, am avut timp să constat unele lucruri interesante. Acest ţinut este împărţit clar în două părţi; sud-estul exclusiv românesc, nord-vestul populat în cea mai mare parte de ruteni. Oraşele sunt populate de nemţi şi de evrei. Singură prefectura din Câmpulung este românească, aceasta fiind mai degrabă un sat mai mare decât un oraş. Evreii vorbesc nemţeşte. Germana este limba folosită de lumea bună, aşa cum franceza este cea folosită la Bucureşti; anii de stăpânire austriacă au reuşit să imprime ideea că germanismul este sinonim cu civilizaţia. Am auzit românce vorbind nemţeşte între ele. Prefectul din Câmpulung, unul dintre cei mai distinşi funcţionari pe care i-am cunoscut, căsătorit cu o nemţoaică, un om instruit de altfel, vorbind destul de bine franţuzeşte, este înconjurat de cărţi nemţeşti. Iredentismul românesc era în Bucovina o maşină politică şi o pârghie pentru revendicările sociale, proprietatea ţărănească fiind în mâinile nemţilor, dar în România în sine era puţin cunoscută. Din toate aceste împrejurări rezultă o situaţie specială care surprinde puţin, şi care este greu de înţeles. La Cernăuţi, mi s-a părut că elementul românesc, întărit prin venirea armatei şi a funcţionarilor, era departe de a avea resentimente faţă de nemţii încă numeroşi din ţinut... Primarul este un neamţ care vorbeşte româneşte şi care m-ar fi salutat nemţeşte dacă eu nu mi-aş fi manifestat preferinţa pentru limba română, pe care o vorbesc şi eu. Universitatea i-a păstrat pe câţiva profesori nemţi şi am putut citi pe această temă polemici în presa locală, reproşând rectorului ca nu toate cursurile se ţin în limba română.

Nu pot opina ca Bucovina regretă că s-a unit cu România. Mi se pare totuşi că aici problema alogenilor se pune cu totul altfel decât în Transilvania. Avem de a face cu o evoluţie care poate fi de lungă sau scurtă durată în funcţie de împrejurări.

Alipirea noilor provincii la Vechiul Regat va rămâne, chiar dacă alogenii sunt mai puţin numeroşi, o problemă delicată, prin simplul fapt că numitele provincii au trăit veacuri întregi sub un regim politic special. şi la români există un spirit local care persistă şi va persista încă multă vreme fără îndoială în Transilvania, ca şi în Bucovina, ca şi în Basarabia. Nimeni nu va vedea nimic rău în perpetuarea acestui spirit local, în faptul că există un specific regional, dacă acesta nu afectează cu nimic unitatea. Trebuie spus că aici e vorba de nuanţe, care nu au nici pe departe importanţa profundelor resentimente care-i dezbină, de exemplu, în Jugoslavia pe croaţi şi sloveni, de sârbi. Aceste nuanţe nu sunt însă neglijabile. Incidentele sunt frecvente şi-l uimesc pe cel care ar fi tentat să uite cât de puternică amprenta lăsată de secolele de viaţă politică separată.

Se ştie că guvernul care a urmat cabinetului liberal după unire avea ca prim ministru un transilvănean, dr. Vaida, şi era format în cea mai mare parte din ardeleni. Liberalii, care sunt în număr mare universitari şi au încă în slujba lor multe ziare, nu încetează să denunţe prejudiciile aduse de acest guvern. "Transilvănenii, se spune prin aceste ziare, au venit de la început cu pretenţii mari; România de până la venirea lor era pierdută, ei îi sunt salvatorii. În realitate le lipseşte experienţa administrativă; majoritatea deputaţilor transilvăneni sunt nişte bieţi avocaţi fără procese, profesori rataţi, chiar şi studenţi ai Universităţii, ajunşi în Cameră prin demagogie; s-au lansat în tot felul de afaceri lamentabile; Ministrul lucrărilor publice, dr. Lupu, a organizat el însuşi greva atelierelor de la căile ferate, a provocat el însuşi dezorganizarea reţelei..." Iată afirmaţii pe care le-am auzit adesea.

Nici transilvănenii nu s-au lăsat mai prejos şi se plâng de fraţii lor din fostul regat Peste tot se aud numai reclamaţii împotriva puterii centrale; prefecţii nu sunt aleşi cum trebuie, nu se profită de bunăvoinţa autorităţilor locale. Iniţiativele, în loc să fie încurajate prin continuitatea organelor create de Consiliul Dirigent şi menţinute până în prezent, sunt paralizate printr-un sistem birocratic complicat, prin greutatea cu care se transmit cererile şi hotărârile în trecere prin birourile din Cluj şi din Bucureşti. Universitatea din Cluj se plânge, pe bună dreptate trebuie s-o recunoaş­tem, de întârzierea surprinzătoare a ordonanţării creditelor, de refuzul de a se respecta promisiunile făcute, de brambureala din birouri, din Ministerul Instrucţiunii Publice. Se observă că oamenii politici din fostul regat nu cunosc Transilvania. Dintre actualii miniştri, doar unul a venit la Cluj şi acesta nu este o personalitate de prim ordin. Nici domnul Take Ionescu, nici Titulescu, nici generalul Averescu nu au găsit timp să viziteze oraşele Transilvaniei. Acest lucru favorizează tot felul de declaraţii; un deputat transilvănean a spus la tribună că totul mergea mai bine pe vremea ungurilor. Nu trebuie nici să ne mirăm, nici să exagerăm importanţa acestor resentimente. Ele sunt asemeni celor care au provocat incidentele ocazionate de realipirea Alsaciei şi Lorenei şi stângăciilor care au marcat începuturile administraţiei noastre asupra acestor regiuni. Avem această dovadă ori de câte ori auzim declaraţii ca cea de mai sus. Toată presa locală protestează cu vehemenţă. Timpul va atenua aceste neînţelegeri, fără a reuşi însă să schimbe mentalitatea transilvănenilor. Această mentalitate include şi viaţa religioasă, mult mai intensă decât cea din fostul regat. Unitarienii sunt foarte aproape de catolici; preoţii lor sunt mai instruiţi şi au o autoritate morală superioară preoţilor ortodocşi, în sate şi în micile oraşe ei au o influenţă reală. Printre intelectuali sentimentul religios se manifestă ca şi la noi, ceea ce nu se întâmplă în România ortodoxă. Acest lucru, precum şi influenţa culturii germane îi fac pe transilvăneni să pară mai serioşi, mai disciplinaţi, să aibă un anume respect pentru ordine, mai puţine fantezie şi iniţiativă, poate.

Am vorbit deja despre specificul local al Bucovinei. Influenţa germană nu este nicăieri mai puternică. Un sentiment de superioritate naiv pare, chiar şi acolo, că a animat şi mai animă chiar şi pe oamenii politici români, sentiment care include oarecum şi cultura germană. Eşti mândru că eşti "Bucovinean" şi eşti, în acelaşi timp, bucuros că eşti "Român", se doreşte însă păstrarea unei oarecari autonomii. Pot apărea jigniri din această cauză, dar fără consecinţe grave.

Bucovina nu poate pretinde independenţa şi nu poate fi alipită decât la România.

Situaţia este mai delicată în Basarabia şi poate, fără îndoială, deveni critică dacă Rusia, o Rusie unită şi puternică ar ridica vreo pretenţie. Administraţia românească s-a dovedit în multe sectoare sub nivelul aştep­tărilor. Am spus deja de ce. Atunci când s-a apelat la forţele locale, s-a constatat că amprenta rusească era departe de a se fi şters din conştiinţele intelectualilor. Am auzit lume plângându-se că Zemstva din Soroca dădea burse de studiu pentru Praga, în loc să dea pentru Bucureşti sau Paris. |n Basarabia reforma agrară s-a făcut în grabă şi cu o exagerată neglijare a drepturilor proprietarilor care, deşi români, au o reţinere uşor de înţeles. Deputaţii Basarabiei sprijină adeseori în Cameră revendicările Partidului ţărănesc din vechea Românie, care frizează comunismul, iar la Bucureşti se vorbeşte cu oarecare amărăciune despre acest lucru. De altfel, Basarabia este încă puţin cunoscută în vechea Românie. Nici unul din oamenii politici de marcă nu s-a dus s-o viziteze; la Chişinău se aşteaptă vizita unui ministru. ţara este încă sub regimul ocupaţiei militare; Nistrul este un front de război în spatele căruia batalioanele se eşalonează în adâncime cantonate în sate şi de-a lungul căruia circulă tot timpul patrule. |n fiecare sâmbătă trec Nistrul bolşevici, sunt arestaţi mereu purtători de manifeste sau chiar bombe; s-au comis numeroase atentate pe calea ferată, în timpul vizitei mele pe străzile Chişinăului au fost omorâţi agenţi de poliţie.

Nu cred, totuşi, că se poate spune că situaţia s-a înrăutăţit de când am văzut eu Basarabia în 1919. Rămâne problema esenţială şi anume că majoritatea populaţiei de la ţară este de origine română.

S-au făcut multe eforturi pentru a se înfiinţa şcoli peste tot; trebuie să aşteptăm ca noua generaţie care este în formare să aibă un cuvânt de spus. Dacă Rusia nu va putea face nimic până atunci, există şanse ca Basarabia să devină, ca şi Transilvania, parte integrantă a României, păstrându-şi totuşi o amprentă locală destul de evidentă.

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!