Duhovnicul luptător în cetate

Părintele Constantin Voicescu a fost un exemplu de implicare a preotului în viaţa cetăţii. Acest apostol al vremurilor noi şi-a dăruit energia, priceperea şi timpul tututor celor care au avut nevoie de el. Credincioşilor, sărăcilor, bolnavilor, oamenilor politici, ierarhilor Bisericii Ortodoxe. Ca un adevărat soldat al lui Hristos, Părintele Voicescu s-a îngrijit şi de cele duhovniceşti, şi de nevoile materiale ale celor nevoiaşi, şi de punerea unor temelii noi, sănătoase societăţii româneşti. L-au cunoscut astfel mii de oameni, care îşi amintesc astăzi cu drag de Sfinţia Sa şi îl pomenesc în rugăciunile lor. Mai jos, redăm doar mărturiile a cîtorva din cei care i-au fost aproape în încercările prin care a trecut şi în proiectele sale.

Pr. Mihai Lungeanu

Coborîrea Sfîntului Duh la Aiud

Prin anii 1959 – 1960 am fost izolat cu Părintele Voicescu şi cu alţi bolnavi în secţie la închisoarea Aiud. Această secţie avea o atmosferă şi o temperatură de cavou. Era făcută din beton şi nu era tencuită cu mortar.

Fusesem înainte cu Părintele Voicescu la închisoarea Tg. Ocna (trei ani şi jumătate, unde am învăţat la "şcoala" lui Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide).

Era atît de frig la Aiud, încît parcă îmi îngheţase şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lîngă Părintele Voicescu. Din plafon de beton cădeau valuri de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri de aer rece. Ne puseserăm amîndoi pătura în cap şi ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gîndea la Sfînta Liturghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în cea de-a doua condamnare, urmăream în gînd mersul Sfintei Liturghii săvîrşite de către un preot pe care îl cunoşteam. Parcurgeam mintal toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfînta Proscomidie. La un moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii (aproximativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se răspîndise în aer în jurul nostru. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile pînă la sfîrşit. Am fost convinşi amîndoi de prezenţa Sfîntului Duh în rugăciunea făcută de amîndoi ("De se vor aduna doi sau trei în Numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul vostru").

Dr. Nicolae Constantinescu

Preotul trebuie să iasă din biserică

Părintele Voicescu a fost membru fondator şi unul dintre conducătorii Alianţei Civice şi toţi recunosc că, datorită Sfinţeiei Sale, lucrurile aveau un făgaş normal. Prezenţa sa îi obliga pe ceilalţi să se abţină de la divagaţii, extreme sau răutăţi. Părintele era un factor de echilibru, era termenul de referinţă. În Comitetul de Onoare, unde erau situaţii de litigiu, avea dreaptă cumpănă şi mi-am zis, uite, un preot poate să facă aşa ceva. Mai mult cred că asta ar trebui să fie una din valenţele unui preot, intrarea lui în societate. Părintele, cu care am discutat pe îndelete, mi-a zis: "Preotul trebuie să iasă din biserică, să intre în societate şi să încerce să ducă cuvîntul lui Dumnezeu în comunitate, fiindcă idee Bisericii ca enclavă într-o comunitate este proastă". El pleda să aibă fiecare biserică în casa lui; să-ţi faci biserică la locul de muncă, în permanenţă să nu-ţi fie frică să-ţi faci cruce, să ştii că dacă ţi-ai făcut cruce L-ai chemat pe Dumnezeu lîngă tine. Ei, astea erau lucruri foarte importante pentru o ţară care tocmai încerca să iasă din duplicitate. Suntem încă în această duplicitate.

Radu Preda

Girantul ideal al Grupului de Reflecţie

L-am cunoscut pe Părintele Voicescu la Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. Avea un aer tineresc şi era optimist, în ciuda anilor grei care au trecut peste el. Era un om cu iniţiativă, cu idei bune de pus în practică.

Am asistat la Grupul de Reflecţie chiar în anul cînd Părintele Anania fusese ales Arhiepiscop la Cluj, în 1993. Şi-mi aduc aminte că măcar aşa, o dată, am trăit şi eu atmosfera, duhul Grupului care era o eclesie în miniatură. Era acolo tumultosul Sorin Dumitrescu, era aparent ursuzul, dar cumpătatul Horia Bernea, era clericul revoluţionar Justin Marchiş, Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Teodor Baconsky… Şeful onorific (din cauza bolii) al Grupului era Părintele Stăniloae, iar executivul era Părintele Anania.

Cînd Grupul nu s-a mai putut întruni la Patriarhie – revenise Patriarhul Teoctist -, Părintele Voicescu a propus spontan să mergem la el, la Sapienţei. Şi, într-un fel, nu a fost întîmplător, pentru că atunci, ca şi acum, nu erau mulţi oameni capabili, în Biserică fiind, să gireze un astfel de grup, prin faptul că le oferea spaţiu acestor oameni. Pentru că nu putea fi acuzat nici de parvenitism, nici că găzduieşte o astfel de întrunire în ideea că se poleieşte cu prezenţa acestor oameni… Trecutul lui, evident anticomunist, nu-l putea face susceptibil de tendinţe cosmetizante – "ne facem că" – ci dimpotrivă, era un om care readucea tot timpul discuţia la firul esenţial, la ceea ce trebuia atins. Foarte pe scurt, a fost un girant ideal pentru o astfel de manifestare. Şi cred că a fost chiar inspirat în clipa în care a propus Grupului să se întîlnească la el.

Dr. Pavel Chirilă

Dedicat ajutorării săracilor

Părintele Voicescu a fost fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei "Christiana" şi a făcut tot ce a putut pentru ca lucrurile să meargă bine. Dacă era de spovedit un bolnav, îl spovedea; dacă trebuia pusă o vorbă bună pe lîngă autorităţi, o punea; dacă trebuia să convingă pe cineva de la Patriarhie, mergea să convingă; dacă trebuia intervenit pe lîngă oamenii politici, la fel. Îşi mobiliza toate cunoştinţele, toate forţele…

Cu toţii avem o convingere, pe care părintele Voicescu a evidenţiat-o cu putere: săracii sînt şi ai Bisericii, şi ai statului. Deci trebuie să se ocupe de ei şi Biserica, şi statul, nu să-i aruncăm de la unul la altul. Săracul este un personaj biblic şi este piatră de încercare atît pentru stat, cît şi pentru Biserică. Cînd îţi iese săracul în cale, trebuie să ai o atitudine faţă de el. Fie că îl ajuţi, fie că nu…

Răzvan Bucuroiu

Moartea unui simbol

Pe 8 septembrie 1997, Părintele Voicescu a mers la Mislea, ca în fiecare an, pentru a sluji parastasul fostelor deţinute politic care îşi găsiseră sfîrşitul acolo.

Pe drumul de întoarcere, pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti, în apropiere de Potrigrafu, Părintele s-a oprit să bea apă de la o fîntînă. Pe cînd traversa pentru a reveni la autobuz, a fost izbit de o maşină care mergea cu viteză foarte mare. A murit imediat.

Pe 11 septembrie, a fost petrecut de multă lume înspre această necropolă a duhului care este Cernica. A tras după sine, pînă la buza gropii, un cortegiu funerar, pe cît de numeros, pe atît de insolit. Îl plîngeau laolaltă ortodcşi şi greco-catolici, legionari şi activişti ai democraţiei, miniştri şi săraci, intelectuali şi popor simplu, studenţime. Toată acea adunare de oameni, mergînd după un mort cu lumînări şi flor în mînă, cîntînd cerniţi, aducea a poporul român. Poporul român care "se reface", se recompune din cioburile în care îl tot fărîmiţiază istoria, îşi reia trăsăturile, datul, numai în marile momente comunitare: dobîndirea libertăţii pierdute, moartea unui simbol, praznic împărătesc sau hram.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!