numarul 1, martie 2003

Rãzboi pentru o ordine mondialã

Actiunea americanã în Golf îsi propune sã se subsumeze fenomenului numit de Huntington "revolutia democraticã globalã", un rãzboi contra unui "stat revolutionar" care amenintã un hegemon aflat în declin.

Din perspectivã americanã, statul lui Saddam Hussein se face vinovat de multe practici condamnabile. Fabricarea armelor de distrugere în masã, sprijinul acordat retelei teroriste si regimul special acordat propriilor cetãteni sunt doar vârful icebergului.

În esentã, Irak-ul se încadreazã în seria "statelor revolutionare" care contestã o anumitã ordine globalã si refuzã împãrtãsirea unui cod comportamental comun în arena internationalã. El aplicã politici "revolutionare" de revoltã contra unei ordini internationale în exercitiu. Regimul lui Saddam Hussein refuzã cultura diplomaticã occidentalã, consideratã o reminiscentã a epocii coloniale, si opteazã pentru metamorfozarea ordinii globale dintr-una legitimã (acceptatã de toate marile puteri" într-una justã (acceptabilã de toate statele). Comportamentul Irak-ului este o provocare pentru un hegemon aflat în declin (SUA), hotãrât sã dea un exemplu de pedepsire a încãlcãrii ierarhiei si normelor internationale. Nu doar temerea de contagiune mondialã a acestei conduite "revolutionare" obligã Statele Unite la actiune, ci chiar statutul Irak-ului de nucleu al insecuritãtii regionale. Regimul Saddam Hussein a avut dispute cu toti vecinii islamici (Turcia, Siria, Arabia Sauditã, Kuweit, Iran, Iordania), iar permanentizarea lui echivaleazã cu alimentarea unui pulsar de insecuritate care poate arunca în aer o regiune atât de sensibilã, parte a complexului de securitate a Orientului Mijlociu. În cazul irakian, dilema securitãtii se aplicã cel mai fidel: cu cât regimul Saddam Hussein va acumula mijloace superioare pentru propria protectie, cu atât mai mult el va genera temeri vecinilor si hegemonului.

Din aceastã perspectivã, Statele Unite încearcã sã actioneze ca singura superputere responsabilã de soarta omenirii. Atunci când nu mai functioneazã mecanismele normative care regleazã ordinea mondialã: etica, opinia publicã si dreptul international, rãzboiul devine singura solutie. În aceste împrejurãri dificile trebuie fãcutã o distinctie netã între dominatie si exploatare, ca si conduitã a hegemonului. Washington-ul încearcã sã protejeze regimul global si bunurile publice impuse prin douã secole de dominatie a unor puteri liberale: Marea Britanie si Statele Unite. Aceste bunuri publice – economie liberalã, cutume internationale, tolerantã religioasã, ordine globalã printr-o anarhie atenuatã – sunt acum parte integrantã a unui mod de viatã unanim acceptat. America nu poate risca crearea de turbulente în sistem prin acordarea permisiunii de manifestare liberalã a "statelor revolutionare", deoarece ar risca declansarea procesului de schimbare a hegemonului (aliantei hegemonice) si de impunere a unui nou regim international care sã nu cunoascã caracteristici liberale. Aceasta este si motivatia pentru care europenii vor fi nevoiti, mai devreme sau mai târziu, sã adere la actiunile americane. Uniunea Europeanã este racordatã la regimul international (retele de legi si norme globale), iar prosperitatea ei economicã depinde de continuitatea regimului si de generarea unor bunuri publice indispensabile. Contestarea si prãbusirea hegemonului ar aduce un haos generalizat care poate avea efecte incalculabile pentru pacea mondialã si pentru structura ei organizatoricã. Irak-ul devine în acest fel un test pentru stabilitatea si prosperitatea unei lumi atlantice axate pe un hegemon liberal.

Noua Românie "imperialistã "

Implicarea României în viitoarele actiuni politico-militare din Golf a devenit brusc subiectul unei uriase dezbateri populare care oferã fiecãrui român sentimentul influentãrii conduitei internationale a statului nostru. Aflati în mijlocul unei dileme care covîrseste prin responsabilitate, românii ezitã sã se pronunte între o politicã curajoasã – menitã sã confere un   prestigiu international sporit tãrii – si traditionala cumintenie care ne cere doar sã ne  apãrãm mosia fãrã a declansa "înjositoare" rãzboaie de cucerire.

Justificînd decizia prin apãrarea interesului national, guvernul Nãstase opteazã pentru trimiterea unor trupe de interventie în Irak (nu neapãrat combatante) si  deschiderea unei noi ere în politica externã a statului. Din tarã perifericã si obscurã, România tinde sã devinã o apãrãtoare globalã a democratiei, un actor international care îsi proiecteazã puterea la mare distantã si care devine un element demn de luat în seamã la nivel planetar. Meditînd la acest curaj care arareori îsi gãseste analogii în istoria noastrã (interventii în Bulgaria –1913, Ungaria – 1919 si URSS – 1941) considerãm cã actualul guvern  a învãtat ceva din semi-izolarea intenationalã  ce a urmat Pietii Universitãtii, mineriadelor si tratatului cu URSS din 1991. Noile ambitii externe fac din România o apãrãtoare activã a regimului global democrat-liberal, care, în schimbul unor sacrificii strategice, poate obtine respect si privilegii economice din partea hegemonului mondial.

Deplasarea atitudinii de politicã externã de la o extremã la alta, în ultimii zece ani, indicã  un pragmatism teribil, care ne aruncã însã pe noi – ca stat mic – în disputa transatlanticã S.U.A. – U.E. Dacã acordurile în privinta extrãdãrii soldatilor americani cãtre o curte internationalã de justitie au arãtat alinierea la punctul de vedere al Casei Albe, cu ignorarea pozitiei europene, aceastã nouã alegere a României consacrã apropierea noastrã definitivã de viziunea americanã asupra derulãrii relatiilor internationale. Cum în ultimul an s-au conturat douã strategii ale lumii occidentale – cea europeanã, a respectãrii cu scrupulozitate a institutiilor si normelor internationale si cea americanã, de apãrare a liberal- democratiei globale fie si prin abateri de la reguli stricte –, se pare cã România a decis în mod curajos pentru o politicã externã de stil american. Argumentele noastre pot fi multiple: evitarea unei situatii gen anii '30, cînd, datoritã acestei politeti universale, Hitler a reusit sã creascã în importantã; indicarea unui gest de multumire fatã de cei care au insistat pentru prezenta noastrã în NATO, sau sudarea unei relatii cordiale privilegiate cu America – o formã de  compensare pentru criticile si indeciziile care ne mai sunt aduse din partea marilor puteri europene.

Devierea de la politica "traditionalã"

Dacã noul tip de politicã externã pare sã devieze de la linia traditionalã, cuminte si caldutã, românii care se apropie de frãmîntãrile lui Cioran au toate motivele sã jubileze. Poate cã România nu se va manifesta imperialist în Balcani si nu va fi o tarã cu populatia Chinei si destinul Frantei (asa cum îsi dorea filosoful român), dar va fi înfrîntã o cutumã care, în numele prudentei, ne-a refuzat un destin mai nobil si mai respectabil în sistemul international de state. Dacã aplicãm tipologia uzitatã de Hans Morgenthau, pãrintele stiintei relatiilor internationale, România a renuntat la politica statu-quo-ului sI, trecînd peste cea a prestigiului, se aliniazã direct unei politici "imperialiste", care vizeazã obtinerea unui loc mai important în ierarhia mondialã de putere. Dupã 45 de ani de obedientã ideologicã internationalã si 13 ani de semi-izolare la periferia civilizatiei diplomatice occidentale, Bucurestiul traseazã ambitios un nou destin pentru români.

Nu putini dintre conationalii nostri vor contesta aceastã orientare. Ideea prudentei, echivalatã în mod fals cu întelepciunea, cît si dorinta respectãrii ideii de justitie internationalã vor aduce opozitie internã. Cu o educatie egalitariatã, fãrã o culturã a stiintei relatiilor internationale, românii vor tinde sã confunde justitia internationalã cu justitia umanã (individualã) si sã considere cã existã o compatibilitate logicã între un anume tip de ordine globalã si justitia perfectã. De fapt, aplicarea oarbã a justitiei poate defavoriza ordinea si aduce haosul. În orice moment al istoriei se dã o luptã cu implicatii internationale, pornindu-se de la o simplã întrebare: cine sã aibã prioritate, ordinea sau justitia? Deoarece la nivel mondial nu s-a configurat o formã pasnicã pentru asigurarea schimbãrii sau pentru mentinerea ordinii, rãzboiul este tratat ca o formã legal acceptatã. Amestecarea României într-un rãzboi menit sã protejeze umanitatea de fantasmele bolnave ale unui dictator nu echivaleazã cu o ilegaliate agresivã, ci demonstreazã, în sfîrsit, curajul implicãrii responsabile a tãrii noastre în apãrarea intereselor generale ale comunitãtii mondiale.

Radu Dumitrescu