numarul 1, martie 2003

Tentatia ruperii de rãdãcini

Una dintre cele mai grave probleme ale societãtii românesti este exodul de minti strãlucite. Cum actioneazã iluzia libertãtii? Ce înseamnã emigrarea? Cum este privit/tratat imigrantul? Ce simte si cum se adapteazã la o altã lume unul care îsi neagã sau îsi pierde rãdãcinile? Emigrarea favorizeazã rasismul? Incercãm sã rãspundem trei pasi logici.

1. Despre nevoia de a emigra 

Tentatia de a lãsa în urmã cosmarul unei tãri indiferente fatã de proprii ei cetãteni. Golul si frustrarea ajunse la paroxism, generate de inechitatea economicã si, implicit, de cea socialã, îti pun imediat la dispozitie bisturiul cu care sã îti tai singur, de bunã voie, fãrã complexe de vinovãtie, legãtura cu rãdãcinile. Privirea imigrantilor muscã pãtimasã din alte orizonturi, pentru cã în tinuturile lor de bastinã nu le-au fost satisfãcute dorinta de a avea o relativã bunãstare, de a fi tratati cu respect în propria lor tarã si în afara ei, dorinta de a se pune capãt umilintelor la care sunt supusi de cãtre infractori, de cãtre functionarii corupti, de cãtre autoritatile indiferente la soarta lor. Decât cetãtean inutil al unei fundãturi de provincie, mai bine sclav multumit al unor imperii (politice, financiare). Nevoia irepresibilã a individului de a fii liber pe bani cât mai multi. Setea lui de neoprit de a evada dintr-o abstractiune devorantã numitã “tarã”, ajunsã un fel camerã de torturã a câtorva generatii. De analizat si de înteles.

2. Forme soft de libertate

Prolifereazã formele soft de libertate. Ele se hrãnesc dintr-o iresponsabilitate metafizicã. Numesc libertate soft acel tip de “libertate” care nu e, de fapt, altceva decât indiferenta absolutã fatã de tine a semenilor tãi dintr-o altã natiune, din interiorul cãreia ai vrea sã te integrezi. (Oh, ei nici mãcar nu au timp sã observe cã esti din altã tarã, diferitã de a lor). In mod naiv, taxezi asta drept semne de “tolerantã”. Dar, în definitiv, acestea nu sunt semne ale unei libertãti prin recunoastere si cuminecare etno-spritualã, ci ale unei reale marginalizãri a persoanei prin indiferentã. "Strãin, dar liber, liber, dar singuratic" sunã un motto pe manuscrisul Simfoniei a treia de Brahms. Numesti eronat “libertate” o stare acceptabilã de confort analgezic pe care ti-o inspirã atitudinea lor autistã (le pasã în mod excesiv numai de interesul lor).   “Cât de liber pot fii !”, îti spui în sinea ta si rãsufli usurat cã cei care trec pe lângã tine nici nu te bagã în seamã, nici nu observã cã esti strãinul. Dar, acest climat de nepãsare generalã te face oare sã te simti mai putin vizibil strãin? Reprezintã oare el sfîrsitul oricãrei perceptii rasiste? Opinia noastrã este cã avem de a face cu transformarea unei xenofobii active la nivel civic, bazatã pe ura manifestã fatã de strãin, într-o indiferentã acidã, manifestã la nivel interior, fatã de oricare problemã legatã de apartenenta sau de non-apartenenta la o etno-culturã, la un popor, la o natiune constituitã pe temeiuri spirituale. Individualismul neo-liberal, ideologia de bazã a societãtilor occidentale, a temperat, pânã aproape de disolutia ei completã, xenofobia, patosul rasist; dar, concomitent, el a si devalorizat sentimentul patriotic al apartenentei. Acest dulce, seducãtor si metastatic individualism al peregrinului, care fuge de ceva sau dupã ceva, este endemic în orice metropolã occidentalã, indiferentã la originea etno-culturalã a furnicilor ei. Acest “nu-mi pasã de unde vii, ci câte parale faci aici”, deviza pragmaticei societãti americane, te face si pe tine sã îti ocultezi, cu un fel de etno-masochism adevarata apartenentã, te fac sã nu mai fii nevoit sã îti mai declami public originea. Esti astfel mai putin strãin fatã de ceilalti, dar, în fond, atât de strãin tie însuti. O bunã amicã, artist plastic, mi-a spus cã, în primii ani când a venit în Marea Britanie s-a simtit liberã pentru cã, spre deosebire de autohtoni, crescuti cu o acutã constiintã a deosebirii de clasã socialã, ea era "classless" (în afara oricãrei clasificãri, deci departe de eventuale etichetãri devalorizatoare sau de invidii plebeene); pe deasupra, venea ca artistã imigrantã. Dar, uneori, simti nevoia sã umpli un gol si sã îti creezi o identitate alternativã. Asa se explicã si aceastã formã disperatã de evlavie a imigrantului din metropolele occidentale fatã de pseudo-religiile universaliste (ingineria de calculator, psihanaliza, ideologia drepturilor omului) pentru cã de ele se poate agãta mai usor cã sã compenseze o identitate etno-localã nerecunoscutã, nelegitimatã. Ce importantã mai are apoi etnia din care te tragi, traditia în care ai fost educat, peisajul în care te-ai format, din moment ce occidentalizarea generalizatã a celor cinci continente (sã o numim mai precis "americanizare"), pe care o va duce la capãt epoca globalismului, asigurã pentru toti cei de rând numitori comuni minimali: shopping în supermaket, MTV, versiunea holywoodianã a miturilor fundamentale ale vietii, amestec rasial, cultul performantelor mercantile?

3. Principiul preferintei nationale

Iatã, un concept lansat de un club de gândire al dreptei franceze, “Le Club d’Horloge”, care a si publicat o carte intitulatã Preferinta nationalã - rãspuns la problema imigratiei. Ideea de bazã a cãrtii este urmãtoarea: în societãtile occidentale avansate, si cea francezã este una dintre ele, se constatã cã se face din ce în ce mai putin distinctie (atentie ! “distinctie”, si nu “discriminare”) între autohtoni si între imigranti, iar agravarea unei asemenea situatii  nu va putea avea ca rezultat decât disparitia cadrelor etno-spirituale ale natiunii. Nu poate exista natiune, fãrã ca legile ei sã permitã un minimum de distinctie între indigeni si strãini. Aici intervine “preferinta nationalã”. Natiunea este o comunitate. Or, nici o comunitate nu poate exista (sau nici mãcar un simplu grup social cu un oarecare grad de omogenitate), dacã nu existã o linie clarã de demarcatie între cei care o compun si cei care îi sunt exteriori. Este un fapt care tine de ordinea naturalã a lucrurilor. Dar, ideologia dominantã în societãtile occidentale este refractarã la ordinea naturalã si la adevãrurile primordiale ale vietii. Cu cât le va ignora, cu atât mai mult va avea de achitat nota de platã.

Bogdan George Rãdulescu, masterand in filosofie moral-politica