numarul 1, martie 2003

Nicolae Steinhardt si "trãdarea cãrturarilor"

Existã în volumul Incertitudini literare [1] un fragment în care N. Steinhardt corecteazã erorile de interpretare ale logicii lui "doi ori doi" din Însemnãri din subteranã al lui F.M. Dostoievski. Personajul de acolo spunea cã "doi ori doi egal patru" este un principiu de moarte si cã n-ar strica uneori ca doi ori doi sã facã cinci. A spus, asadar, remarcã Steinhardt, cã n-ar strica uneori sã facã cinci si nu cã ar trebui sã facã cinci. Dacã ne limitãm sã privim lucrurile strict matematic si contabil, ajungem la "forma rationalistã, seacã, sufocantã a dementei". "Doi ori doi fac cinci" este în acest caz o modalitate de aerisire a logicii, o solutie de a ne elibera de pericolul închistãrii si al abrutizãrii. Dacã, însã, îl absolutizãm, pe "doi ori doi fac cinci", ne pîndesc "duhurile rele ale nebuniei si desãntãrii". Este un text emblematic pentru modul în care Steinhardt percepe relatia de consubstantialitate dintre libertate si ordine (ca si dintre etic si estetic, culturã si civilizatie, Orient si Occident etc.). Iar logica lui "doi ori doi" este, în opinia sa, într-un permanent proces de resemnificare.

O demonstreazã si un pasaj important din Jurnalul fericirii [2] în care se dezbate problema trãdãrii cãrturarilor români în "obsedantul deceniu". "Trãdarea cãrturarilor" este, dupã cum se stie, celebra formulã a lui Julien Benda, care dã titlul cãrtii sale din 1927 – La trahison des clercs (trad. rom. Ed. Humanitas, 1993). Numai cã la N. Steinhardt "trãdarea cãrturarilor" este de semn schimbat fatã de cea analizatã de Benda. Scriitorul francez denunta în studiul sãu implicarea intelectualilor în jocul politic, instalarea acestora în "temporal" si abdicarea de la jocul dezinteresat al spiritului. O afirmatie precum urmãtoarea este simptomaticã în acest sens: "Este oare nevoie sã mai spunem cã nu predicarea cultului onoarei si al curajului o deplîngem, ci predicarea lui de cãtre cãrturari. Repetãm: civilizatia ne pare posibilã numai dacã omenirea respectã o împãrtire a functiilor; numai dacã, alãturi de cei ce practicã pasiunile laice si exaltã virtutile care le slujesc, existã o categorie de oameni care sã tempereze aceste pasiuni si sã laude binele de dincolo de temporal" (op. cit., p. 137). Rezerva care se poate formula este dacã opinia lui Julien Benda este valabilã si într-o societate totalitarã. Nu cumva, într-o astfel de lume, cultul non-temporalului, al abstragerii din contingent, poate deveni un instrument de diversiune si de manipulare?

Este o problemã pe care si-o pune si N. Steinhardt. Revenind la formula "doi ori doi fac patru", constatãm cã sub semnul acesteia stau, în opinia memorialistului, si Tudor Vianu, G. Cãlinescu ori Mihai Ralea, care s-au complãcut într-un conformism cãldut si canonic, într-un timp cînd, alãturi de ei, "oamenii erau tãiati cu ferãstrãul". Într-o perioadã a culpabilizãrii exclusive a unor intelectuali precum M. Eliade, C. Noica si Emil Cioran (mai nou si E. Ionescu) si a legitimãrii compromisurilor scriitorilor în cei cincizeci de ani de comunism, nu cred cã ar fi lipsite de interes urmãtoarele însemnãri ale lui N. Steinhardt:

"În legãturã cu aceasta apare si teribila problemã a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu si al altora ca el, care tineau cursuri serioase si conferinte instructive ori rosteau fraze armonios si temeinic înjghebate, ne era mereu dat – dat, de nu chiar zvîrlit în fatã (subl. mea, G.A.). Dar nu vorbesc oare în desert? întrebam noi. Nu, ni se rãspundea, deoarece afirmarea adevãrurilor vesnice este oricînd bine venitã, e întotdeauna sãnãtos si util sã arãti cã doi si cu doi fac patru. (Doi si cu doi fac patru reprezenta formula bunului-simt, a dreptului natural, a nestricãcioaselor axiome.)

Povestea aceasta cu doi si cu doi fac patru eu o stiam încã mai de mult. Stiam bunãoarã de la Camus cã «vine mereu în istorie o clipã cînd cei care afirmã cã doi plus doi fac patru sînt pedepsiti cu moartea». Iar de la Dostoievski, în alt fel, cã doi ori doi fac patru nu mai e viatã, ci obîrsie a mortii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat fricã de aceastã regulã; o tot cautã, de dragul ei strãbate oceanele, îsi jertfeste viata în cãutarea aceasta, dar se înspãimîntã la gîndul cã va da de ea. E un principiu de moarte, si bun lucru este cã uneori doi si cu doi mai fac si cinci. Orwell, însã, crede altminteri, crede cã libertatea înseamnã libertatea de a spune cã doi plus doi fac patru si cã, de îndatã ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmeazã de la sine" (Jurnalul fericirii, p. 20-21)

sau:

"Secretul, asadar, coanã Lenutã, iatã-l: nouã ne revine de fiecare datã sarcina s-o aritmetizãm. A spune cã doi si cu doi egal patru nu înseamnã a declara ca Tudor Vianu cã Goethe a scris Poezie si Adevãr,; cã Voltaire a murit în 1778 ori cã Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca G. Cãlinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Cînd alãturi de tine oamenii sînt tãiati cu ferãstrãul, dacã vrei sã enunti cã doi si cu doi fac patru înseamnã cã trebuie sã urli cît te tine cosul pieptului: este o nedreptate strigãtoare la cer ca oamenii sã fie tãiati în douã cu ferãstrãul. Sub domnia lui Robespierre afirmau cã doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului cã niste oameni erau trimisi la ghilotinã numai pentru cã se nãscuserã nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lãturi, ca Ieremia!) Sub Calvin la fel, cei care nu puteau sã nu se cutremure vãzînd cã sînt sortiti mortii toti cugetãtorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sãnãtoasã aritmeticã ar fi fãcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. si asa mai departe de fiecare datã. Pe doi ori doi fac patru, alde Vianu, Cãlinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunãoarã, despre Canal, drumul cel fãrã pulbere" (op. cit., p. 22).

si, în plus:

"La ce bun sã afirmi întristat cã unirea ortodocsilor cu Biserica Romanã s-a fãcut în mod silnic ori sã te ridici cu vehementã împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzãtoare la ordinea zilei: chestiunile arzãtoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzãri ale inculpatilor, erau pedepsele administrative; a le denunta pe acestea ar fi însemnat sã rostesti cã doi si cu doi fac patru" (op. cit., p. 22).

Mobilitatea semanticã a formulei citate, ca si plurisemantismul acesteia implicã, asadar, si conformismul unor Tudor Vianu, G. Cãlinescu ori Mihai Ralea (a cãror abstragere din imediatul tragic în zona confortabilã a "adevãrurilor eterne" este comparatã de Steinhardt cu 21-ul lui Catavencu sau cu Europa lui Farfuridi), dar si contrariul: rostirea adevãrurilor tragice imediate:

"Mi-a trebuit însã timp îndelungat pînã sã-mi pot descãrca inima în scrisoarea trimisã coanei Lenuta; eram amãgit si impresionat de cifrele 2 si 4, cu înfãtisarea lor atît de concretã si de aritmeticã, de serioasã si (vorba lui Manole) de onorabilã; pînã ce, în sfîrsit, sã pricep si eu cã formula aceasta aparent numericã este de fapt abstractã si algebricã, ea cerîndu-se mereu tradusã, exemplificatã, surprinsã în timp; si anume de fiecare datã în conformitate cu adevãrul atunci interzis. A! bietii de noi, tot robi ai istoriei sîntem si tot sub vremi! (op. cit., p. 23).

N. Steinhardt are meritul, spre deosebire de alti adepti postrevolutionari ai revizuirilor morale (din ce în ce mai putini si acestia), de a consemna aceste realitãti în contemporaneitatea lor (sã nu uitãm cã Jurnalul… a fost elaborat între 1967 si 1971). Asumîndu-si pariul unei literaturi destinate sertarului, el nu recurge la dublul limbaj si la sinuozitãtile pactului cu cenzura. La care se adaugã si interiorizarea perspectivei unei victime (e drept, învingãtoare) a sistemului pe care numerosi scriitori de valoare l-au cautionat, într-o mai micã sau mai mare mãsurã.

Astãzi, din nefericire, pe mãsurã ce eventualitatea unui "proces al comunismului" pare din ce în ce mai îndepãrtatã, se contureazã din ce în ce mai pregnant tendintele de legitimare a compromisurilor de care vorbeam. Legitimare care recurge la multiple si sofiste strategii. O primã strategie plaseazã aceste fenomene în "durata lungã", vorba lui Braudel. Într-un viitor îndepãrtat (sau poate în atemporalitate), cînd amintirea comunismului se va fi sters, va dãinui, ni se spune, valoarea acestor scriitori, iar compromisurile lor nu vor mai conta. De aceeasi strategie tine si înscrierea acestor compromisuri într-o serie istoricã: nu numai Sadoveanu, Arghezi, Cãlinescu s.a. ar fi comis compromisuri morale si politice, ci si… Shakespeare, Cervantes sau Goethe… Ca si cînd eventualele "curti" la care acestia ar fi servit pot fi comparate cu regimurile lui Dej sau Ceausescu. Sau ca si cînd, de vreme ce asistãm la posteritatea lui Shakespeare, Cervantes sau Goethe fãrã sã fim deranjati, putem monitoriza viitoarea posteritate a lui Sadoveanu, Arghezi, Cãlinescu sau a altora. Alteori, compromisurile respective sînt puse sub umbrela nobilã a tragicului. Jocul dublu devine si el o formã de legitimare. E adevãrat, ni se spune, cã G. Cãlinescu scria articole "pe linie" în Tribuna poporului, în Natiunea sau în Contemporanul, în care fãcea elogiul lui Stalin, al URSS-ului ori al lui Jdanov (ceea ce oricum e mai grav decît "abstragerea" sa din contingent, pe care o analizeazã Steinhardt), dar în acelasi timp prin strãlucitele cursuri pe care le tinea la Universitate, oferea studentilor un model de curaj si de libertate. Nu cumva si un model de duplicitate? ne vine sã întrebãm. În fine valoarea… Valoarea esteticã este, nu-i asa?, transcendentã, valoarea obnubileazã absenta moralei, valoarea miscã sori si stele. Valoarea nu poate cautiona si un sistem criminal? ne vine din nou sã întrebãm. Ni se oferã, in fine, argumentul rezistentei prin culturã. Problema e cã rezistenta prin culturã nu este (nu a fost) un substitut al autenticei Rezistente. Si nu este nici (mãcar) sinonimã cu o culturã a rezistentei.

În opinia lui N. Steinhardt (care merge pe urmele lui Wittgenstein) eticul si esteticul sînt consubstantiale. Aducînd în discutie "pactul cu diavolul" sãvîrsit de unii scriitori, el nu face decît sã dezamorseze amnezia istoricã. Asta nu-l determinã sã le minimalizeze, unde e cazul, valoarea. Solicitat, într-o carte de convorbiri cu Zaharia Sîngeorzan [3], sã facã un portret al lui M. Sadoveanu, Steinhardt revelã într-un mod sugestiv multiplele fatete ale personalitãtii acestuia:

"Sã vã relatez trei scene autentice: 1) În fastuoasa casã, fostã a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Mosu în Bucuresti, M.S., presedinte al prezidiului Marii Adunãri Nationale, primeste un ziarist cãruia îi acordã un interviu. Li se serveste un urias platou cu sandvisuri de tot felul. Sadoveanu le mãnîncã pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în douã si-i întinde gazetarului o jumãtate grãind: vezi, sînt comunist, împart frãteste tot ce am. 2) În altã luminã: Într-o excursie cu pluta pe Bistrita, toatã lumea priveste cu nesat peisajul. Sadoveanu joacã sah (ori table, nu mai stiu) si habar n-are de peisaj. Apoi însã scrie o admirabilã – amãnuntitã si exactã – relatare a cãlãtoriei! (ãsta-i geniul!) 3) A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dã de înteles cã dupã a lui pãrere artistul nu trebuie sã «se vîndã» politicii. Sadoveanu, atunci, îi mãrturiseste: «Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pîine?» «Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pîine da, multe – n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac.» (Scenã relatatã mie de doamna Valeria Sadoveanu la Vãratec)."

Moralist prin excelentã, dar fãrã sã dea semne de rigiditate (dimpotrivã!), N. Steinhardt recunoaste, implicit, cã existã o ierarhie a virtutilor, dupã cum existã si o ierarhie a compromisurilor. si nu e vorba numai de compromisuri din perioada comunistã (cititorii lui Steinhardt stiu, de exemplu, cã un alt "client" al sãu este Carol al II-lea). Solicitat, în aceeasi carte de convorbiri, sã realizeze o comparatie între Eminescu si alti mari scriitori, N. Steinhardt ne oferã urmãtorul… portret de grup:

"Sã vã spun pe scurt de ce Eminescu e «altceva». Pentru cã avea caracter si era dintr-o bucatã; erau într-însul, ca-n orice om, si binele, si rãul (putin), dar nu era moriscã.

Arghezi, Bacovia, I. Barbu, Blaga: mari poeti. Nu ajunge! Barbu a umblat cu soalda dupã ’44, pretinzînd cã nu a fost ce a fost si scriind – frumos de altminteri – ce nu credea. Pentru Arghezi, cuvîntul caracter face parte din altã galaxie. Întunecat suflet! si abject. Bacovia e o figurã mai demnã si mai curatã, dar si pe el îl învinovãtesc de teatralism si destul de multã iscusintã în arta de a-si apãra interesele. Chiar si Blaga – cel mai pur – s-a lãsat manevrat de pramatia de Carol II (un ticãlos de mare clasã) si de Veturia Goga (o smecherã fãrã pereche).

Ideea de Eminescu nu e o idee literarã ori politicã ori psihologicã – e o idee eticã" (op. cit., p. 28).

Cel pentru care supremele probe ale crestinismului sînt libertatea si starea de fericire a trecut, dupã cum se stie, prin infernul închisorilor comuniste cu seninãtate si cu un autentic simt al deriziunii. Stãri de spirit care nu intrã în contradictie cu luciditatea. Pentru Steinhardt, crestinismul nu se confundã cu prostia, cu "un fel de cucernicie tîmpã si lasã, o bondieuserie" (Jurnalul fericirii, p. 18). Am adus în discutie aceste "portrete", tocmai pentru cã ele sînt schitate de un asemenea reper moral (poate cel mai autentic din ultima jumãtate a secolului XX, de la noi). Si pentru cã, în cazul lui Steinhardt, se manipuleazã, uneori, inadecvat cu ideea de iertare crestinã. Iertarea crestinã nu se confundã, însã, cu amnezia istoricã. De fapt, aici ne-ar putea veni în ajutor tot Steinhardt, care de mai multe ori în cãrtile sale citeazã… "vorba englezului: sînt obligat, în calitatea mea de crestin sã-mi iubesc si sã-mi iert aproapele, dar nu sînt obligat sã-mi fie si simpatic".

George Ardeleanu*

*Asistent drd. Univeristatea Bucuresti

[1] Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

[2] Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

[3] Zaharia Sîngeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, editia a II-a, Ed. Humanitas, 1998, p. 21-22.