numarul 1, martie 2003

O politicã fiscalã activã si selectivã

Principalele obiective ale politicii fiscale constau în dezvoltarea economicã si consolidarea clasei de mijloc. Viziunea fiscalã trebuie sã fie calitativã si activã, prin stimularea initiativei si prin respectul fatã de asumarea riscului.

Opinia potrivit cãreia principalul obiectiv al politicii fiscale este maximizarea veniturilor la bugetul statului este dãunãtoare. O astfel de opticã a stat la baza recentei intentii a Guvernului de a include în declaratia anualã pe venit a sumelor provenite din dobânzi si dividende. Numai reactia vehementã a mediului de afaceri a dus la amânarea unei astfel de decizii. Politica fiscalã trebuie sã functioneze în serviciul producãtorilor de impozite si nu în serviciul culegãtorilor de impozite.

În mod obisnuit, fiscalitatea este o formã de integrare a contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului iar pe de altã parte este beneficiar al politicilor publice. Desi poate pãrea pretentios, fiscalitatea, chiar dacã emanã din partea statului, trebuie, pentru a-si atinge obiectivul economic, sã capete forma unui parteneriat. Aparent fiscalitatea naste obligatii exclusive sau precumpãnitoare din partea contribuabilului, dar creeazã, în fapt, obligatii importante pentru stat, ca administrator al impozitelor. Eficienta fiscalitãtii nu se observã, în ultimã instantã, în modul în care sunt colectate impozitele, ci în modul în care acestea se reîntorc, sub forma calitãtii serviciilor publice.

În România, fiscalitatea a fost interpretatã de contribuabili drept o agresiune, devenind un factor de încordare în raporturile economice. Ei nu au simtit, fie cã a fost vorba de firme, fie cã a fost vorba de contribuabili individuali, o relatie partenerialã. Întâi de toate, statul nu a transformat o bunã parte din impozite în servicii publice, ci a dezvoltat o birocratie care a ajuns sã o depãseascã pe cea din perioada comunistã. Administratia publicã nu este prin ea însãsi un serviciu public. Ea este furnizoare de servicii numai în mãsura în care se dovedeste eficientã. Aceastã eficientã a administratiei contine si elemente cuantificabile, dar si o seamã de elemente necuantificabile, non-tangibile. De pildã, credibilitatea institutiilor statului, gradul de încredere pe care îl au cetãtenii în acestea sunt bunuri care înlesnesc functionarea societãtii. Administratia publicã este, în prezent, într-o anumitã mãsurã o institutie “în sine”, folositã pentru a asigura functionarilor publici diverse forme de rentã, si mai putin o institutie furnizoare de servicii publice. Un post în structurile descentralizate ale ministerelor se “plãteste”, adesea, cu salariul pe câtiva ani, ceea ce aratã limpede cã veniturile din salarii ale functionarilor publici conteazã prea putin în raport cu celelalte venituri pe care ei si le pot obtine din alocarea discretionarã a resurselor si oportunitãtilor. Din raport partenerial, impozitul se transformã într-un fel de tribut pe care societatea îl plãteste cãtre metropolã. Dacã socotim – lucru, de altfel imposibil de realizat – toate rentele pe care contribuabilii le plãtesc, sub diverse forme de mituire, functionarilor publici, adãugând, asadar, aceastã fiscalitate sui-generis, vom vedea cã rata fiscalitãtii este de fapt mult mai mare.

Pentru a fi o relatie partenerialã, selectivã si stimulatorie, fiscalitatea trebuie sã genereze obligatii si drepturi de ambele pãrti. Statul cel mai adesea nu si le respectã pe ale sale. De la nereturnarea taxei pe valoarea adãugatã, cuvenitã prin lege si plata la timp a sumelor pentru medicamentele compensate, si pânã la onorarea cu întârziere a obligatiilor contractuale prin bugetul de stat sau prin companiile care îi apartin, statul este cel mai rãu platnic al economiei românesti. În loc sã fie un garant al bunei functionãri a pietelor, statul devine cel mai mare infractor al mediului economic.

În aceste conditii, fiscalitatea este privitã nu ca o formã de integrare a contribuabilului într-un mecanism contractual deschis, ci ca o formã de agresare si de izolare a acestuia. Fortat de proliferarea administratiei publice si de propria neîndemînare în gestionarea banilor publici, guvernul are tendinta cresterii impozitelor sau a introducerii unor impozite noi. Potrivit unor evaluãri efectuate de asociatiile patronale, în România se plãtesc peste 200 de impozite cãtre administratia centralã si localã, ceea ce face ca economia româneascã sã înregistreze tristul record european al celui mai mare numãr de impozite. Cotele de impozitare, mai ales în ce priveste impozitarea fortei de muncã, sunt aplicate unor niveluri mult mai reduse în comparatie cu alte tãri, ceea ce sporeste dificultãtile contribuabilului. Aceasta face ca un numãr important de firme sã fie împinse în afara pietei. Statul abate comportamentul acestora cãtre o tendintã periculoasã. Comportamentul rational, optimal, nu le îndeamnã sã-si achite obligatiile fiscale, ci conditia supravietuirii lor stã tocmai în neonorarea obligatiilor de platã la buget. Aceastã atitudine merge pânã într-acolo încât adesea firmele ajung sã obtinã profituri nu din îmbunãtãtirea productiei prin investitii suplimentare, ci prin neplata unor obligatii cum ar fi taxa pe valoarea adãugatã sau impozitul pe profit. Aceastã interpretare a fiscalitãtii, ca pe un obstacol în calea supravietuirii sau dezvoltãrii mediului economic este extrem de dãunãtoare si aratã cât de departe suntem de o economie deschisã, de piatã.

Evaluãrile aratã cã fiscalitatea este principala cauzã a proliferãrii economiei subterane. O comparatie între nivelele de impozitare a fortei de muncã în diverse tãri europene oferã câteva concluzii tulburãtoare. Fatã de majoritatea tãrilor membre ale Uniunii Europene, fiscalitatea pe forta de muncã este de douã ori mai apãsãtoare. Potrivit estimãrilor, 70% din cheltuielile salariale ale unei societãti comerciale românesti se duc la bugetul de stat si la fondurile speciale. De pildã, pentru un salariu net de 3 milioane de lei, întreprinzãtorul plãteste încã 3 milioane de lei la stat. Pentru un salariu de 9 milioane de lei, statul primeste, în plus, 12,5 milioane de lei. Iar pentru un salariu net de 19 milioane lei (echivalentul a 600 USD), angajatorul plãteste în total 50,8 milioane de lei, adicã circa 1700 USD! Aceasta face ca modalitãtile de evitare a plãtii impozitelor si taxelor cuvenite bugetului de stat sã fie dintre cele mai diverse, de la neraportarea valorii adãugate realizate pânã la utilizarea muncii la negru. Potrivit estimãrilor, economia subteranã, având ca principalã motivatie economicã evitarea taxelor prea costisitoare, urcã la circa 30% din produsul intern brut, ajungând asadar la jumãtate din produsul intern brut prezentat în statisticile oficiale. Dacã adãugãm la aceasta economia ocultã, care deruleazã tranzactii ilegale si pe cea informalã, desfãsuratã fãrã a avea forme legale de înscriere, rezultã cã activitãtile economice care nu sunt incluse în circuitul bugetar ar putea ajunge sã dubleze valoarea adãugatã inclusã în statistici.

Politica fiscalã trebuie sã se bazeze pe un parteneriat între stat si contribuabil. Comportamentul fiscal al statului nu mai trebuie sã fie abuziv. Rationalitatea gradului de fiscalitate va permite o mai bunã receptivitate a contribuabilului fatã de sarcina fiscalã. Impozitarea corectã si stimulativã a veniturilor globale constituie un mijloc important pentru consolidarea acestui parteneriat.

Varujan Vosganian, doctor  în economie