numarul 13, martie 2004

Gigi Becali şi clubul “Politica” (I)

După entuziasmul primilor 15 ani de după 1989, a venit vremea în care apatia politică se înstăpâneşte, încet şi sigur peste români, tot mai puţin dispuşi să plece urechea la laudele autoadresate sau la acuzele de jaf şi corupţie care fac sarea şi piperul disputei politice româneşti. Şi totuşi, în starea de resemnare generală mai există, se pare, surprize. La sfârşitul anului trecut, Gigi Becali a devenit om politic, unul dintre puţinii apelaţi diminutival.

Este uşor să intri în politică, dar este mai greu să ajungi în politica “mare”, în zona deciziei naţionale şi implicit să devii om politic important. O simplă adeziune la un partid politic, înfiinţarea sau preluarea unui partid nu determină neapărat intrarea în “elita” politică a ţării. Politica românească postdecembristă a înregistrat numeroase eşecuri de acest gen. Cazul Ilie Năstase este unul dintre cele mai cunoscute: un personaj şarmant, cu o imagine publică foarte bine conturată, cu audienţă în rândul populaţiei şi în plus beneficiind de sprijinul unuia dintre cele mai puternice partide politice din România. Cu toate aceste atuuri, Ilie Năstase a înregistrat un eşec în alegerile pentru primăria Capitalei. De atunci s-a tras concluzia că o personalitate a vieţii publice, în particular din lumea sportului, care se implică în politică nu aduce partidului respectiv prea multe voturi în plus, ba chiar că este de-a dreptul nefolositor.

Anunţul lui Gigi Becali privind preluarea preşedinţiei Partidului “Noua Generaţie” s-a transformat într-un eveniment politic urmat de numeroase luări de poziţii. Cauzele cele mai importante ale acestei situaţii s-ar rezuma la faptul că Becali nu s-a înregimentat în nici unul dintre partidele politice existente şi la discursul politic pe care acesta a început să-l promoveze, dicurs susţinut de o imagine publică ce a depăşit de câţiva ani zona strictă a fotbalului, a sportului în general.

În cadrul analizei care urmează vom încerca să aflăm care sunt şansele lui Gigi Becali în politică trecând prin motivaţia acestui gest, perspectivele politice interne şi externe, condiţionările comunităţii din care face parte, o schiţă psihologică a personajului şi o evaluare a oamenilor de care are nevoie.

I. De ce a intrat Gigi Becali în politică?

Pentru această discuţie ne-am propus luarea în discuţie a patru ipoteze relativ independente una de cealaltă:

Către această ipoteză duc câteva date destul de “vizibile” între care, cea mai evidentă, legătura cu celebrul “strateg” al partidului de guvernământ, Viorel Hrebenciuc. Este greu de crezut că pe cele două personaje le leagă doar Steaua şi o prietenie în care poartă discuţii în genul celor din romanele de duzină - vezi declaraţia lui Gigi Becali cum că Hrebenciuc “l-a ajutat să înţeleagă că toţi oamenii sunt egali”. Vicepreşedintele PSD are, după cum se ştie, o mână bună, de sub ea ridicându-se, în primul rând în Moldova, dar nu numai, cu mare viteză, o mulţime de oameni de afaceri despre a căror onorabilitate îndoielnică presa a scris şi continuă să scrie.

Un alt motiv ar fi declaraţia lui Gigi Becali cum că zona doctrinară a PNG ar fi cea democrat-creştină - populară într-un moment în care proaspătul preşedinte nu ştia nimic despre programul sau doctrina partidului preluat, după cum rezultă din chiar răspunsurile sale. Ori, un partid fabricat în laboratoarele PSD pentru a acoperi această zonă brusc aglomerată (PN}CD, AP, PUR şi chiar, după documentele scoase până acum, PNL ocupă această parte a eşicherului politic) ar fi deosebit de folositor.

Tot la fel de folositoare ar fi şi diminuarea zonei de influenţă pe votanţii conjuncturali ai PRM-ului prin mesajul naţional, creştin şi justiţiar al lui Gigi Becali. Scăderea procentelor lui Vadim ar însemna şi readucerea lui la stadiul de căţel ascultător şi deci aliat politic de nădejde pentru o viitoare guvernare PSD.

Diversiune Năstase

O a doua ipoteză care ţine de politică este aceea a unui partid cu coloratură creştină (deci cu un mesaj despre moralitate adică echitate, adevăr, dreptate, sprijin comunitar) şi naţională care să folosească lui Adrian Năstase în cazul unei ruperi a PSD-ului. Deşi neclare la nivelul personal, relaţiile dintre Iliescu şi Năstase în interiorul partidului, la nivelul grupurilor de influenţă ale fiecăruia sau al instituţiilor - mai ales cele informative, de apărare, de ordine publică - cât şi al baronilor de serviciu sunt reci şi, dacă nimic altceva nu se întâmplă pentru a produce un dezechilibru consistent în favoarea premierului, o rupere este previzibilă în orizontul de timp de maxim un an. În această situaţie, dacă fire nevăzute îl leagă pe Vadim de Iliescu, în pofida spectacolului de revoltă pe care primul îl oferă din când în când, PNG-ul ar putea fi nu numai un aliat preţios ci chiar bazinul pregătit în care să se verse activiştii conduşi de Năstase. Mai ales că numele Noua Generaţie i se potriveşte mănuşă lui Năstase, liderul “noii generaţii” din PSD.

Bani şi putere

Gigi Becali a înţeles, chiar ca urmare a întâlnirii intereselor personale cu sfera publică (vezi, de exemplu, stadionul Steaua) că, cel puţin în România, “Politica” e un club mult mai special, complex şi profitabil decât e un club de fotbal. Politica e un club care-ţi oferă bani, putere, legalizarea manevrelor, oricât de nelegale, imunitatea legii, protecţia reţelei (“famigliei”), dar şi o alifie catifelată şi răcoritoare pentru o mândrie prea încinsă. Iar dacă nu eşti în el ai nevoie de intermediari scumpi şi nu totdeauna de încredere.

Gigi Becali a avut bani şi pe vremea comuniştilor, a avut mai mulţi după, foarte mulţi acum, dar nu se poate să nu fi simţit, mai ales la începuturile vieţii sale de om de afaceri, că neavând nici un titlu nobiliar e tratat cu aroganţă şi dispreţ (chiar dacă mascate în spatele unei bunăvoinţe servile provocate de bani) de personaje care aveau eticheta respectivă dar care îi erau adeseori inferioare - vezi declaraţia lui cum că la început se uita la parlamentari ca la nişte zei pentru ca în timp să constate că nu îi sunt cu nimic superiori. Iar titlurile respective, în România de astăzi, sunt, de sus în jos, cele de preşedinte, prim-ministru, ministru, deputat, senator, preşedinte de consiliu judeţean, prefect. Nu întâmplător ultimile două dau pe cei mai mulţi “baroni” ai partidului de guvernământ.

În sensul celor de mai sus mulţi mulţi aşa-zişi oameni de afaceri au intrat în politică pentru multiplicarea rapidă a averii, protecţie şi convingerea că merită şi trebuie să fie veneraţi de prostime. Formula acoperitoare în astfel de cazuri, perdeaua de ceaţă, şi aici şi aiurea, este aceea că având bani, un astfel de personaj nu e flămând şi nu mai are nevoie să fure (sau oricum mai puţin), astfel încât poate lăsa şi pentru cei mulţi şi aceste cuvinte s-au spus şi acum, chiar de către Gigi Becali. Ori cercetarea statistică, de aici şi de oriunde, arată că între a avea bani la momentul intrării în politică şi existenţa responsabilităţii de după acest moment nu e nici o legătură şi că, de fapt formula care funcţionează este: “Cine e cinstit în afaceri este şi în politică şi cine nu, nu!”.

Interesul naţional

Această variantă presupune, pe baza declaraţiilor lui Gigi Becali, că acesta, după o îndelungă reflecţie personală şi o atentă analiză a realităţii sociale, a ajuns la concluzia că nu mai poate sta în afara vieţii politice. Asumarea noii condiţii nu a fost deci realizată pe baza unui impuls de moment, a unor interese meschine personale sau a conformării cu bună ştiinţă la jocul unor “păpuşari”; mizeria, situaţia economică dificilă în care se zbate majoritatea populaţiei ţării, afacerile oneroase înfăptuite cu banii contribuabilului, corupţia generalizată, înlocuirea statului de drept cu statul mafiot, nevoia de demnitate a românului, aceasta este realitatea care l-a provocat pe Gigi Becali să intre în viaţa politică.

Gigi Becali şi-a afirmat întotdeauna public respectul faţă de Dumnezeu, familie, neam, ţară. A făcut şi face - spusele lui nu au fost contrazise de nimeni, nici de personaje beneficiare, nici de presă, nici de duşmanii săi - acte caritative şi filantropice. Sprijină Biserica - a primit recent Crucea Arhiepiscopală la Alba Iulia - este ctitor de biserici. În preajma intrării în politică, la intrare şi după, a susţinut că atuurile sale sunt acelea că “iubeşte oamenii şi este patriot” şi de aceea, după ce i-a cunoscut mai bine pe parlamentari şi miniştri, a constatat că aceştia nu sunt cu nimic mai buni decât el, ba chiar invers. Becali recunoaşte că nu are limbajul acestora dar spune că - accentuează într-o repetiţie pe care marchează puncte - important nu e să dai din gură, important e ceea ce ai în inimă şi în cap; limbajul se poate învăţa, pentru conducere îţi iei consilieri, pe când iubirea semenului, a lui Dumnezeu şi a ţării, cei în cauză, nu mai au cum să le aibă.

Şi alte pasaje ale primelor sale declaraţii par să dea o astfel de orientare gestului său. “Cine se va înscrie în acest partid o va face din patriotism şi trebuie să-şi dedice viaţa ţării. Vreau să trezesc patriotismul românilor, despre care cred că nu a murit încă. Nu cred că elita românească a dispărut.” Declaraţiile noului lider al Partidului „Noua Generaţie” sunt extrem de importante şi, dacă sunt serioase, redeschid spaţiul interesului şi idealului naţional, prea multă vreme închis în politica modernă

II. Perspective politice interne

Gigi Becali a preluat un partid din care exista numele, câteva sedii şi câţiva membri şi nu este întâmplător faptul că a ales “Noua Generaţie”. Denumirea partidului este una inspirată dar până acum nu a fost absolut deloc exploatată. Ea se potriveşte foarte bine declaraţiilor lui Becali privind motivul principal al implicării sale în politică: nemulţumirea faţă de actualii politicieni. Se explică astfel şi neimplicarea sa în unul dintre partidele deja existente pentru că nu credem că vreunul dintre partidele ele ar fi refuzat să-l primească în rândul lor. Becali a ales însă un partid intrat demult în negura uitării, dar cu o denumire sugestivă pentru ceea ce a anunţat că doreşte să facă în politică. De aici atacurile vehemente ale liderilor politici la adresa lui Becali.

Democraţia creştină

Doctrina democrat-creştină (nu creştin democrată cum greşit se vehiculează în România, democraţia putând fi creştină şi nu creştinismul democratic) pe care Becali a anunţat că partidul său o va promova este una destul de discreditată prin activitatea partidelor care anterior şi-au revendicat-o. Guvernarea CDR-istă şi apoi scandalurile din Partidul Naţional }ărănesc Creştin Democrat nu sunt încă uitate de electorat. Este în acelaşi timp şi un dezavantaj şi un avantaj. Reafirmarea doctrinei va fi destul de dificil de realizat, dar în acelaşi timp scena politică românească ar avea nevoie de un partid puternic care într-adevăr să o promoveze atât timp cât situaţia pe această zonă, brusc aglomerată este totuşi neclară. PN}CD se luptă pentru un scor cât mai bun în alegerile locale, care să îi permită atacarea dintr-o poziţie favorabilă a alegerilor parlamentare. Acţiunea Populară a lui Emil Constantinescu concurează şi ea pentru reprezentarea democraţiei creştine în România, şi încearcă să intre în graţiile fraţilor europeni. URR este un posibil concurent pe acelaşi electorat potenţial democrat creştin. Partidul Umanist Român al lui Voiculescu, după o trecere de la socialism la liberalism umanist, se revendică acum şi el de la democraţia creştină. Cât de autentică însă este încă un semn de întrebare şi deocamdată doar a preluat o parte din dizidenţii din PN}CD. Partidul Popular Creştin a fuzionat cu AP.

În privinţa situaţiei de după alegerile locale, apar două ipoteze. Situaţia în care unul din partidele care încearcă, pe lângă PN}CD, să se afirme ca democrat creştine, sau poate chiar PN}CD, să obţină un procentaj suficient în alegeri pentru a forma polul democrat-creştin, care să se prezinte unit în alegerile parlamentare, caz în care ar putea atrage nemulţumiţi sau persoane care nu ar vota pentru ceilalţi doi poli, liberal (PNL-PD) şi socialist (PSD). Aceasta excluzând din discuţie PRM şi UDMR. Ne putem însă imagina şi situaţia în care respectivele partide, nefiind suficient de credibile pe plan extern şi neputând nici să strângă suficiente voturi în alegerile parlamentare, vor fi devansate de un PNL doritor să lase Internaţionala Liberală şi Partidul European al Liberalilor, Democraţilor şi Reformatorilor (cu sau fără un PD desprins de Internaţionala Socialistă şi de Partidul Socialiştilor Europeni), pentru a adera la Partidul Popular European. Din punctul de vedere al procentelor pe care le-ar obţine Alianţa PNL-PD nu ar fi o problemă prea mare, cu condiţia desigur ca alianţa sau partidul rezultat din fuziunea celor două componente să adere la principiile PPE şi să existe o dorinţă reciprocă de apropiere. PPE şi grupul său parlamentar din Parlamentul European sunt un important pol de atracţie pentru partidele politice naţionale care aderă la principiile democrat-creştine, populare şi/sau conservatoare, şi există precedente de schimbare de apartenenţă politică europeană, spre exemplu tocmai de la liberalii la popularii europeni (cazurile notabile ale social-democraţilor portughezi şi FIDESZ-ul maghiar). La nivel european, liberalii sunt un mic partid tratat de oportunist, pentru că din cauza diferenţelor de opinie între diversele partide liberale membre, grupul votează când cu socialiştii, când cu popularii şi încearcă să obţină avantaje de pe urma unei alianţe cu PPE-DE, alianţă nefuncţională tocmai din cauza dezertărilor prea frecvente. În cazul în care PNL(-PD) ar face acest pas, un pol democrat-creştin independent de PNL nu ar prea mai putea să îşi justifice existenţa nici pe plan intern, şi nici pe plan extern.

În ambele cazuri, plecări ale unor persoane sau grupuri nemulţumite de fuziunile partidelor în cauză (şi care nu ar migra către unul din cei doi poli de atracţie existenţi) sunt de luat în calcul, ele putând justifica formarea unui pol politic independent de cel liberal şi socialist. Un calcul pur electoral ar arăta că o parte din electorii de orientare democrat-creştină nu ar vota la rândul lor pentru vreun partid altul decât democrat-creştin existent, şi ar prefera să nu participe la vot decât să îl acorde socialiştilor sau liberalilor. Pe de altă parte însă, în cazul unui constituiri reuşite a unui pol democrat-creştin, trebuie iarăşi luate în calcul orgoliile şi inamiciţiile dintre actorii principali. Aceştia ar putea depăşi blocajul numai speriaţi fiind de perspectiva unei dispariţii de pe scena politică.

Naţionalismul “rezidual”

În ceea ce priveşte orientarea naţională, ea este evidentă în declaraţiile impetuoase cu care Becali şi-a motivat intenţia de a participa direct la viaţa politică. Şansele sale de a polariza interesele naţionaliste ale electoralui sunt, însă, contestate de anumiţi “profesionişti” ai arenei politice, care îl văd ca pe o “victimă a sistemului politic”. Vasile Dâncu, şeful Agenţiei Naţionale pentru Strategii Guvernamentale, nu îi dă nici o şansă dacă nu îşi cultivă o ideologie orientată spre temele la modă ale politicii internaţionale. El a declarat falimentară ideologia naţionalistă, din punctul de vedere al propagandei electorale: “Nici tema naţionalistă, nici curentul regionalist nu mai sunt de actualitate în Transilvania”, spunea el în 18 ianuarie, după ce cu numai o zi înainte, Consiliul Naţional al Secuilor, condus de fostul senator UDMR Csapo Jozsef aprobase, în unanimitate, un “proiect de autonomie a ţinutului Secuiesc”. “Noi nu vom mai construi contrargumentări la o problemă care nu mai există”, adăuga strategul PSD-ist. “Tema extremistă, naţionalistă, gen PRM, nu mai funcţionează în Transilvania decât, să spunem, pe anumite grupuri de vârstă care sunt reziduale. Oamenii deja nu mai cer asta, nu mai au nevoie de acest tip de protecţie psihologică.” Ceea ce înţelegem din declaraţia lui Dâncu, un adevărat profesionist al marketingului politic, este că “moda” naţionalismului a apus; chiar dacă, în campanii electorale trecute, a “prins” bine la public, atrăgând voturile către clienţii care o adoptaseră, astăzi ea trebuie înlocuită cu mesaje mai şic: de pildă, cele referitoare la “umbrela NATO”, deschisă în timpul mandatului PSD. Împingând, în grabă, naţionalismul în ograda PRM-ului, PSD-ul se dezice de milioane de români “reziduali” din Mureş, Harghita, Covasna şi din alte zone, căci, în proiectul de lege pregătit de separatiştii maghiari, se precizeată “cadrul autonomiei regionale care va oferi posibilitatea ca unele regiuni din România, inclusiv Banatul, să poată aspira la statutul de regiune autonomă.” Graba lui Dâncu de a abandona o problemă naţională, una capabilă să mobilizeze energiile populare, trădează lipsa de responsabilitate a unei clase politice oportuniste şi dezertoare de la interesul naţional, de atâtea ori invocat gratuit, sau o strategie de încercare de păstrare a temei pentru campania electorală a PSD-ului .

Aici este breşa pe care a ocupat-o Corneliu Vadim Tudor, a cărui isterie naţionalistă dă rateuri astăzi, când este transformată în isterie internaţionalistă. Tot aici este şi concentraţia unui electorat ignorat, idealist, naţionalist şi implicat politic, în adevăratele sensuri ale acestor cuvinte. Va putea Gigi Becali să ocupe acest spaţiu sau îşi va însuşi aceeaşi ideologie găunoasă pe care o auzim, fără să o ascultăm, de la majoritatea oamenilor politici?

III. Perspective politice europene

Care ar putea fi locul partidului condus acum de Gigi Becali pe scena politică naţională şi europeană? Aceasta depinde de mai mulţi factori: 1. dacă reuşeşte să se impună la alegerile locale ca partid relativ important, care să ia parte la eventuale negocieri cu alte partide după alegeri, şi cu ce importanţă relativă printre ele; 2. dacă programul politic şi principiile PNG vor corespunde principiilor familiei democrat-creştine, populare şi conservatoare europene. PNG ar putea desigur să se alăture la nivel european şi grupului parlamentar Uniunea pentru Europa, grup format din partide de orientare conservatoare naţională, dar aceasta desigur numai în caz că va fi numeric important în alegeri, în orice caz peste pragul electoral de 5% şI, bineînţeles, în măsura în care România va adera la UE în 2007.

S-a făcut deja apropierea de Silvio Berlusconi, care şi-a construit partidul în timpul degringoladei democraţiei creştine italiene. În Forza Italia au intrat însă toate elementele de valoare din fosta DC, inclusiv o serie de ideologi recunoscuţi pe plan naţional, cel puţin partea ei de dreapta, creştin democraţii de stânga rămânând în câteva mici partide democrate creştine care sunt acum în opoziţie faţă de guvernul Berlusconi. Pe de altă parte, Berlusconi este un self-made-man format într-o economie de piaţă funcţională, spre deosebire de Gigi Becali, format într-o economie care numai de piaţă şi funcţională nu se poate spune că este. Oricum, există anumite zvonuri neconfirmate cum că Silvio Berlusconi i-ar acorda sprijin. Trebuie însă precizat că Berlusconi nu înseamnă Forza Italia în ansamblu. Cel puţin la momentul prezent, noul PNG nu pare să corespundă în totalitate modelului Forza Italia, cel puţin nu la capitolul resurse umane, deşi ambiţia re-fondatoare pare aceeaşi ca în cazul italian, anume, pe de o parte, constituirea unui partid care să preia o parte a electoratului dezamăgit de prestaţia partidelor care îl reprezentau, iar pe de alta, formarea unei alternative viabile apărută din dezamăgirea la adresa partidelor existente în general.

Dacă România va fi totuşi integrată în ceea ce va fi UE în 2007, aceasta nu va fi câtuşi de puţin meritul PSD şi al specialiştilor săi, ci recunoaşterea de către UE a faptului că România riscă să se rupă cu totul de orice integrare europeană dacă nu este forţată în acest sens printr-o integrare poate prematură. În acest context, şi în perspectiva alegerilor parlamentare din 2008 şi eventual europene din 2009, democraţia creştină românească şi situaţia partidelor afiliate din România va fi de o primă importanţă pentru popularii europeni. (Va urma)

Grupul de expertiză multidisciplinară GEMA