numarul 13, martie 2004

Biserica Ortodoxă, de la supunere la parteneriat cu Puterea*

Recenta decizie sinodală limpezeşte rolurile şi este astfel o garanţie de libertate interioară faţă de orice guvernare, de azi sau de mâine, dorind să deschidă în acelaşi timp calea unei colaborări parteneriale şi transparente cu puterea profană. Excluderea slujitorilor altarelor din mecanismul politic readuce în centrul atenţiei rolul potenţial al laicatului ortodox.

Dacă afirmăm că Biserica noastră majoritară are nevoie de o strategie social-misionară pe măsura provocărilor timpului, repetăm un lucru deja cunoscut. Ceea ce nu se cunoaşte încă este conţinutul precis al aceastei strategii, fidelă Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos dar şi deschisă realităţilor actuale. Precedate de o perioadă interbelică marcată la rândul ei, în ciuda tendinţei de idealizare a epocii în cauză, de crize profunde, deceniile de comunism au amânat procesul de articulare a gândirii sociale ortodoxe. Asemeni altor Biserici Ortodoxe locale din Europa de Est, nici Biserica Ortodoxă din România nu a avut răgazul istoric pentru identificarea şi asumarea constructivă a semnelor timpului, motiv pentru care se poate vorbi, în ansamblu, despre o anumită "întârziere" în dialogul Ortodoxiei cu modernitatea. Pentru unii, mai critici, acest dialog nu a început încă. Pentru alţii, apărători ai definiţiei exclusiv spirituale a Ortodoxiei, nu este nici măcar nevoie de un astfel de dialog. Dincolo de aceste opinii contradictorii, ireversibil este faptul că prăbuşirea sistemului comunist a marcat începutul recuperării în mare grabă şi cu riscuri pe măsură a dialogului Bisericii cu societatea.

Angajamentul social al Bisericii

Dacă imediat după 1989, acuza de colaboraţionism cu fostul regim a slăbit impactul discursului social al Bisericii noastre, între timp lucrurile s-au schimbat, societatea românească solicitând şi aşteptând opinia eclesială. Pentru a da doar două exemple recente, să amintim ecourile pozitive foarte numeroase la atitudinea fermă a Sfântului Sinod faţă de grotescul proiect "Dracula-Park" sau faţă de implicaţiile umane şi ecologice ale exploatării aurifere din zona Roşia Montana. Biserica majoritară nu se mulţumeşte însă cu vorbele. Peste 500 de proiecte bisericeşti sociale (cămine pentru bătrâni, orfelinate pentru copiii abandonaţi, cantine pentru săraci, policlinici fără plată, şcoli speciale pentru elevii proveniţi din medii sociale defavorizate) se află în diverse faze de realizare sau funcţionează deja în Patriarhia Română. Altfel spus, un câştig evident al ultimilor ani este faptul că Biserica majoritară a înţeles, reînnodând o tradiţie multiseculară, să se implice social fără să aştepte legi în acest sens, în răspăr cu dezinteresul clasei politice şi în ciuda clişeului potrivit căruia creştinismul răsăritean este indiferent faţă de nevoile concrete, materiale, ale omului.

Angajamentul social al Bisericii noastre s-a produs în contextul unei vieţi politice marcate de ambiguităţi şi de boli tipice copilăriei ideologice a statului post-comunist. Chiar dacă, cel puţin cantitativ, prin numărul mare de proiecte şi prin mobilizarea unor resurse financiare corespunzătoare, Biserica Ortodoxă din România este un partener social greu de ignorat, lipseşte încă un cadru juridic limpede, multe dintre proiectele filantropice ale Bisericii trebuind să lupte nu numai cu sărăcia ţării dar şi cu birocraţia aparatului de stat, cu jungla de legi şi reguli contradictorii. Din punct de vedere partenerial, statul nu îşi onorează decât parţial obligaţiile ce îi revin. Unei relaţii parteneriale, voinţa politică îi preferă una de supunere. Ataşarea scandaloasă a vocii Bisericii la vehicolul propagandei de partid pentru votarea textului constituţional revizuit este doar un exemplu de ultimă oră. Acesta a pus în evidenţă nu numai tentativa permanentă a statului de anexare a autorităţii spirituale, ci mai cu seamă faptul că există oameni ai Bisericii care se lasă prinşi în acest joc periculos. Datorită acestora angajamentul social al Bisericii ajunge să fie pus sub semnul întrebării. În loc să facem cunoscută lucrarea socială a Bisericii, ne confruntăm periodic cu publicarea de către presă a unor ştiri de senzaţie (şi de scandal) despre acei clerici, puţini la număr, parlamentari, primari, consilieri locali sau ocupând alte funcţii politice.

O hotărâre aşteptată

Lansat în urmă cu mai mulţi ani (primăvara lui 1998), apelul Arhiepiscopului Bartolomeu la implicare specifică a Bisericii în viaţa politică era un semnal de alarmă pentru clasa diriguitoare care, acum ca şi atunci, lasă impresia că lucrează mai mult pentru sine şi mai puţin, sau chiar deloc, pentru cei care o aleg. Apelul exprima tristul paradox al României, ţară majoritar creştină, având resurse umane şi materiale, dar care era şi este condusă sistematic la ruina totală, economică şi morală. Ulterior (februarie 2000), Sfântul Sinod va îngădui candidarea preoţilor la funcţii politice numai în calitate de independenţi şi numai cu acordul episcopului sub a cărui autoritate se află. Pe durata mandatului, clericul era suspendat de la parohie. Chiar dacă numărul preoţilor ce au ocupat funcţii publice în urma alegerilor din 2000 este redus, chestiunea limitelor implicării politice a Bisericii a rămas nelimpezită. În plus, nu toţi clericii implicaţi politic au rămas independenţi, prestaţia lor publică reuşind să polarizeze opiniile şi atitudinile. Realitatea exerciţiului politic a arătat că iconomia sau compromisul nu pot ţine loc de strategie pastoral-misionară pe termen lung. Aşa se explică de ce, după un deceniu şi jumătate, era aşteptat un răspuns definitiv. Acesta a fost dat la ultima şedinţă a Sfântului Sinod.

Cu unanimitate a fost aprobată o hotărâre potrivit căreia toţi clericii care deţin funcţii sunt chemaţi, prin apelul la canoanele Bisericii, să se retragă din viaţa politică. În perspectiva alegerilor de anul acesta, le este interzis să candideze, independent sau pe listele unui partid. Pe scurt: clericii nu au ce căuta în politica militantă, slujirea spirituală fiind incompatibilă cu luptele ideologice şi de interese. Hotărârea sinodală este lipsită de echivoc şi reprezintă, eclesiologic vorbind, revenirea la principiile de bază ale identităţii ortodoxe. Ea se alătură hotărârilor similare luate de Sinodul grec la începutul anilor '80 şi de către Sinodul rus în anul 2000 prin aprobarea Documentului de gândire socială ortodoxă. Gestul Sinodului de la Bucureşti este cu atât mai salutar cu cât au crescut în ultimele luni presiunile din partea partidelor de înregimentare politică a clericilor. Recenta decizie sinodală limpezeşte rolurile şi este astfel o garanţie de libertate interioară faţă de orice guvernare, de azi sau de mâine, dorind să deschidă în acelaşi timp calea unei colaborări parteneriale şi transparente cu puterea profană. Excluderea slujitorilor altarelor din mecanismul politic readuce în centrul atenţiei rolul potenţial al laicatului ortodox.

Implicarea specifică a clerului în politică

Şi hotărârea din februarie 2000 a Sfântului Sinod sublinia că, "nefiindu-i indiferente binele, libertatea, demnitatea şi prosperitatea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român, Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului său să sfătuiască pe credincioşii mireni din Adunările Parohiale (...), care sunt capabili, activi şi cunoscători ai problemelor bisericeşti şi ale vieţii sociale şi politice, să candideze pentru forurile legislative sau administrative, locale sau centrale." Cu alte cuvinte, dacă luăm în serios epoca politică şi istorică în care ne aflăm, atunci se impune de la sine şansa implicării sociale a laicatului ortodox în structurile democratice. Implicarea specifică a corpului eclesial în politică nu poate să prindă contur decât printr-un laicat pe măsură, iar nu prin deturnarea preoţiei sacramentale de la rosturile ei. Participând prin definiţie la lucrarea profetică a Bisericii, aflat la intersecţia dintre mistic şi social, laicatul nostru are însă nevoie, cum arată şi comunicatul sinodal, de o cultură teologică şi civică corespunzătoare. Mai are nevoie şi de încrederea practică a ierarhiei bisericeşti care să nu identifice în mod unilateral laicatul cu sponsorii sau cu directorii de firme. Experienţa de la începutul anilor '90 a Grupului de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, forum alcătuit în egală măsură din clerici şi laici, a demonstrat cu prisosinţă că luciditatea şi gândul cel bun au nevoie de împreună-sfătuire şi de respect reciproc, că dialogul critic şi confruntarea argumentelor nu ţin doar de exerciţiul democratic, ci reprezintă în primul rând o expresie a acelui dar evanghelic al deosebirii duhurilor.

Hotărârea de acum câteva zile a Sfântului Sinod deschide două capitole esenţiale: cel al unui nou tip de relaţie cu statul, caracterizat de trecerea de la colaboraţionism la colaborare, şi cel al unei noi abordări a propriului laicat, caracterizată de luarea în serios a lucrării misionare şi spirituale a acestuia. În relaţia cu statul, Biserica a optat pentru câştigul pe termen lung în defavoarea celui pe termen scurt, pentru o strategie articulată în defavoarea improvizaţiei presupus diplomatice. În relaţia cu laicatul, diriguitorii eclesiastici vor trebui să opteze pentru o eclesiologie plenară, a întregului trup al Bisericii, în defavoarea unei mentalităţi piramidale, de castă, străină identităţii ortodoxe. Şi într-un caz şi în celălalt, esenţială rămâne revenirea la izvoarele Ortodoxiei, dovadă că orice înnoire reprezintă în profunzime un efort de readucere-aminte, de recuperare a ceea ce istoria profană, cu graba şi interesele ei, ar dori să ne facă să uităm pentru totdeauna. Evident, această opţiune este deosebit de incomodă. Ea ne obligă să renunţăm la mult şi să culegem, pentru moment, relativ puţin. Motiv pentru care trebuie să avem multă răbdare şi, prezenţi în mod activ în clipa de aici, să nu slăbim din ochi orizontul de dincolo de veacuri al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Radu Preda

* Acest articol a apărut, cu titlul „Un răspuns aşteptat“, în revista Renaşterea, 2/ 2004. Revista Rost îl republică întrucît exprimă un punct de vedere pe care îl înmpărtăşim.