numarul 13, martie 2004

Din nou despre binele românesc sau Intimitatea cu Dumnezeu

Dacă stabilim că binele este ceea ce a fost dat, iar răul este ceea ce ne îndepărtează de datul iniţial, trebuie să ne întoarcem spre începuturi pentru a vedea cât de aproape de noi este, încă, binele, sub feluritele sale forme. În legendele cosmogonice româneşti este zugrăvită o vârstă de aur în care oamenii, deşi nu s-au bucurat de viaţa veşnică, trăiau în acelaşi plan cu divinităţile. Paul Anghel atrăgea atenţia asupra stării de intimitate a lumii (1), stare în care Dumnezeu şi sfinţii săi, diavolul şi acoliţii lui, astrele, vânturile umblau printre oameni. Această intimitate nu s-a pierdut cu totul astăzi, lumea folclorică a rămas impregnată de ipostaze sacre, şi de aceea susţinem organicitatea religiozităţii şi a reprezentărilor religioase româneşti. Este adevărat că unii din zeii noştri s-au îndepărtat de noi, fără a ne fi abandonat, însă, ci, uneori, pentru o mai bună priveghere.

La început, se spune, cerul era atât de aproape de pământ, încât oamenii îl puteau atinge. Deşi pământul a fost făcut întâi, cerului revenindu-i, din acest punct de vedere, statutul de creaţie secundară, el se află într-o continuitate chiar substanţială cu acesta, căci este sprijinit pe stâlpii care suprapun marginile bolţii peste cele ale pământului. (Această legătură este continuată de cea dintre pământ şi lumea subacvatică, făcută tot de stâlpi, păziţi de divinităţi precum sfinţii sau blajinii. Stâlpii, care înalţă cerul peste pământ şi pământul peste ape, au, prin urmare, o însemnătate specială, extraordinară, vădită în arhitectura noastră tradiţională.) Creat în urma pământului, cerul, odată făcut, nu mai poate fi modificat. Diferenţa de mărime între cele două planuri este anulată datorită plasticităţii lutului, căci pământul, mai mare decât cerul sub care trebuia să încapă, va fi încreţit, la fel cum tot el a fost lăţit atunci când trebuia să acopere apele. Pământul este, ca urmare, locul metamorfozelor, în vreme ce cerul va fi spaţiul celor neschimbate.

Cu atât mai importantă, aşadar, apropierea iniţială dintre cer şi pământ. Se spune că atât de aproape era cerul, încât oamenii îl puteau atinge cu mâna. Se afla, cu alte cuvinte, un spaţiu intermediar între cele două bolţi de un stat de om. Atâta loc fusese lăsat cât să încapă omul. Omul era veriga care integra, lega cerul de pământ, punte între două dimensiuni ontologice. Necugetat, însă, omul, în ipostazele sale diminuate - ca femeie sau copil - va ameninţa cerul cu contagiunea impurităţii sale iniţiale (2): “La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezeiască, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricând avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât p-aci să mânjească cerul. Şi de atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi-a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: departe cât cerul de pământ”. (3) Asemenea păcat, săvârşit fără intenţia sau conştiinţa răului, adică fără vină - asemenea greşelii biblice a Evei - a atras, aşadar, îndepărtarea cerului şi adâncirea spaţiului de dedesubt, cel sortit omului. Alegându-şi cerul ca reşedinţă, Dumnezeu se îndepărtează, la rândul său, “de sila oamenilor”, ipostază care i-a făcut pe mulţi cercetători să-l apropie de condiţia unui deus otiosus, a unui zeu uranian a cărui poziţie centrală a fost preluată de divinităţi a căror implicare activă în lume este evidentă: zei solari, telurici, acvatici, ai vegetaţiei etc. Oricum, faptul că actul care a determinat separarea dintre cer şi pământ, dintre oameni şi Dumnezeu a fost făcut de un agent lipsit de voinţă proprie, inocent, demonstrează că despărţirea era sortită să se producă; prin femeia, copilul sau ciobanul necugetat a acţionat o fatalitate mai grea decât proiectul divin al lui Dumnezeu sau raţiunea umană.

Intimitatea cu Dumnezeu

Căci, dacă în centrul reprezentărilor binelui se află, firesc, Dumnezeu, Bunul Dumnezeu, Dumnezeu cel Sfânt, Drăguţul, cel care ţine cumpăna firii, el nu este independent de ordinea universală, ci este cel mai supus ei, căci este singurul care o poate pătrunde şi care, prin urmare, are înţelepciunea creaţiei întru fire. Dumnezeu nu este, în reprezentarea românească, o icoană. După cum spunea Mircea Vulcănescu, “Dumnezeul românilor nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere impersonală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală, particulară, un ins.”(4) El este părintele, bătrânul, Zeul-Moş, Plugarul sau Păstorul, este omniprezent şi la fel de aproape de oameni ca natura: “Pe cel câmp verde-nflorit,/ Holerunda lerul Doamne,/ Paşte-mi o turmă de oi,/ Dar la oi cine-mi şedea?/ Şedea-mi Zeul Dumnezeu,/ Şi-mi şedea pe-un buciumaş/ Şi-mi zic-ntr-un fluieraş,/ Cum îmi zice, oi îmi strânge,/ Cum îmi trage, oi întoarce.” Existenţa sa este atât de firesc înscrisă în rânduielile lumii de aici, încât te aştepţi să-L poţi întâlni printre figurile familiare universului ţărănesc: “La oiţe cine şede?/ Şede bunul Dumnezeu,/ Cu fluieru-nţintelat,/ Cu sumanu-mbăierat./ Când cu fluieru’ zicé,/ Toată turma se strângé,/ Când cu fluieru tacé,/ Toată turma se spargé…” sau “Da’ la oi cine-mi şedea?/ Şedea zău şi Dumnezău,/ Cu fluierul pe tureac/ Şi cu mâna pe baltag.” Veştmintele alese, fluieru-nţintelat şi arma nu Îl disting de un păstor de seamă. Chiar dacă nu pare, el descinde, însă, din spaţiul celest: “De-l vedeţi, vedeţi, fete,/ Pe Păcurăraşul-Moş,/ Cum coboară de frumos,/ C-un hojmânt/ Până-n pământ;/ Da nu e hojmânt ales,/ Este cerul tot dires.” Din această trăsătură uraniană a Dumnezeului nostru provine, poate, bogăţia reprezentărilor sale păstoreşti.

Alături de Dumnezeu ar trebui să stea oamenii, aşa cum au stat la începutul lumii, până la ridicarea cerului. De atunci, însă, spaţiul ceresc a păstrat puritatea divină, iar spaţiul teluric a căpătat consistenţa grea a păcatului. Mitul povesteşte că pământul s-a înnegrit după ce Cain l-a îngropat pe fratele său ucis în ogor. Oamenii s-au îndepărtat de condiţia purităţii divine, într-atât încât uneori ei îşi atrag pedeapsa uitării.

Somnul lui Dumnezeu

Ca fiinţă particulară, cum spunea Mircea Vulcănescu, Dumnezeu poate lipsi uneori din lume, care poate rămâne “uitată de Dumnezeu” sau “căzută de la faţa lui”. Mircea Eliade a vorbit despre “tema Dumnezeului îndepărtat”, atestată şi la alte popoare est şi sud-europene. (5) Exilul lui Dumnezeu s-ar datora, conform filosofului român, depravării umanităţii: este o desolidarizare de oamenii răi şi păcătoşi. Această desolidarizare ar echivala cu recunoaşterea inserării răului în lume: “Sub un pom mare-nflorit/ Dumnezeu a adormit,/ Veniră trei turturele/ Şi cântară ce cântară/ Şi prin casă şi pe-afară/ Pe Dumnezeu nu-l sculară;/ Veniră trei golumbei/ Şi cântară cât cântară/ Şi prin casă şi pe-afară/ Pe Dumnezeu nu-l sculară,/ Veniră trei îngeri şi cântară/ Of! Doamne, sfântul de tine,/ De greu, Doamne, ai-adormit/ Şi Iuda în rai a intrat/ Ce-a fost bun a adunat:/ Găleata de la botez,/ Inel de la cununie/ Şi toiag de judecată,/ De judecă lumea toată/ Nu ştim la rău ori la bine/ Unde-o vrea Domnul cu mine./ De pe scaunul de-argint/ Intră în negru pământ./ De pe scaun Domnului/ Intră-n talpa iadului./ De pe scaun de hârtii/ Te duce unde nu ştii” (6).

După cum vom vedea, însă, ea este mai degrabă reacţia la impunerea concepţiei unui bine abstract, faţă de care binele organic al mitologiei româneşti trebuia remodelat. Rezultatul este ilustrat în schema somnului dumnezeiesc: nu îndepărtarea, ci odihna, adormirea, tihna lui Dumnezeu explică absenţa temporară a acestuia din lume. Un colind din Transilvania vorbeşte despre un Dumnezeu adormit, odihnindu-se într-un spaţiu de grădină mirifică: “Colo-n susu mai din sus/ (Florile-s dalbe de măru)/ Sub cel roşu răsăritu,/ Sub un pom mare-nfloritu,/ De când Domnu a dormitu,/ Florile l-or năpăditu./ Rugăciuni nu s-or făcutu,/ Nici în cer nici pe pământu./…/ Vine-un stol de golumbei,/ Cu glasul de feciorei,/ Şi în pom ei se lăsau,/ Şi din grai aşa ziceau:/ Scoală, scoal’, acest Domn bun/ Că de când ai adormitu/ Florile te-or năpăditu,/ Rugăciuni nu s-o făcutu/ Nici în cer nici pe pământu.” Oboseala Domnului este atât de mare, încât nici porumbeii şi nici turturelele, păsări augurale, “nu-l putură deşteptare”. Doar “un şir de rândunele,/ Cu glasul de curve rele”, insistă şi “Jos pe prund că se lăsară,/ Şi ele că îşi luară/ Pietricele-n gherişele,/ Apşoară-n gurişoară,/ Şi iarăşi ele zburară,/ Jos pe pom de se lăsară/ Şi pe Domn îl rourară…” Pe jumătate trezit, Dumnezeu îşi declină prezenţa în lume, insistă în odihna sa şi, supărat pe cele care l-au trezit, le pedepseşte: “Şi Domnul se pomenea,/ Şi tare le blestema:/ - Rândunele, curve rele,/ Unde vara veţi văra,/ Acolo să nu iernaţi,/ Să vă duceţi câte nouă,/ Şi să-ntoarceţi câte două.” Această oboseală ciudată, această retragere din lume nu înseamnă, totuşi, abandonarea ei, aşa cum creaţia nu a fost abandonată, în prima noapte a creaţiei, intenţiei uzurpatoare a diavolului. O parte a grijii trece chiar pe umerii nevolnici ai omului. Românii au, după cum credea Blaga, certitudinea salvării, cel puţin atâta timp cât “ţin rânduiala”, adică păstrează ordinea iniţială a firii. Omul nu este niciodată singur, nici chiar cât Dumnezeu pare că doarme. Dimpotrivă, răspunde ocrotirii acestuia cu o veghe cosmică, în care chiar odihna divinităţii îşi poate găsi, la rândul său, protecţie: Doamne, Doamne, mult zic Doamne/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mănăstire Şşi de nimeni n-are ştire. Mănăstirea care găzduieşte odihna divină este Babelul religiozităţii româneşti, nu înălţat pentru uzurparea lui Dumnezeu, deşi răstimpul odihnei divine ar fi prilejul potrivit, ci răsturnat în interior, pentru adăpostirea fiinţei sale.

 Corina BISTRICEANU

1.Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic, Timişoara, Ed. Augusta, 2002.

2 Căci omul a fost impur de la început. El nu a atins niciodată curăţenia condiţiei divine, dar a fost creat în atingere cu aceasta.

3 Tudor Pamfile, Cerul şi podoabele lui, p. 11-12.

4 Mirecea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, p. 77.

5 Satana şi Bunul Dumnezeu”, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, p. 98-99.

6 Din Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, p. 232.