numarul 13, martie 2004

Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul azi (II)

Dintre teologii români care au avut o atitudine reticentă nu faţă de vocaţia ecumenică a Ortodoxiei, ci de participarea acesteia la ecumenism am putea aminti aici mai intâi pe părinte-profesor Dumitru Stăniloae. În diferite ocazii marele teolog şi-a prezentat punctul de vedere într-un mod clar, argumentat atât pe o solidă cunoaştere a realităţilor Bisericii Ortodoxe, cât şi pe o trăire smerită, dar în acelaşi timp profundă, a adevărurilor de credinţă ortodoxă.

Părintele Stăniloae este cel care a numit ecumenismul, acord cu teologii greci, ca fiind pan-erezia secolului nostru. Cităm câteva dintre ideile sale: ”Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au făcut femei preoţi, sunt de acord cu homosexualii…” (15). Tot Dumitru Stăniloae este cel care ne-a luminat şi asupra expresiei de sorginte ecumenistă “Biserici surori”, foarte des folosită astăzi: ”Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este improprie” (16).

Un mare duhovnic al românilor, părintele Cleopa ne-a vorbit şi el despre ecumenism şi despre modul de realizare a unităţii creştine. Acesta atrăgea atenţia asupra faptului că unirea tuturor creştinilor nu va fi posibilă fără post, rugăciune, smerenie, fără a cere luminarea minţilor şi îmbunarea inimilor noastre de către puterea Sfintei Treimi (17).

Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, un slujitor devotat al altarului străbun, silit încă din 1984 să părăsească ţara datorită demascării făcute caracterului inuman al regimului comunist, fapt pentru care a şi fost închis, nu ezită să prezinte în articolele, interviurile şi conferinţele sale pericolul pe care îl reprezintă ecumenismul pentru credinţa noastră ortodoxă. În cadrul unei conferinţe organizate de către ASCOR în 1998, părintele Calciu spunea următoarele: ”Totalitarismul se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii prin organizaţii internaţionale pretins ecumenice, care impun de fapt o nouă religie, o nouă liturghie fără nici o sacralitate, fără taine şi fără ritual, desacralizare la care, din nefericire, se pretează şi unii reprezentanţi ai clerului ortodox, aşa cum este cazul broşurii Reconcilierea - dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă, editată la Iaşi în 1995. Această lucrare este, în porţiunea ei liturgică, un atentat la sfinţenia liturghiei ortodoxe şi o negare a valorii ei de taină” (18).

Problema ecumenismului este tranşată clar şi de către arhimandritul Teofil Pârâian un mare duhovnic al timpurilor noastre. Sfinţia sa afirma că “ortodocşii văd posibilă unitatea tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestantii sunt mai dispuşi să facă concesii, dar nu toţi şi nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei credincioşilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic şi că sunt prea puţine şanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră” (19).

Ecumenismul sau lepădarea de credinţa cea adevărată

Realitatea că ecumenismul a dus deja la devieri ale credinţei ortodoxe a determinat reacţii vehemente şi din partea teologilor ortodocşi străini. În general, ei ne atenţionează asupra faptului că ecumenismul reprezintă una din multiplele faţete a fenomenului de apostazie, astăzi aflat în etapa realizării ultimelor obiective din programul său - anume eliminarea rezistenţei opusă de credinţa ortodoxă în calea unei noi ameninţări la adresa libertăţii şi demnităţii persoanei umane: globalizarea.

Arhimandritul Averchie Tauşev scria referitor la fenomenul lepădării de credinţa cea Dreaptă, promovat acum şi de ecumenism: ”Acum, în cel de-al 20-lea veac al erei creştine au apărut înţelepţii, neocreştinii. Propovăduiesc un soi nou de creştinism dulceag, sentimental şi tradafiriu, deşertat de toată făptuirea şi lupta” (20). Astfel, arhimandritul Averchie credea cu tărie că veacul al 20-lea va fi veacul apostaziei, când taina necredinţei va ajunge la cea mai de pe urmă stare pentru a găti venirea omului fărădelegii.

De cele mai multe ori fătişă, mai cu seamă în timpul regimului comunist, prigoana împotriva creştinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulată de aceea este mai periculoasă şi mai înfricoşătoare decât cea făţişă. Astăzi, duşmanii Bisericii lovesc tot mai sălbatic în aleşii săi şi ceea ce este mult mai grav, aceşti duşmani distrug Biserica chiar din interiorul ei - sunt acei “lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, care caută să piardă sufletele creştinilor şi să le aducă moartea duhovnicească. “Calul troian” al civilizaţiei occidentale decadentă spiritual, eretică şi ecumenistă a fost adus de reprezentanţii acestei civilizaţii la poarta Bisericii Dreptmăritoare şi lăsat aici spre a amăgi şi a fi idolatrizat de credincioşi şi de va fi posibil, chiar de către ierarhii acestei Biserici. Odată acest “cal troian” ecumenist introdus între zidurile Bisericii, va fi oficializat ca normă canonică şi de trăire aşa-zis “creştin-ortodoxă”. Se vor împlini astfel cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vremurile din urmă: “Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindenea şi peste tot vor fi biserici şi slujbe, toate acestea nu vor fi decât părelnice, căci întru acestea se va sălăşlui o adevărată apostazie”.

De asemenea, în Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în capitolul 3:12-13, ni se spune că în timpurile din urmă “toţi care voiesc să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii si rătăciţi fiind ei înşişi”.

Despre trădarea, falsificarea şi demolarea din interior a Ortodoxiei ne vorbeste şi Părintele Serafim Rose. El afirma că ideologia care inspiră ecumenismul este o erezie a căror termeni sunt deja clar definiţi şi aceştia ar fi: ”Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut, iar Biserica se constituie în zilele noastre” (21). Este adevărat că nu toţi ortodocşii care iau parte la întrunirile ecumeniste cred întru totul aşa, dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri care, desigur, prevăd rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa, sugerează implicit ereticilor că şi Biserica Ortodoxă nu ar deţine în exclusivitate adevărul de credinţă şi de aceea nu trebuie decât să-l realizeze împreună cu celelalte confesiuni.

O atare însumare a Bisericilor la început, ca apoi acestea să se raporteze la alte organizaţii religioase necreştine arată faptul că ecumenismul va sfârşi în sincretismul unei religii mondiale. Această constatare este o previziune facută de Serafim Rose, pentru că tocmai ce se întâmplă acum în sânul ecumenismului susţine această previziune: desele întâlniri între creştini şi necreştini în cadrul unor adunări pentru pace sau pentru a discuta realizarea unităţii religioase a lumii (22).

O altă voce a Ortodoxiei adânc ancorată în învăţătura cea dreaptă, părintele Placide Deseille considera că ”deşi s-a făcut o precizare a statutului Ortodoxiei în cadrul CEB, la Toronto, în 1950, însăşi structura acestui organism constrânge inevitabil Bisericile ortodoxe să figureze drept confesiuni sau denominaţiuni printre celelalte” (23).

Întâistătătorii Bisericii noastre au datoria în aceste momente, când se hotărăşte atât soarta României cât şi a Europei, să manifeste discernământ şi tărie în apărarea valorilor ortodoxiei româneşti faţă de tendinţele eretice manifestate în întâlnirile ecumeniste, prin trăirea în duh şi adevăr a învăţăturilor lăsate nouă de Mântuitorul şi rugăciunea tuturor credincioşilor pentru ca acelor rupţi de Trupul Bisericii, Dumnezeu “să le descopere Evanghelia dreptăţii”, şi “să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Cristian Ivănuţă

NOTE

15. “Schimbarea la Faţă”, nr. 2, luna 11/1997, p. 8.

16. Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Edit. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 93.

17. Arhm. Ilie Cleopa, Lumina şi faptele credinţei, Edit. M.M.B., Iaşi, 1994, p. 241.

18. Revista « Rost », nr. 2 / 2003, p. 28.

19. Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999, p. 76.

20. Arhm. Averchie, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, Edit. Teos, 2000, p. 9.

21. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, Edit. Cartea Moldovei, 1995, p. 23.

22. Ibidem, vezi capitolul Dialogul cu religiile necreştine, pp.21- 35.

23. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Bucureşti, Edit. Anastasia, 1995, p. 262.