numarul 13, martie 2004

Criza generaţiei noi

Cîte planuri, cîte nădejdi şi cîte amăgiri nu se leagă de generaţia nouă? Tineretul este pe buzele tuturor în ultimii 15 ani, dar în preocupările a foarte puţini. Generaţia veche ştie că va veni vremea cînd viitorul lumii româneşti va fi în mîinile celor care aveau cel puţin 14 ani şi maximum 25 de ani la revoluţie. Totuşi, se poartă cu o nepăsare criminală faţă de ei. Iar tineretul protestează cum se pricepe: emigrează sau se scufundă masochist în letargie. |şi consumă energia vulcanică în patimi răscumpărătoare de frustrări sau în ambiţii deşarte.

Criza de identitate şi de ideal pe care o cunoaşte generaţia noastră mi se pare cea mai gravă dintre cele traversate de generaţiile României moderne. |n sîngele acestei generaţii pare că nu mai fierbe nici o primăvară, nici un nou început. După doar cîteva bătălii (decembrie ’89, Piaţa Universităţii-Zona liberă de neocomunism) scîrba a luat locul entuziasmului în sufletul său. Cînd spun asta, nu-i uit pe cei care, într-un fel sau altul, construiesc pentru ei înşişi. Sigur că sînt numeroşi tineri de succes în afaceri, alţii cu izbînzi în plan politic şi destui care îşi trăiesc viaţa decent. Dar aceştia nu dau naştere unui torent care să revoluţioneze viaţa românească, nu determină schimbarea în bine a românilor, nu pun vreo temelie teoretică pentru România de mîine. Ei nu sînt mistuiţi de vreun ideal, ci sînt dedicaţi unei banale acţiuni de supravieţuire (chiar dacă la niveluri diferite).

Cînd spun generaţie mă refer la totalitatea celor apropiaţi ca vîrstă care făptuiesc pentru societate şi marchează timpul cu măiestrite arabescuri ale gîndirii lor, slujind unei cauze.

Din fericire, tineretul nu este inert în întregime. O parte a mutat lupta din stradă pe tărîm cultural şi caută soluţii pentru ieşirea din criză. Această parte este însă alcătuită din mai multe categorii de, să le zicem aşa, activişti cultural-politici, care - fiecare potrivit principiilor sale - se căznesc să repună generaţia în rosturile sale. Chiar dacă aspiraţiile, reperele şi credinţele îi deosebesc, toţi înţeleg că identitatea unei generaţii se conturează de pe poziţii spirituale. {tiu că o generaţie este măsurată, în istorie, după faptele sale şi îşi asumă rolul de călăuze ale tineretului spre normalitate. Spre ceea ce cred ei că înseamnă normalitatea.

Mircea Vulcănescu i-a împărţit pe categorii pe principalii exponenţi ai culturii româneşti interbelice după cum se raportau la spiritualitate, care era asimilată cu problema tinerei generaţii. Cred că această chestiune rămîne fundamentală şi pentru generaţia noastră. |n funcţie de poziţiile de pe care abordăm spiritualitatea ne aflăm mai aproape sau mai departe de adevăr, deci de lămurirea drumului pe care trebuie să mergem. Luînd drept model analiza lui Vulcănescu, distingem între tinerii intelectuali:

1. Adepţii ”political corectness”, care sînt de mai multe soiuri, de la postmodernişti liberaloizi şi stîngiştii atei cu porniri antinaţionale, pînă la culturnici democraţi cu apucături comuniste; fiind caracterizaţi de o orientare necritică spre Occidentul actual, din oportunism sau în virtutea unui crez, nu importă.
2. Conservatorii, definiţi prin credinţa în Dumnezeu, iubirea de neam, devoţiunea pentru patrie şi respectul faţă de tradiţie, care se găsesc în subcategoriile: naţional-creştini, mistici şi radicali.
3. Nostalgicii comunişti, avînd ca ampretă antioccidentalismul din principiu şi unde intră naţionalist-comuniştii şi marxiştii idealişti.

Nu-mi propun să dezvolt această schemă pînă la detaliu. Am indicat doar principalele curente din spaţiul cultural-politic. Astfel, ne putem explica mai lesne cine şi de ce susţine o anume direcţie. De rezultatul înfruntării dintre aceste curente, de felul în care vom şti să ieşim din criza generaţiei depinde şi viitorul nostru. Vom trăi în continuare într-o Românie săracă, ori în una prosperă? Vom fi o ţară creştină, în una indiferentă religios ori, mai rău, în una antihristă? Ne vom reunifica patria sau ne vom desfiinţa statul naţional? Vom plînge mai departe pe umerii unei ”culturi minore” sau vom impune creaţiile româneşti în lume? Vom adopta în neştire forme fără fond doar pentru că aparţin Occidentului sau ne vom adapta specificului naţional? Răspunsul la aceste întrebări şi la încă multe altele îl vom afla destul de curînd. 

Claudiu Târziu