numarul 13, martie 2004

Mituri şi simboluri în comunicarea politică

Probabil că primele manifestări politice datează din grotă. Vânatul era invocat prin desenarea fiarei pe pereţii peşterii. Era primul mesaj magic, transmis în afara clanului. Nu era vorba de cultivarea frumosului ca atare, cum se va proceda în lumea laică. Mai târziu, politicienii vor folosi semne (simboluri) care să atragă simpatia mulţimii, afecţiunea, dacă nu chiar iubirea. Aşa se face că unii au apropiat politicul de eros. La fel era şi în peşteră: liderul era adulat, mângâiat, pipăit, îmbrăţişat. Calul, câinele şi femeile preferate erau ucişi şi îngropaţi alături de căpeteniile defuncte ale cobrizilor din Oltenia. Femeile se băteau pentru a fi sacrificate.

Se foloseşte chiar astăzi expresia “Bush sau Chirac a făcut o baie de mulţime”. Am văzut bătrâni care îi sărutau mâinile lui Ion Iliescu, aşa cum Manea Mănescu îi pupa mâinile lui Nicolae Ceauşescu, înainte ca “mult iubitul” să fugă cu elicopterul.

Mâna este simbol magic şi semn al puterii. Mâna purta sceptrul, care era semnul forţei şi simbol falic. La fel şi buzduganul. Sacerdoţii cei vechi foloseau mâna din aur masiv pentru ritualuri religioase.

Astăzi, liderul politic ridică mâna ca semn de recunoaştere şi de comunicare directă. De unde vine acest gest? El este foarte vechi. Salutul lui Iuliu Cezar cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului a străbătut timpul până la... Hitler. Sceptrul lipseşte, dar el trebuie presupus că există acolo, în mână. Comuniştii foloseau mâna dreaptă cu pumnul strâns: forţa proletară, care ar trebui să unească. Secera şi ciocanul ar fi trebuit să cheme la solidaritatea internaţionalistă. Intelectualii - afară!

|ntr-o lume bântuită de bărbaţi care au deţinut şi puterea militară, politicianul va evolua, chiar dacă el trebuie perceput tot ca un pater familias. Dar dacă militarul este recunoscut şi temut datorită forţei, politicianul foloseşte cam aceleaşi simboluri pentru a seduce: el caută zonele erogene ale populaţiei. |n faţa unui lider politic foarte charismatic, unele femei leşină. “Nu ne lăsaţi, tovarăşe secretar general!” - strigau tovarăşele Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşă, Lina Ciobanu şi Suzănica Gâdea, pe 22 decembrie 1989.

Petre Roman a fost obiect de cult pentru lucrătoarele de la Apaca şi de la Băneasa: l-au pipăit, l-au umplut de ruj, i-au smuls cravata şi cămaşa din nădragi. “Nu mai pot, abia aştept să scap de-aici!”, se lamenta Petre în faţa secretarei de la Băneasa în aprilie 1990.

Simbolurile puterii

Politicienii folosesc semne pentru recunoaşterea apartenenţei la un anumit grup. De obicei, aceste semne erau şi sunt zoomorfe: pajura, şoimul, corbul, bourul etc. Recent, unii politicieni de la Chişinău foloseau semne infantile: furnica, rândunica. Partidele respective au sfârşit în ridicol. Semnul magic trebuie să fie puternic pentru a induce forţă alegătorilor, dar şi alesului. Electoratul trebuie flatat, gâdilat cu insistenţă. Senzaţia trebuie să fie puternică, vecină cu grotescul. “Eu ştiu că mă minţi. Minte-mă, dar minte-mă frumos!” De aceea, minciuna trebuie să fie solidă, clară, evidentă, salutară, să zdrobească subconştientul prin imagine. Partidul Edinaia Rossia (Rusia Unită) a folosit un urs, animal care semnifică puterea Rusiei lui Vladimir Vladimirovici Putin şi a câştigat alegerile. Orice rus obişnuit are în subconştient imaginea imperiului ţarist, supranumit ursul Europei. Democraţia creştină din Germania are ca semn o pajură cu aripile desfăcute. Tot o pajură (“vultur cruciat”) ţine în aripi şi harta României reîntregite pentru Partidul România Mare. Republicanii americani au ca semn un elefant, animal care semnifică forţa. Democraţii americani, de obicei internaţionalişti de diverse origini, au ca semn măgarul. Să fie măgarul de aur? Trimiterea se face la forţa banului pentru unele etnii strângătoare.

Desigur, nu lipsesc nici simbolurile vegetale din politică. Trandafirul este regele florilor pentru lumea comună, simbolul purităţii, al candorii, cu ghimpi de măceş, dar el a fost folosit ca semn pentru prima oară de către rosa-crucieni. Desigur, trandafirul şi crucea aparţin patrimoniului universal, dar le-au folosit şi masonii. Laleaua UDMR apare şi pe stema Ungariei.

Politicianul trebuie să se adreseze subconştientului colectiv pentru a fi sigur de succes: zona erogenă fatală. De aceea, trebuie să fie sigur de reuşită, să nu se clatine, să nu cadă sub masă, ca preşedintele Bush-tatăl în Japonia, după ce a mâncat lăcuste. Aşa a pierdut alegerile în faţa lui Bill Clinton, cel pasionat de saxofon şi trabuc. El este alesul, trimisul lui Dumnezeu. George W. Bush-fiul a fost dezarmant după alegeri: “Dumnezeu m-a trimis pentru poporul meu!”. Mai mult nici nu se poate imagina. Când a venit la Bucureşti, în noiembrie 2002, a apărut curcubeul, eveniment cosmic extrem de rar pe meleaguri mioritice. Cea mai mare companie de sunet şi lumină din lume a asigurat spectacolul de pe malurile Dâmboviţei.

“Să faci, Căpitane, o ţară ca Soarele de pe cer!”, i-a scris Ion Moţa lui Corneliu Codreanu de pe frontul din Spania, şi a doua zi a fost ucis. Corneliu Codreanu le-a transmis mesajul legionarilor, iar Radu Gyr a scris un imn. Şi Soarele, simbol străvechi, a fost frecventat ca simbol din cele mai vechi timpuri, căzând ulterior în derizoriu. “Votaţi Soarele!”. “Iliescu-apare,/ Soarele răsare!”, spunea o lozincă recentă. Dar şi “Votaţi Ochiul!”. Ochiul în trei colţuri este simbolul divinităţii. “Gardul” ca simbol al Gărzii de Fier este de altfel o cruce patriarhală, semnificativ pentru un partid care se revendica de la credinţa creştină ortodoxă din România veche. Zvastica este cel mai vechi semn magic, desenat conştient de omul religios din spaţiul indo-european. Reprezintă viaţa şi moartea. O regăsim până şi azi pe ii, pe străchini şi pe porţile din satele României. Naziştii au folosit acest semn până la caricare, deşi, iniţial, simbolistica zvasticii nu avea nimic comun cu antisemitismul.

Oamenii nu pot renunţa la mituri nici chiar în politică, domeniu prezentat în asociere cu “cea mai veche profesie din lume”. Dacă Victoria Becham crede că fotbalistul ei seamănă cu Hristos, de ce s-ar manifesta altfel oamenii în politică? Invocarea directă sau indirectă a personajelor mitice este o practică politică. Aici trebuie amintit şi cântecul religios, rugăciunea. Politicianul dă bine dacă botează mulţi copii, cum obişnuia Petre Roman. Corneliu Codreanu cununa mai multe perechi de tineri legionari simultan. Chiar şi Ion Iliescu îşi făcea cruce cu mănuşile în mâini în 2001, de Ziua Naţională. Corneliu Vadim Tudor semna cele mai devastatoare pamflete cu numele Alcibiade, nume de luptător grec. Acum, a trecut la Păcală. Cine poate să se judece cu Păcală? “Cine te-a fript?” îl întreabă Scaraoschi pe un supus care a fost la Moara Dracilor. “Singur Io”. Ion Caramitru l-a învăţat pe Emil Constantinescu să repete gesturile lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, care a pus bazele României moderne, personalitate intrată în legendele românilor.

Clădirile-simbol

De altfel, acelaşi Emil Constantinescu şi-a lansat campania electorală din 1996 la castelul de la Ruginoasa. Aici ajungem la clădirile-simbol, ridicate de politicieni în scopuri politice, tot ca “semne” ale trecerii lor şi pentru translarea spre arhetip a mentalului colectiv. De la Piramidele faraonilor egipteni la Capitoliul Romei este un drum lung. Pentru a induce sentimentul forţei la care a ajuns doar Imperiul Roman, americanii au copiat Capitoliul de la Roma şi l-au dus peste Oceanul Atlantic pentru a găzdui Congresul. Stalin a impus copii după forma sa arhitectonică predilectă la Varşovia, la Bucureşti şi la Sofia.

Nimic din ce este omenesc nu-i este străin politicianului. Potenţa sexuală este percepută ca o însuşire pozitivă a personajului care vrea să ne conducă. Şi revenim la purtătorul de sceptru, phalusul din grotă. “El poate!”, spunea o lozincă sub portretul lui Petre Roman în slip. N-a putut şi este o epavă politică. Un economist sau un jurist plicticos nu vor avea nici o şansă dacă vor folosi limbajul lor de specialitate în faţa mulţimii dornice de senzaţii tari. “This man wants to kill my father!”, a spus Bush-junior, impresionându-i profund pe americanii care-şi iubesc taţii. Şi iar ajungem la imaginea tatălui. Altfel, “Who is not whith us is against us!” Parcă am mai auzit asta undeva...

Viorel Patrichi