numarul 13, martie 2004

România şi scindarea vechiului Occident

Unitatea Occidentului, ca mit creat în timpul Războiului Rece, nu era văzută a fi în dependenţă directă faţă de existenţa unui Est comunist, cu care să creeze o relaţie antagonică. Totuşi, noua lume post-Război Rece a făcut loc nu numai competiţiei economice în spaţiul atlantic, ci şi contradicţiilor politice şi chiar tentaţiei de separare civilizaţională. Vechiul Occident, ca monolit de valori politice şi culturale, are toate şansele de a se scinda în noi entităţi cu caracteristrici diferite.

Deşi au trecut doar 15 ani de la sfârşitul Războiului Rece, se pare că spectrul global s-a schimbat decisiv. Dacă în a doua jumătate a secolului al XX-lea ne mişcam într-o lume cu două Europe şi un singur Vest, acum se profilează o singură Europă cu două Vesturi. Contradicţiile se înmulţesc pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, iar pericolul islamic, terorismul internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă nu mai au forţa unui liant, aşa cum fusese altădată ameninţarea sovietică. După septembrie 2001, Statele Unite au adoptat o politică externă văzută de europeni ca fiind de nuanţă bismarckiană, cu plasarea forţelor militare în centrul strategiei politice. Din contră, europenii au început să se comporte ca diplomaţii secolului al XIX-lea sau ca idealiştii liberali americani de la începutul secolului al XX-lea.

Reinventarea Vestului sub forma a două entităţi necesită acceptarea unei realităţi: Europa şi America au interese, valori şi sensibilităţi diferite. Consolidarea termenului „ Occident” şi transformarea lui în mit, au fost influenţate pe tot parcursul secolului al XX-lea de opoziţia permanentă între valorile democratice ale lumii atlantice şi provocările totalitare venite din masa eur-asiatică. O dată cu victoria globală a liberal-democraţiei, unitatea Vestului s-a diluat continuu, iar cele două jumătăţi distincte au preferat să-şi construiască identităţi diferite. Dacă în 1944 economistul suedez Gunnar Myrdal afirma: „recunoaştem un american oriunde îl întâlnim ca pe un idealist practic”, astăzi, avem toate şansele să lipim acest text, mai degrabă, de profilul unui european.

Inversarea rolurilor Bruxelles şi Washington

Astăzi, putem aprecia ca perfect vizibilă declanşarea unui proces de „inversare a rolurilor” între Bruxelles şi Washington, proces în care noul idealism european caută autonomizarea faţă de un realism american cinic. Dacă Europa şi-a întors privirile spre interior (integrare, democratizare, rezolvarea chestiunii estice), urmărind armonia internă şi relaxarea relaţiei cu Rusia, Statele Unite au devenit mult mai preocupate de scena globală. În aceste condiţii, uzând de memoria sa colonială şi de experienţa a patru secole de expansiune globală, Europa percepe America în termenii unei noi puteri imperiale. Din acest motiv, europenii doresc să creeze o alternativă la Statele Unite, un Vest diferit, mai bun şi mai respectat de celelalte civilizaţii.

Parţial, răspunsul american a fost cuprins în Strategia Naţională de Securitate (sept. 2002) şi plasează într-o poziţie privilegiată parteneriatul cu celelalte centre mondiale de putere, numind secolul XXI „o epocă a cooperării”. Falia atlantică persistă, însă, deoarece Washington-ul, în obsesiile sale de responsabilitate globală, se interesează mai mult de raporturile cu Rusia, China şi India, apreciind că relaţiile în interiorul Vestului se menţin pe o linie bună, însufleţite doar de vechea inerţie. Dar va avea vreodată SUA o politică europeană? Va gestiona cu grijă această sensibilitate atlantică sau va contribui, voit sau nu, la spargerea Vestului în jumătăţi distincte?

Comentând politica externă americană, într-un articol din ultimul număr al prestigioasei reviste Foreign Affairs, Colin Powell afirma că preşedintele Bush nu a fost foarte bine înţeles când s-a reproşat Americii concentrarea asupra unor chestiuni unilaterale. Viziunea lui George Bush ar fi mai largă şi mai profundă (politici de combatere a terorismului, intervenţii pentru prevenirea conflictelor regionale, parteneriate strategice, cu puteri mici şi mijlocii), peste toate detaliile dominând, însă, ideea acceptării strategiei parteneriatului, idee care afirmă rolul vital al alianţelor internaţionale. Bush însuşi a accentuat: „Azi, comunitatea internaţională are cele mai bune şanse de la dezvoltarea statului-naţiune, în secolul XVII, de a construi o lume în care marile puteri să concureze în pace în loc să se pregătească continuu de război. Azi, toate marile puteri se găsesc de aceeaşi parte”.

România, alături de Europa sau de SUA?

Totuşi, ignorarea Europei şi detaşarea de criticile formulate de aliaţii de pe bătrânul continent, pare să ducă într-un singur sens. În mod constant crescător, SUA arată, vorbeşte şi acţionează ca un imperiu. Deşi se consideră că un imperiu liberal e unul benign, acest imperiu ar trebui să înveţe din lecţiile predecesorilor, chiar şi atunci când exercită în mod responsabil un puternic leadership global.

În această reacţie globală de fisiune, în care se simt deja energia, fulgerele şi tensiunea eliberate de cele două componente majore ale Vechiului Occident, ţări precum România sunt obligate să opteze. Imposibilitatea unei decizii tranşante aduce şi o dramă perpetuată pe termen lung. Legată economic, cultural şi instituţional de Europa Apuseană, România nu poate ignora, încă, nici hegemonia politică globală a Americii. Astel încât, între ciocan şi nicovală, existenţa esticilor devine mai interesantă… Dorim să ne integrăm în Vest, dorim alianţă militară cu Vestul, avem nevoie de relaţii economice cu Vestul… Dar care Vest? Imaginarul nostru ă lucrează cu mitul monolitic al Apusului învingător, în timp ce realităţile secolului XXI ne obligă acum să recunoaştem începutul unei noi ere în care Occidentul este cel puţin dual…

Sensibilitatea situaţiei s-a văzut şi în recenta problemă a adopţiilor internaţionale, care a plasat România între interdicţiile europene şi încurajările americane. Ultimii doi ani au deschis această falie, iar deciziile româneşti cu privire la Curtea Internaţională de la Haga şi sprijinirea intervenţiei americane în Irak au indicat imposibilitatea oricărei strategii şi tactici care să-I mulţumească pe ambii noştri tutori internaţionali. În această dilemă, care tinde să devină clasică, vom fi obligaţi să optăm: suntem cu Europa sau cu America?

Adrian Marcu