numarul 13, martie 2004

Numai pentru păcătoşi

Atunci când priveşti opera lui Brâncuşi prima impresie este că nu mai vrei nimic, nu mai simţi suferinţă, viaţa e frumoasă, totul e echilibrat, e firesc. {i este foarte firesc să fie aşa. Dar nici Brâncuşi n-a dobândit lumina aşa dintr-odată. Rugăciunea bunăoară este schilodită, având o dramă foarte puternică, ba chiar şi Sărutul pare a fi o îmbrăţişare dramatică, o întoarcere la prismă; personajele se contopesc până ce devin prismă. Apoi, o pace absolută se aşterne peste capodoperă din care sculptorul n-a mai vrut să iasă niciodată.

Puţini, însă, sunt aceia care înţeleg că suferinţa la capătul ei devine luminoasă şi că într-o bună zi ea se transformă în fericire adevărată.

Câte nu am avea de învăţat de la marii creatori? Mai întâi, că nu poţi atinge fericirea -creativitatea - atunci când vrei şi că nimic viu şi veşnic viu nu se obţine fără suferinţă şi renunţare.

Pornind de la acest adevăr, te poţi întreba cum să schimbi oamenii atunci când viaţa lor e străbătută de toate durerile şi lipsurile? Dar tocmai aici este paradoxul. Problema fericirii nu e condiţionată extern. Nu te apropii şi nici nu te îndepărtezi de ea prin faptul că eşti bogat, bolnav, sărac sau sănătos. Ca şi iubirea şi izvorând din ea, fericirea este o condiţie spirituală. Mircea Eliade meditează sublim pe seama ei: fericirea ca şi dragostea nu are de-a face decât cu propria conştiinţă.

Cert este că fericirea afişată şi garantată îl face pe om urât, îl îndepărtează vizibil de adevăr, îl prosteşte. Suferinţa, în schimb, ne face mai buni, pentru că numai cei care suferă pot ţelege pe Dumnezeu. Într-o lume deja expirată moral ea reprezintă un antidot teribil împotriva nesimţirii.

Adevăratul suferind se simte vinovat că permanent calcă pe îngeri. Iar recunoaşterea unui asemenea păcat şi amintirea lui neîncetată (spre a nu-l mai repeta), este şi calea împăcării divine, „căci inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Psalmul 50 conţine întreaga dogmă a umilinţei: poziţia păcătosului care se mărturiseşte dar şi grandoarea lui pentru că, „la grandeur de l’homme est grand en ce gu’il se connaît misérable” spune Pascal.

Iar, Neagoe Basarab Voievod adaugă: „vezi, fătul meu, cât este de rău celui ce se ţine că este mare şi puternic, şi smerenie înaintea lui Dumnezeu nu face? Că acela va fi mai apoi smerit, şi aici, şi în veacul ce va să fie.”

Nevoia de mărturisire

Care dintre oamenii „mari” de astăzi ştiu să-şi mărturisească greşelile ca David împăratul, cel care a ştiut să se umilească pentru o întreagă umanitate? Aceasta este şi observaţia pe care Sfântul Episcop Ambrozie al Milanului i-a făcut-o odată împăratului Teodosie cel Mare pe care nu l-a mai împărtăşit pe motivul că ordonase un măcel la Tesalonic. Împăratul s-a înfuriat şi i-a adus aminte lui Ambrozie de împăratul David care, deşi adulterin şi ucigaş, totuşi a rămas un mare om în istorie. Sfântul i-a răspuns că până în prezent măria sa a făcut numai păcatele lui David, nu şi pocăinţa lui şi ca atare l-a îndemnat să urmeze această pildă şi atunci îl va împărtăşi. Teodosie cel Mare a făcut pocăinţă publică în biserică, stând în genunchi vreme îndelungată, înaintea poporului.

Românii au intrat în istorie de fiecare dată printr-un imens dor de reîncreştinare, în fond printr-o autentică şi nedisimulată revoluţie creştină. N-a fost să fie aşa şi cu cea din 1989! Răscumpărată cu preţ de sânge, experienţa românească post-decembristă trebuia confruntată în direct cu Dumnezeu, având dimensiunile unui proces genezic cu toate atributele prototipului său divin: icoana judecăţii finale. Apocalipsul operează înnoirea creaţiei odată cu deschiderea cărţilor conştiinţei atunci când lucrurile ascunse ale fiecăruia se vădesc. Judecata în pedagogia divină nu este o condamnare, ci un proces de conştiinţă, cu urmări imediate: deosebirea întunericului de lumină, a grâului de neghină.

Păstrând proporţiile, aflarea adevărului (deschiderea dosarelor securităţii) putea să fie şi la noi o formă firească de spovedanie în faţa lui Dumnezeu şi a neamului de care avem atâta nevoie. Dintru început, toate eforturile trebuiau coordonate pentru a opune acţiunii întunericului, mărturisirea caldă şi sinceră, ce ne-ar fi vindecat miraculos de frica şi laşităţile noastre „moderne”. Am găsit o astfel de confirmare la Eliade într-una din conferinţele sale radiofonice Numai pentru păcătoşi (1), unde afirmă că ceea ce e mai grav în lumea modernă nu e domnia păcatului ci inconştienţa omului că e păcătos … De aici calitatea inferioară, larvară, a vieţii noastre . De aici seceta sufletească, lipsa noastră specifică de semnificaţie şi de destin ce ne bântuie de mai bine de o jumătate de secol.

Desigur că la Dumnezeu greşelile tuturor oamenilor sunt ca un pumn de nisip căzut în mare, că nu este biruită mila Făcătorului de răutatea făpturilor Sale, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Dar se confundă mereu adverbele: cornul preaplin al iertării divine relativizează martirii şi călăii după ispăşire şi nu înaintea ei. Păcatul intră în inimă râzând şi trebuie să iasă de acolo plângând. Altfel, Hristos este batjocorit, iar spovedaniile noastre sterile nu ne convertesc şi nu ne folosesc.

Să nu aşteptăm să plângă Altcineva în locul nostru, atunci când umilinţa şi remuşcarea nu ne va mai folosi la nimic.?

În pedagogia Răsăritului, iubirea (ţită de milostenie) are şi o altă faţă atunci când devine chin de neîndurat pentru cei ce-au respins-o sau au înjosit-o. Câte ocazii de iubire nu am irosit noi, românii, în toţi aceşti ani? Căci nimic nu poate fi mai dramatic decât rezistenţa unui om sau unui neam contra propriei sale fericiri, lupta lui cu lumina cu destinul său supra-firesc.

Botezul lacrimilor

La începutul sfântului şi marelui post ne apasă oftatul străbunilor, botezul lacrimilor. Ele ar putea anula miraculos cârdăşiile, calomniile, ura, ba chiar şi blestemul mioritic care la noi funcţionează din plin. Tot timpul dacă este unul din semenii noştri mai adevărat şi mai harnic - de la vlădică şi până la opincă - acela trebuie secerat, trebuie desfiinţat. {i asta se întâmplă pentru că nimeni nu vrea să se recunoască în această mocirlă de părăginire.

Nimeni nu vrea să fie rege sau rob până la capăt, purtându-şi umilinţa, asemenea lui David, asemenea lui Hristos. Fiecare se apără cum poate. Unul cu sărăcia, altul cu filosofia, altul cu ironia strălucită, altul cu vanitoasa erudiţie. Dar toate acestea nu fac decât să distragă atenţia de la imensa noastră vacuitate - prost ascunsă -, de la lipsă şi nu de la preaplin. Nu înseamnă nimic perfecţiunea ta. Interesează doar vieţile pe care le poţi schimba, calda mărturisire creştină pe care o poţi provoca în alţii.

De aceea, cea mai mare minune nu este să umbli printre îngeri, ci să te simţi vinovat că permanent îi calci!

Daniela Moga

1. Pentru nesfârşita şi tragica lor actualitate, citatele subliniate au fost extrase, din prelegerea radiofonică Numai pentru păcătoşi, din volumul 50 de conferinţe radiofonice (1932-1938, Ed. Humanitas, 2001, p.221)