numarul 13, martie 2004

conservatorul

PARTIDUL CONSERVATOR. Profil istoric şi doctrinar

Înainte de Unirea Principatelor nu se poate vorbi despre fiinţarea efectivă a vreunui partid conservator sau liberal. Existaseră, neîndoielnic, idei liberale, progresiste, evoluţioniste, organiciste, conservatoare şi, cum am observat la trăsăturile paşoptismului şi junimismului, oameni remarcabili care să le reprezinte şi să le promoveze. Treptat, opţiunile s-au cristalizat şi, sub o imperioasă nevoie de disciplină, s-au manifestat în forme relativ clare şi distincte, în paralel cu tentativa de a purcede la înfiinţarea unor structuri politice moderne.

în 3/15 februarie 1880, un grup de 88 de oameni de notorietate, dintre care îi amintim pe L. Catargiu, T. Maiorescu, M. Costache Epureanu, V. Pogor şi Th. Rosetti, semnează actul de naştere a Partidului Conservator. Se propune o platformă şi un statut, iniţiatorii avînd obligaţia de a plăti o cotizaţie anuală. Sediul central era în Bucureşti, dar s-au creat simultan şi comitete judeţene. Comitetul Permanent (format din preşedinte, în persoana lui M. Costache Epureanu, vicepreşedinţi şi cinci membri) reprezenta conducerea partidului, iar oficiosul era ziarul Timpul.

Tot în februarie 1880, M. Costache Epureanu publica în Timpul aşa-numitul „Program al Partidului Conservator”, o lucrare generală, nepractică, văduvită de soluţii concrete. De reţinut totuşi că acolo se cerea „dezvoltarea istorică a individualităţii noastre naţionale”, „consolidarea instituţiilor pe care şi le-a dat ţara aşa încît toţi să se poată bucura de dînsele”, „stabilitatea instituţiunilor şi a personalului”, precum şi progresul măsurat, dar continuu (prelungire a ideilor junimiste). După moartea lui Epureanu (survenită în septembrie 1880), conducerea partidului este preluată de L. Catargiu, care pune accentul pe nevoia de comunicare între centru şi comitetele locale.

Partidul Conservator a avut ca prioritate opţiunile şi interesele marilor proprietari agricoli, printre care îşi şi avea membri foarte importanţi, însă nu în exclusivitate. Formaţiunea nou constituită s-a axat mereu pe personalităţi, pe elite, dovedindu-se destul de închistată în formele sale organizatorice. Conservatorii militau pentru dezvoltare, dar combăteau falsificarea sau exagerarea ei, iar adesea o contrapuneau moralei. Progresul material era agreat doar însoţit de progresul moral. Adepţi ai unei înaintări precaute, a regulii „paşilor mărunţi”, ei apreciau că „doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric: că evoluţia reală, durabilă, nu se poate face prin salturi; că ea nu poate fi decît rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituţiile viabile ale unei societăţi se dezvoltă prin ele înseşi, organic, prin traiul normal al societăţii ş...ţ Trebuie să aştepţi progresul de la dezvoltarea însăşi a conştiinţei colective; nu poţi să impui voinţa unei singure raţiuni ş...ţ Deci doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este doctrina eminamente a realităţilor, pe care o opui doctrinei visătoare a teoriilor şi utopiilor” (Al. Marghiloman).

După proclamarea regatului (14 martie 1881), se impunea o orientare nouă a politicii interne şi externe a ţării. Sentimentul schimbării plutea în aer, iar T. Maiorescu remarca inerenţa reorganizării administrative şi a reformei sociale. Pentru a înţelege particularităţile gîndirii conservatoare, trebuie studiate o serie de concepte reprezentative, de genul proprietate, libertate, egalitate, naţionalism. Accepţia termenului de proprietate diferă de cea burgheză. Relaţia proprietar-proprietate este reciprocă şi vitală. Proprietatea aduce anumite avantaje deţinătorului (politice, spre exemplu; se ştie că sistemul electoral era cenzitar). Privilegiile erau legate de onoarea posesorului şi nu se transferau la un eventual cumpărător. în acest sens, proprietatea era inalienabilă. Termenii-cheie de „libertate” şi „proprietate” sînt ireversibil legaţi. A separa proprietatea de posesiune înseamnă a distruge libertatea. Proprietatea privată este, de fapt, în ochii conservatorilor, o garanţie a independenţei fiecăruia faţă de presiunile sau opresiunile statului. „Avem - susţine Al. Marghiloman - o tradiţie a proprietăţii ş...ţ Ea este întruparea cea mai eminentă a activităţii şi a iniţiativei omeneşti. Societatea o consacră în interesul societăţii, adică: al tuturor. Proprietatea este născută o dată cu omul intrat în stare socială. Ea se naşte din voinţa colectivă, din instinctul omenirii. De aceea, domnii mei, tradiţia de proprietate trebuie să rămînă întreagă”.

Ca un reproş tacit se percepea nemulţumirea că sentimente ca onoare, loialitate, datorie, religie, care înainte legau oamenii între ei mai mult ca orice, au fost date uitării. N. Iorga consemna „desfiinţarea individualităţii creatoare, în toate domeniile, oprirea asociaţiei libere, în toate domeniile. Omul scoboară, încet-încet, în vuietul acesta uriaş al maşinilor de influenţă, scoboară pînă la rangul brutei, pe care evul mediu n-a cunoscut-o tocmai fiindcă prin întreg evul mediu este un necontenit apel fecund la forţele vii ale fiinţei omeneşti”. „O preocupare a Partidului Conservator - arată P. P. Negulescu - va trebui să fie curăţirea atmosferei morale a ţării”.

Pentru conservatori, oamenii sînt prin excelenţă inegali. Prin urmare, libertatea nu reprezintă decît abilitatea fiecăruia de a urca treptele afirmării în acord cu legea şi cu principiul propriei personalităţi; libertatea e subiectivă; cei doi termeni, grupaţi într-un tot, emană în esenţă moralitate. Dacă există egalitate, aceea e doar în faţa lui Dumnezeu. Rolul credinţei, al Bisericii, este considerat vital în configurarea fiinţei naţionale şi a celei individuale, a idealului colectiv şi a celui personal. în fond, pentru conservatori, problemele politice sînt strîns legate de cele religioase şi etice. Tradiţia e pusă la mare rang; aceasta e indispensabilă, fiind adaptată şi mulată pe caracteristicile particulare ale fiecărui popor, pe istoria acestuia, pe viaţa individului de zi cu zi; ea este pîrghia ce mişcă şi îndrumă energiile profunde ale neamului.

Legăturile într-o comunitate sînt diferenţiate ierarhic, reflectă diversitatea şi inegalitatea ce ţin de natura lucrurilor. Aceste legături comunitare sînt ataşate preceptelor religioase, ţesînd o reţea de îndatoriri reciproce şi, în acelaşi timp, privesc întreaga comunitate. Conservatorii sînt cunoscuţi pentru loialitatea faţă de patrie, faţă de monarh. Respectă unitatea familiei şi valorile creştine. Armata pentru ei este protectoarea statului. Statul este garantul ordinii şi stabilităţii, dar poate constitui - cînd apără, eventual, alte interese decît cele naţionale - şi un potenţial pericol pentru libertate. Libertatea şi autonomia fiind valori esenţiale ale vieţii umane, excesul lor poate duce totuşi la anarhie, la fisurarea ordinii din stat. Conservatorismul confirmă autoritatea statului, însă impune acestuia o serie de constrîngeri.

Alături de tema schimbării graduale, conservatorismul autohton atacă neîncetat chestiunea raportului dintre localism şi universalism. Reprezentanţii direcţiei sînt fundamental sceptici în privinţa utilizării automate, neselective a unor principii ample şi vagi. Atenţi la diversitate, la particularitate, la identitate, ei combat nediferenţierea sau impunerea soluţiilor globale. Cred în necesitatea funcţionării optime a sistemului, dar nu prin prisma unor abordări mecaniciste, reducţioniste şi uniformizatoare. Referirea lor la problemele socio-economice se face statornic din unghiul de vedere al concretului, al imediatului, iar concluziile la care ajung refuză cantonarea în posibil ori în speculativ.

De aici porneşte, de fapt, aversiunea conservatorilor români faţă de „revoluţionismul” de sorginte liberală, ca şi faţă de ideea democratismului cultural de masă, prin opoziţie cu teza cultivării valorilor promovate de elite. Lascăr Catargiu, Petre P. Carp sau Alexandru Lahovari critică programele liberale nu pentru conţinutul lor progresist, ci pentru cuprinsul lor prea general, nepractic, neancorat în realitate şi, mai cu seamă, pentru inaplicabilitatea lor. După cum Titu Maiorescu respinge nu ideea democraţiei în sine, ci pe aceea a egalitarismului în artă, în cultură, în sfera intelectuală sau politică, precum şi ideea imitării nediscriminatorii a unor modele importate. „Căci nepregătiţi precum erau şi sînt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pînă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici n-ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorc în patria lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întîi de toate, libertatea într-un stat modern” (în contra direcţiei de azi în cultura română).

În ciuda deficitului relativ de spontaneitate, a ritmului lent de acţiune, un singur lucru nu se poate reproşa conservatorilor români: faptul că şi-au iubit ţara. Naţionalismul (fără umbră de şovinism sau elemente xenofobe) reprezintă o componentă fundamentală şi constantă a poziţiei lor. Politicienii conservatori plecau de la principiul că românii trebuiau să-şi păstreze propria fiinţă naţională, să rămînă ei înşişi, să se sprijine pe potenţialul şi valorile proprii. „Doi sînt factorii de căpetenie de care atîrnă viitorul popoarelor. Pe cel dintîi îl alcătuiesc condiţiile obiective ale dezvoltării lor, împrejurările fizice, sociale, politice; cel de-al doilea constă în energia conştiinţei lor naţionale ş...ţ Se va preocupa Partidul Conservator şi de aceste condiţii subiective ale propăşirii poporului nostru? Fireşte că va trebui să o facă şi în aceasta va consta naţionalismul lui în înţelesul mai limitat al cuvîntului” (P. P. Negulescu, Principiul naţionalismului în politica conservatoare)

O temă predilectă conservatorilor români este aceea de ordine. Societatea - considerau ei - are nevoie de structuri aşezate, de ordine, de ierarhie, de clase sociale. Autoritatea bazată pe legalitate şi legitimitate şi ordinea erau considerate condiţiile sine quibus non ale prosperităţii şi stabilităţii sociale. „Dacă e o caracteristică prin care trebuie neapărat să se deosebească un partid conservator, aceea e păstrarea neclintită a spiritului de ordine - remarcă M. G. Cantacuzino. Ordinea este cum s-ar zice igiena statelor şi a societăţii. Are legile ei nestrămutate şi cunoscute, întărite prin încercările trecutului şi statornicite de practicile oamenilor de guvern din toate ţările şi toate timpurile... O abatere de la legile ordinei ar fi cu totul potrivnică datinilor şi îndatoririi unui partid conservator... Una dintre cele mai elementare reguli ale ordinei de stat este respectarea îndărătnică a proprietăţii, temelia oricărei societăţi”.

Conservatorii au luat poziţie şi în momentul declanşării de către C. A. Rosetti a acţiunii de revizuire a Constituţiei (1884). în principiu, aceştia nu au fost de acord cu revizuirea concepută de liderul liberal. Găseau că mai presus de drepturile politice, la momentul respectiv, mai stringentă era asigurarea bunului trai material al românilor, dezvoltarea economică. în momentul în care oamenii asupra cărora se aplica reforma nu ştiau să scrie şi să citească, nu cunoşteau noţiuni elementare de politică sau economie, aceasta n-avea nici un sens. Al. Lahovari spunea că „un om care nu se bucură de nici o instrucţie, care nu citeşte jurnale, care nu aude discursuri politice, nu ştie ce înseamnă noţiunile de buget, finanţe, chestiunea Dunării ş.a., un om pe care-l preocupă toată ziua grija pîinii, nu se poate rosti asupra chestiunilor însemnate ale ţării”.

Propunerea de introducere a votului universal este calificată de conservatori drept o „apucătură demagogică”. Lipsa culturii, faptul că poporul putea fi uşor influenţat, făcea această experienţă prematură şi periculoasă. D. S. Neniţescu (ministru conservator) susţine, în 1895, o reorganizare a sistemului de vot, propunînd reprezentarea proporţională după modelul Hondt, aplicat în Belgia. Nu întîmplător, membrii Partidului Conservator s-au arătat cei mai fervenţi susţinători ai reformei învăţămîntului autohton şi cei mai aprigi partizani ai fenomenului cultural romînesc. în această direcţie, guvernul Take Ionescu iniţiază cîteva proiecte de lege privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, descoperirea obiectelor şi monumentelor antice, învăţămîntul primar şi normal. Măsuri legislative importante se iau şi în domeniul economic, în industrie (legea minelor - stimulent pentru dezvoltarea industrială), asigurări sociale, agricultură (proiect de lege asupra Creditelor Agricole), învăţămînt (organizarea învăţămîntului profesional), comerţ (politica vamală) etc.

Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european, revendicîndu-se însă dintr-o realitate şi din tradiţii proprii. Din păcate, reprezentanţii de vază ai curentului nu au reuşit decît parţial să-şi fixeze formulele politice în social. Din punct de vedere strict doctrinar, ei nu au excelat, neexistînd, cu mici excepţii, lucrări cu conţinut ideologic, programe, platforme etc. Se punea mare preţ pe oratorie (să nu uităm că majoritatea oamenilor politici ai vremii aveau pregătire în domeniul juridic); se cultiva elocinţa, stilul destul de înflorit, formulele retorice. Prin urmare, putem descoperi mai degrabă o orientare ideologică, clar articulată, şi mai puţin o doctrină propriu-zisă, ca sistem coerent de principii, finalizată în documente programatice esenţiale.

Frămîntat de convulsii interioare şi conflicte interpersonale, Partidul Conservator intră, cam de la începutul deceniului doi al secolului, nostru într-o fază accelerată de disoluţie. în toamna anului 1912 se produce ruptura dintre cei trei fruntaşi ai partidului din acel moment: P. Carp, A. Marghiloman şi T. Maiorescu. Izbucnirea primei conflagraţii mondiale găseşte formaţiunea într-o stare de acută dezbinare şi lipsă de voinţă politică. În atari condiţii, practic, după Congresul din 1915, ea se desfiinţează, cu toate că unele organizaţii locale îşi vor perpetua activitatea pînă după terminarea războiului.

De subliniat, totuşi, că agonia Partidului Conservator avea în principal o bază socio-economică, anume fărîmiţarea şi treptata dezmembrare a clasei boiereşti în primele decenii ale veacului al XX-lea; îmbătrînit, el iese de pe scena politică autohtonă, lăsînd în urma sa un imens loc gol, grupările conservatoare apărute ulterior din trunchiul său (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Independent sau Grupul Conservator Unionist) neputînd rezista în competiţia politică cu liberalii sau cu anumite construcţii de dreapta mai puţin echilibrate, dar mai ancorate în problemele vremii.

Adrian Iorgulescu