numarul 13, martie 2004

Un proiect anacronic - Statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc

Consiliul Naţional Secuiesc, întrunit în şedinţa din 17 ianuarie 2004 la Sfântu Gheorghe, a definitivat şi aprobat Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Cu aceeaşi ocazie au mai fost adoptate hotărâri cu privire la: înaintarea proiectului de Statut al autonomiei Ţinutului Secuiesc, Parlamentului României, Parlamentului Europei, Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Comisarului CSCE pentru drepturile omului; aprobarea simbolurilor (stemei şi drapelului) Consiliului Naţional Secuiesc; participarea Consiliului Naţional Secuiesc în Comisia Permanentă Maghiară (rugând fondatorii organismului respectiv cât şi Guvernul Ungariei, să asigure Consiliului Naţional Secuiesc “un loc cu drepturi egale” ?); adoptarea unei propuneri de completare a proiectului de Constituţie europeană cu introducerea “drepturilor colective ale minorităţilor naţionale”.

Repere istorice ale convieţuirii româno-secuieşti (maghiare) din sud-estul Transilvaniei.

Înainte de a analiza conţinutul acestor documente, este necesară o scurtă incursiune în istoria sud-estului Transilvaniei.

Judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, situate la izvoarele Mureşului şi Oltului, în zona interioară a Carpaţilor de curbură, au o poziţie centrală în cadrul ţării. Prin poziţia geografică, aceste locuri au jucat un rol important în cursul istoriei, fiind aşezate la întretăierea drumurilor care legau sud-estul Transilvaniei de ţinuturile Moldovei şi Munteniei, prin pasurile din Carpaţii Răsăriteni.

Acest areal a început să fie locuit încă din paleolitic, înscriindu-se, după cum o dovedesc săpăturile arheologice, în rândul zonelor cele mai locuite de daci (repertoarele arheologice menţionează existenţa a peste 200 de aşezări deschise ori cetăţi întărite cu valuri de pământ sau ziduri de piatră). În perioada romană, pe cuprinsul judeţelor amintite, a pulsat o intensă viaţă, pusă în evidenţă de numeroase castre, iar după retragerea stăpânirii romane, cercetările arheologice pun în evidenţă permanenţa elementului autohton, daco-roman cât şi prezenţa popoarelor migratoare (carpii, goţii, avarii, gepizii, slavii).

În secolul XII-XIII, pentru paza trecătorilor din Carpaţi, în estul Transilvaniei sunt colonizaţi secuii, o populaţie de războinici subordonată puterii centrale. La venirea lor în sud-estul Transilvaniei, secuii au găsit aici o populaţie românească ce trăia dispersată în toată regiunea, sub conducerea unor cneji proprii, cu o religie pe care secuii o numesc până azi “religia valahă” sau a românilor. Documentele medievale amintesc alături de secui şi pe români având rosturi militare.

Istoria secuilor, de la colonizare până astăzi, a beneficiat de numeroase cercetări, concretizate de-a lungul timpului într-un număr însemnat de lucrări, care îmbogăţesc istoria noastră naţională, bineînţeles cele care au tratat acest subiect cu seriozitate şi rigoare ştiinţifică, şi nu de pe poziţii tendenţioase, exclusiviste, unilaterale. Istoriografia chestiunii Scaunelor secuieşti cuprinde un mare număr de lucrări, studii, articole, contribuţii documentare, publicate în special începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, atât de istorici români, dar mai ales de istorici maghiari. Majoritatea istoricilor maghiari, atât cei de dinainte de Unirea de la 1 Decembrie 1918, cât şi cei de după, au abordat istoria Scaunelor secuieşti din punct de vedere instituţional, istoric, etnografic, lingvistic, cultural, aproape în exclusivitate prin prisma elementului secuiesc, a populaţiei numeric majoritare. Românii, atâţi câţi au mai rămas, au fost ori trecuţi cu vederea, ori trataţi cu superficialitate, fiind amintiţi în treacăt.

Pentru apărarea graniţelor sud-estice ale Regatului maghiar, secuii au obţinut privilegii importante: autonomie şi libertate colectivă, iar teritoriul nu le putea fi înstrăinat de către nici un nobil. Toate acestea au avut drept consecinţă fenomenul asimilării în timp a vechii populaţii româneşti băştinaşe, populaţia zonei devenind astfel una majoritar secuiască/ungurească, înconjurată din toate părţile de teritorii locuite de români.

Treptat, pe măsura erodării statutului de egalitate, şi sporirii privilegiilor secuilor, în arealul sud-est transilvan, a avut loc un intens “proces de secuizare”, desfăşurat mai întâi, în mod natural, pe cale paşnică, în condiţiile unui spaţiu de interferenţe pe mai multe planuri, iar mai târziu şi pe căi violente, prin numeroase constrângeri şi discriminări.

După Sabin Opreanu, întâile cronici zic secuilor şi zekel, şi zaculk (Siculus). De reţinut faptul că secil în limba turcă înseamnă ales, fapt ce a fost reţinut şi de istoriografia maghiară. Székely este noţiunea desemnând paznic în limba ungurilor. Sabin Opreanu apreaciază că, paznic şi székely erau cuvinte sinonime, păstrate până la mijlocul secolului al XVIII-lea (la 1217 îi găsim organizaţi în centuria Sceculzas. În primele secole ale stăpânirii maghiare în Pannonia şi în Dacia, „numele de Secui însemnând o profesiune şi nu un popor”.

Asupra originii secuilor, istoricii nu au ajuns la un consens, în decursul timpului existând mai multe teorii (unele susţin descendenţa din huni, altele din avari sau din pecinegi, cabari, gepizi; unele teorii susţin faptul că secuii sunt unguri de baştină, în timp ce altele apreciază că secuii ar fi un popor deosebit de unguri). Aceleaşi controverse există şi privind limba şi scrierea lor iniţială; după Simon de Keza “secuii, la sosirea lor între Blachi au luat în folosinţă literele acestora”, iar după lingviştii maghiari moderni, înainte de stabilirea lor în Transilvania, secuii foloseau limba maghiară.

Astfel, despre limba şi scrierea lor iniţială, a scris Ioan Puşcariu în 1905: “Secuii care au împrumutat literele de la Români n-au uitat scriptura cea veche, ce au adus-o din Scythia”. Ne-o spune la fel de frumos spre finele mileniului al doilea, după amar de secole, şi Nicolae Densuşianu. Cât şi - la început chiar de mileniu al doilea - Simon de Keza ca preot şi istoric renumit “Blakis comunixti literis eorum uti perhibentur” (Secuii, la sosirea lor între Blacki au luat în folosinţă literele acestora). Cât priveşte numele pe care secuii le poartă, în ortografia impusă, Antigona Grecu, apreciază că acestea sunt identice cu ale românilor, asupra cărora ei acţionează, la rându-le, în acelaşi scop - al maghiarizării impuse.

De menţionat şi faptul că, potrivit Memorandum-ului final al Delegaţiei maghiare la Conferinţa de Pace de la Paris 1919, ungurii au declarat că “secuii sunt de origine avară, o populaţie care în Evul Mediu a încheiat un Pact cu ungurii şi saşii în Transilvania, fiecare din aceste naţiuni având putere deplină asupra teritoriului pe care îl ocupau - Unio Trium Nationum.“

Legendele despre originea enigmatică a secuilor transilvăneni, legende transmise prin cântece şi datini populare, ca şi prin poezii, şi prin literatura pentru tineret, nu sunt nici în ziua de azi lipsite de un important impact psihologic, reliefează Paul Lendvai. Ele aparţin cercului de legende despre Attila şi Arpad, despre pasărea Turul şi calul alb, despre pretinsa identitate străveche dintre huni şi maghiari. Jakai Mor ajunge la concluzia că legenda şi istoria se întreţin, aşa că ori trebuie să le acceptăm în întregime, ori să le respingem în realitate. Totuşi, după P.Lendvai, teza sa despre o identitate dintre huni şi maghiari, merge, desigur, prea departe.

Oricum ar fi, sigur este că secuii au mai folosit şi la începutul epocii moderne o variantă a scrierii turceşti. Ei au vorbit, ne spune acelaşi Paul Ledvai, ce-i drept, chiar de timpuriu ungureşte, dar de-a lungul veacurilor şi-au păstrat structura socială distinctă şi poziţia lor specială.

La început - susţine Pal Antal Alexandru - întreaga Secuime a avut o singură denumire “Terra Districtus Siculorum” derivată dintr-o organizare teritorială băştinaşă sau “diocesis” după împărţirea bisericească, fără ca hotarele şi organizarea să fi fost bine conturate. Regiunile ocupate care au fost denumite probabil după conducători sau după mediul geografic, care aveau un rol hotărâtor în formarea scaunelor secuieşti. Termenul de secui nu a fost nici el, iniţial, un etnonim, arătând tot o însuşire, o calitate, e drept privilegiată, căpătată în schimbul anumitor prestaţii, de regulă militare şi economice.

Tot în consens cu logica istorică atât de importantă şi cu sursele ei demne de luat în seamă, se pronunţă şi Bako Geza când afirmă: “Dar nu putem uita nici faptul că în Transilvania, cu mult înainte de apariţia obştii teritoriale secuieşti existau puternice începuturi statale. Deja Notarul Anonim al lui Bela pomeneşte de Voievodatul lui Gelu, ducele Vlahilor.

Cu toate că înjghebarea scaunelor secuieşti, apreciază Ioan Ranca, este un fenomen ce s-a desfăşurat în secolul al XIV-lea, atestarea lor documentară cunoscută azi este doar din secolul al XV-lea, când li se conturează, concomitent cu acelea ale comitatelor (autorităţi similare scaunelor), atribuţiile.

Aşadar, istoria şi instituţiile secuilor se cunosc numai din epoca feudalismului matur. În această epocă societatea lor, scutită de obligaţii feudale, se compunea din trei categorii de militari: primores (főrendek, conducătorii), primipili (lófők, călăraşii) şi pixidarii (gyalogok, infanteriştii sau dorobanţii). Particularitatea care le-a conservat secuilor identitatea a fost asigurată, prin privilegii distincte, precum acela al conducerii comunităţii lor prin adunarea generală (naţională), forum în care îşi alegeau singuri conducătorii, cu excepţia comiţilor care erau numiţi de rege, iniţial dintre familiarii săi sau dintre magnaţii din Ungaria, ulterior şi dintre cei transilvăneni, dar niciodată dintre secui.

Între aceşti comiţi se numărau, la sfârşiul secolului al XIV-lea, şi nobilii români Balc (Baliţa) şi Drag, voievozi ai Maramureşului şi Ioan Olahus (1390). Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei, inaugurează cumularea concomitentă şi a demnităţii de comite al secuilor.

Dar, pe măsură ce se consolida autoritatea locală scăunală, puterea centrală reprezentată prin comitetele secuilor, îşi lua asupra ei unele din atribuţiile ce constituiau domenii definitorii ale orânduirii feudale, dispărând treptat, odată cu generalizarea acestui demers, vestigiile spirituale ale alcătuirilor lor gentilice.

În afară de scaunul Mureş, de-a lungul vremii, în sud-estul Transilvaniei au mai existat următoarele scaune secuieşti: Scaunul Odorhei, care a fost, timp îndelungat, scaunul matcă al tuturor scaunelor secuieşti numit din acest motiv şi scaunul-mamă (Anya Szek), Scaunul Şepşi (reşedinţa la Sf.Gheorghe), Scaunul Orbai (cu reşedinţa la Covasna), Scaunul Chezdi (cu reşedinţa la Tg. Secuiesc), toate contopite ulterior în scaunul Trei Scaune (reşedinţa la Sf. Gheorghe), împreună cu scaunul filial Micloşoara şi Brăduţ, Scaunul Ciuc (reşedinţa la Miercurea-Ciuc), Giurgeu (reşedinţa la Gheorghieni) şi Casin.

O vreme secuii au fost consideraţi o “naţiune” distinctă de cea maghiară, (“naţiune” în accepţiune medievală, de naţiune/stare privilegiată), dovada apartenenţa lor la Unio Trium Naţionum, alături de maghiari şi saşi. După formarea scaunelor secuieşti, pe măsură ce se consolida autoritatea locală scăunală, puterea centrală reprezentată prin comitele secuilor, îşi lua asupra ei unele dintre atribuţiunile ce constituiau domenii definitorii ale orânduirii feudale.

Secolul XV aduce schimbări în structura proprietăţii în sud-estul Transilvaniei în sensul împroprietăririi unor nobili pe pământurile secuilor şi implicit o restrângere a drepturilor şi privilegiilor acestora din urmă de către voievodul Transilvaniei. O parte a secuilor care şi-au pierdut drepturile specifice, împreună cu un însemnat număr de români maghiarizaţi, au fost nevoiţi să emigreze în Moldova şi Muntenia.

În colectivitatea sătească din secuime, ne spune istoricul Imreh Istvan, viaţa era reglementată de norme de comportament bazate pe tradiţii, modele ancestrale, o anumită ierarhie a valorilor, cristalizată de-a lungul timpului, în care la loc de frunte se afla interesul obştesc şi conştiinţa responsabilităţii reciproce faţă de comunitate. În societatea secuiască s-a menţinut o pătură liberă destul de largă, cu funcţie militară, deţinând rămăşiţele vechilor “drepturi şi libertăţi secuieşti”, din “epoca gentilică”. Cu timpul s-a produs o stratificare dar şi o diversificare a aristocraţiei locale. O evoluţie sinuoasă au cunoscut şi raporturile dintre marii proprietari de pământ şi ţăranii liberi, iobagi şi jeleri.

După colapsul regatului ungar (1527 şi 1541), respectiv după naşterea Principatului Transilvaniei, în cadrul marilor transformări sociale, societatea secuiască a intrat într-o criză permanentă, ce s-a manifestat prin apariţia şi răspândirea relaţiilor feudale şi prin răscoalele devenite endemice, împotriva impunerii acestor relaţii. Cu toată desfăşurarea de mai târziu a feudalizării, numărul nobililor, iobagilor şi jelerilor nu a depăşit 1/3 din numărul total al populaţiei, restul populaţiei păstrându-şi statutul de soldat-ţăran.

Ca urmare, secuii - au provocat dese revolte împotriva acestora pe parcursul întregului mileniu (la 1453, 1465, 1492 şi mai apoi în anii 1506, 1510, 1513, iar noaptea de 7 ianuarie 1762, o adevărată Noapte a Sfântului Bartolomeu, în istoria lor este cunoscută sub numele de Siculicidium - împotriva hotărârii austriecilor de a înfiinţa regimentele grănicereşti). Aceste relaţii se menţin şi după ce administraţia habsburgică înfiinţează, după 1764, regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat - şi dispar abia după 1848.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, societatea secuiască a câştigat în complexitate şi policromie. Odată cu formarea naţiunilor moderne, întemeiate pe caracteristici cu mult mai complexe, secuii, n-au mai putut rămâne o naţiune separată, ci au devenit parte componentă a naţiunii maghiare moderne. Translatarea de la identitatea “secuiască” la cea maghiară, este reliefată de recensământul de la 1850, când diferenţierea maghiar - secui nu s-a făcut pe criterii etnico-lingvistice, ci datorită specificului situaţiei lor juridice.

Poziţia seculor faţă de românii de peste Carpaţi

De remarcat faptul că aşezarea geografică în vecinătatea Moldovei şi Muntenei a avut o influenţă constantă, complexă şi profundă asupra întregii fizionomii a societăţii secuieşti. Secuii au trebuit să trăiască în bune relaţii cu populaţia românească care îi înconjura şi să relaţioneze viaţa lor economică şi chiar politică cu aceşti vecini cu care au avut legături fireşti şi paşnice.

Trăind alături de români, menţionează I.I. Russu, secuii au împrumutat de la ei, în cursul secolelor, o serie de instituţii şi forme de viaţă publică, precum şi o serie de noţiuni privitoare la viaţa agricolă şi pastorală. Însăşi organizarea administrativă a secuilor în “scaune” (adică reşedinţe), a fost împrumutată de la “scaunele” romane; organizarea respectivă era formată din 12 membri, ca şi la români, o treime aleşi de bătrânii satului, iar restul de adunarea satului. Alături de “dreptul secuilor” (jus siculicale), se face mereu amintire, în această regiune, şi de “dreptul românilor” (jus valachicale sau olachicale).

“Datorită faptului că secuii au avut un statut propriu şi o organizare militară ce le aparţineau numai lor, consemnează Al. Lapedatu, ei au avut o dezvoltare istorică deosebită de cea a maghiarilor din Transilvania. Prinşi într-un asemenea mediu şi conjuncturi, secuii au trebuit să trăiască în bune relaţii cu populaţia românească care o înconjura şi să relaţioneze viaţa lor economică şi chiar politică cu aceşti vecini cu care au avut legături fireşti şi paşnice. Aşa se explică faptul că, în decursul convieţuirii lor multiseculare, istoria nu înregistrează nici un conflict politic sau militar, mai accentuat şi mai durabil între ei şi românii, atât cei din Ardeal, cât şi cei constituiţi politiceşte în statele naţionale din Moldova şi Ţara Românească.”

Evidenţiind legăturile permanente şi trainice ale secuilor cu românii, stabilite de-a lungul timpului, într-un articol apărut în perioada interbelică, Teodor Chindea, spunea: “Legăturile secuilor cu Principatele Române n-au fost numai de ordin economic şi cultural. Cunoaştem perioade, în care părţi din Săcuime au stat sub ascultarea politică a Domnilor români de dincolo de Carpaţi. Vechile documente vorbesc de unele prestaţii şi servicii militare făcute voevozilor şi pomenesc de danii de moşii şi odoare ale unora dintr-înşii, ca o chezăşie şi dovadă mai mult de bunele raporturi. Multe scaune săcueşti făceau servicii militare şi plăteau dijmă mai bucuros Domnilor români, decât celor maghiari, ştiind că astfel vor fi mai puţin ameninţaţi în posesiunile, drepturile şi libertăţile lor seculare. Astfel Săcuii din Ciuc şi Odorhei plăteau (1471) dijmă lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei şi ascultau de dânsul «ca de Domnul lor». Sub steagurile acestui Domn viteaz şi-au vărsat sângele Săcuii, luptând din tot sufletul alături de Români, la Podul Înalt, contra turcilor.

E bine să se ştie însă că acele cercuri maghiare, care desfăşoară această activitate în sânul poporului săcuesc liniştit şi cuminte, nu-i fac nici un serviciu bun. Ura şi duşmănia nu apropie pe oameni, ci totdeauna îi depărtează în paguba lor. şi cum pământul pe care s-a născut poporul românesc şi pe care s-au aşezat mai târziu Săcuii, nu se poate despărţi şi nici nu se poate muta din România pe veci întregită, acei Săcui, care înţeleg să rămână şi să trăiască pe acest pământ, suntem siguri că nu se vor lua după iluzii deşarte, ci urmând tradiţia strămoşilor, se vor încadra cu trup şi suflet, în realitatea politică de azi şi de totdeauna”.

Istoricul B.Garda Dezso, abordând problema legăturilor secuilor cu românii evidenţiază la rândul său prezenţa celor cinci mii de oşteni secui în luptele de la Podul Înalt-Vaslui, purtate de Ştefan cel Mare cu turcii, în anul 1475, contribuţia lor la victoria domnitorului Petru Rareş de la Feldioara din 1529, precum şi prezenţa luptătorilor secui în oastea lui Mihai Viteazul în luptele din Ţara Românească din anul 1595 şi cele din Transilvania din 1599-1601.

După participarea secuilor la lupta de la Şelimbăr de partea domnului român, Mihai Vodă, la data de 28 XI 1599, redă vechile libertăţi secuieşti: “De acum încolo - se poate citi în actul de libertăţi - secuii să aibă a se bucura de acele drepturi şi libertăţi, de care s-au bucurat strămoţii lor”. Acest act întărea situaţia socială a secuilor de rând. Diploma din 17 martie 1600 favoriza însă păturile înstărite din secuime. Aceştia vor avea un rol important în luptele domnului din Moldova. Oricum, apreciază B.Garda Dezso, diplomele acordate secuilor de către Mihai Viteazul, reprezintă o ridicare generală a secuimii din stare aservită în stare liberă. (Va urma)

Dr. Ioan Lăcătuşu