2% pentru Asociatia ROST

Publicaţie lunară editată de Asociaţia ROST
 
Cum ne puteţi ajuta | Numărul curent | Abonamente | Redacţia | Lămuriri | Contact | Arhiva

numarul 13, martie 2004

Criza generaţiei noi, de Claudiu Tarziu

Centenarul naşterii unui martir: Mircea Vulcănescu, de Nicolae Tescanu

Un gînd despre Mircea Vulcănescu, de Mircea Platon

Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii, de George Enache

Gigi Becali şi clubul „Politica”, o analiză a Grupului GEMA

România şi scindarea vechiului Occident, de Adrian Marcu

Un proiect anacronic - Statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc, de Ioan Lăcătuşu

conservatorul

Partidul conservator. Profil istoric şi doctrinar, de Mircea Iorgulescu

Peter Viereck: “Să ştii rostul unui lucru”

Biserica Ortodoxă, de la supunere la parteneriat cu Puterea, de Radu Preda

Stiri diverse

Din nou despre binele românesc sau intimitatea cu Dumnezeu, de Corina Bistriceanu

Numai pentru păcătoşi, de Daniela Moga

Îndemn pentru unificarea registrelor de existenţă, Mihai Câşlariu

historia

Despre „reeducarea” de la Piteşti cu Părintele Calciu de Nicolae Stroescu-Stînişoară

Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul azi (II), de Cristian Ivănuţă

Manifestări dedicate Mitropolitului Visarion Puiu, de Adrian Nicolae Petcu

O teologie ortodoxă a politicului?, de Sergiu Tofan

Serbia de răsărit: o mare de români (III), de Viorel Dolha

Mituri şi simboluri în comunicarea politică, de Viorel Patrichi

semnal editorial

Publicaţii pentru minte şi suflet
 
 
 

Un gând despre Mircea Vulcănescu

 

Mircea Eliade şi Emil Cioran au plecat, Mircea Vulcănescu a rămas. Eliade şi Cioran au făcut carieră în Apus, Vulcănescu a făcut puşcărie în ţară. Eliade şi Cioran şi-au petrecut viaţa în scris, Vulcănescu şi-a petrecut-o în moarte. Au făcut bine Eliade şi Cioran că au plecat? A făcut bine Mircea Vulcănescu rămânând? Dacă Eliade şi Cioran ar fi murit cu Vulcănescu? Dacă Eliade ar fi devenit informator al securităţii şi Cioran redactor-şef la “Scânteia”? Dacă Vulcănescu ar fi plecat să facă o solidă carieră universitară în Occident? După 50 de ani de mizerie comunistă ne dăm seama că nici una dintre ipotezele de mai sus nu ar fi schimbat cu nimic soarta României. Un mare intelectual în plus în exil, doi mari scriitori în plus morţi sau ticăloşiţi în puşcărie n-ar fi afectat liniile generale ale tabloului. “Martirul Emil Cioran!? Şi ce dacă!”, s-ar fi răstit Nicolae Ceauşescu. “Vulcănescu de la Yale?! Cine-i ăla?” s-ar fi constipat Bobu. Renunţi la destin pentru o carieră? Dar dacă singurul destin ţi-e cariera? Şi dacă sunt alţii care nu vor să urce decât treptele ierarhice ale destinului? Amintirea unora stăruie în biblioteci, a altora în calendar. Mulţi dintre cei care sunt în calendar sunt şi în biblioteci; câţiva dintre cei care sunt doar în biblioteci ar merita să intre-n calendar. România, ţara lui Eliade? România, ţara lui Vulcănescu? Dar ce e România? În cel mai bun caz, ţara lui Eliade şi Vulcănescu. Poate că România mai există doar pentru că Eliade a plecat şi Vulcănescu a rămas. Poate că România există în ciuda faptului că Eliade a plecat şi Vulcănescu a rămas. De ce l-am izgonit pe Eliade şi de ce l-am ucis pe Vulcănescu? De ce nu l-am ucis şi pe Cioran? De ce a scris Voltaire Candide? Dacă nu ar fi venit comunismul şi ar fi rămas cu toţii în România, poate că Cioran ar fi ajuns să-şi plictisească publicul cu veşnicele-i agonii, poate Eliade ar fi ajuns un fel de Nicolae Iorga, admirat pentru cuprinderea intelectuală dar bârfit şi chiar detestat pentru megalomanie, poate Eugen Ionescu ar fi fost cel mai mare critic literar român în viaţă, iar Mircea Vulcănescu ar fi continuat să se îngraşe spre necazul acestuia din urmă.

Poate că Eliade, Cioran şi Vulcănescu au frământat de-a lungul anilor multe din întrebările de mai sus. Şi-au putut ei găsi vreun răspuns? Nu ştim. În anumite împrejurări, istoria devine biografie, se adânceşte în suflet şi curge, liniştit sau dureros, printre şisturi şi spade. Alteori, biografia devine istorie. Când a murit Socrate, învăţăceii au stat cu el şi i-au descris ultimele zile. Când a murit Iisus, ucenicii au stat cu el şi i-au anunţat Învierea. Când a murit Mircea Vulcănescu, ucenicii şi prietenii îi erau în exil sau în temniţe. Şi totuşi cineva i-au fost alături. Nu a murit singur. Nici în agonie blasfemiatoare. Ci cu o împăcare a tuturor întrebărilor: “Să nu ne răzbunaţi!”

Cei mai mulţi oameni judecă succesul unei biografii după ecoul pe care îl are. După zarva produsă. Dar mai sunt şi traiectorii care produc tăcere. Nu tăcerea penibilă sau ironică, ci tăcerea rotundă a descătuşării. O tăcere cu miez de imn. Cum te fereşti de istorie? Fugind din calea ei? Imposibil. A fugi din calea istoriei înseamnă a colabora cu ea. Scriind?! Curgi odată cu timpul. Clădeşti ruine. Te-aduni într-o oglindă care se sparge în realitate. Dar dacă te reculegi într-o tăcere atât de adâncă şi grea încât în jurul tău istoria se face linişte? Tăcerea nu se ştirbeşte, nu trebuie tradusă, nu-i trebuie note de subsol şi nici ediţie critică. Doar un autor onest. Istoria, o clipită. Lupta, o respiraţie. Mircea Vulcănescu - scriitorul a patru volume de opere? Da. Un om care şi-a făcut datoria? Desigur. Dar, mai presus de toate, cavalerul unei mari tăceri. Care e pe rod.

 

Mircea Platon