Duminica lui Arcimboldo

Patrologul şi eseistul Cristian Bădiliţă este adesea completat şi de poetul Cristian Bădiliţă, un poet "de o graţioasă amabilitate", ce are "un aer de politeţe zâmbitoare, de bune maniere, de civilizată acceptare a lumii ce-l înconjoară" (V. Nemoianu). După volumele anterioare: "Cartea micilor erezii" (Editura Decalog, 1999) şi "Regele cu o harpă în mâini" (Editura Vinea, 2000), poetul publică o a treia plachetă de versuri "Duminica lui Arcimboldo" (Editura Brumar, 2004).

În Prefaţa acestui volum, Virgil Nemoianu afirmă că: "ne uităm la noul său volum de poezii – Duminica lui Arcimboldo (n.n. C.M.) – precum binevoitorii cititori şi binevoitoarele cititoare, cu sentimente amestecate, în care predomină delectaţia bucuroasă. Parcă am vedea o reluare a unor tradiţii de acum o jumătate de secol. Auzim sonuri diverse, cum se şi cuvine la un autor erudit. Auzim simbolismul de la 1920 şi din jurul primului război mondial. Auzim câteva glasuri postbelice, ale anilor’60 (al marelui Leonid Dimov, poate?). Auzim glasuri de poeţi exilaţi, al lui Ştefan Baciu, de pildă. Eu unul îl aud pe Radu Stanca şi pe Ioanichie Olteanu găzduiţi în aceste pagini parcă ar fi cunoscuţi, parcă ar fi necunoscuţi. Altele îmi scapă. Ce nu îmi scapă e un soi de sinceritate, un mod direct şi adevărat de a se adresa sieşi, de a se adresa celorlalţi, un fel de inocenţă blândă în chiar curajul ei arogant".

Discursul poetic este subminat de o schimbare a registrului intertextual, populat când de mythos, când de redescoperirea trăirii adolescentine, de prezenţa unor figuri modelatoare. De pildă, rescrierea într-un cod poetic sui generis a unor momente scripturistice esenţiale se realizează prin apelul la ceea ce numim metafora vie, în accepţia lui Ricoeur sau metafora obsedantă, în accepţia psihocriticii lui Maurron: "Trupul Tău deschis, carte vie pe cruce/şi cele şapte semne/fără leac/litere de foc, mi-am zis,/litere vorbitoare/din carne şi oase/Tocmai atunci soldatul Longinus/s-a apropiat/şi cu buretele din vârful lăncii/le-a şters cu-ndemânare/una câte una,/litere şi răni/Astfel te-ai reînchis la loc/cu şapte peceţi trainice,/lăsând orbi pretutindeni" (Evanghelia lui Longinus).

Poetul îi schiţează un portret destul de prozaic lui Virgil Ierunca, la vârsta maturităţii sale: "Poetul ajuns la maturitate scrie foarte puţin despre sine/însuşi. Persoana lui intimă, ca să zic aşa, aproape că nu-l/mai interesează. S-a lecuit de tot şi de toate…/Poezia înseamnă descriere lentă a lumii în/descompunere, diagnostic perpetuu, jurnal de senzaţii, fişă/clinică,oho… Restul n-are nici o importanţă. Ba da, restul ne/mănâncă viaţa şi nu plăteşte. Poetul ajuns la maturitate se/luptă piept la piept cu bivolul morţii, pe care ştie că trebuie să-l răpună/Astfel poezia lui va fi bună la-nvelitul cadavrelor, la/îngrăşat dioptriile şobolanilor de seră".

Poezia este percepută ca singura soteriologie, ea căpătând valoarea unui analogon ceresc, identificându-se cu divinitatea. Poezia ca antimaterie, ca mijloc terapeutic exemplar sunt constantele unui spaţiu securizant în care "totul putrezeşte în afară de poezie. Totul se duce pe apa/sâmbetei, totul e menit să dispară în afară de poemul acesta/invadat de alge sărate. Totul intră în descompunere, totul/miroase, totul devine trup mort şi antimaterie în afară de poezia/care este şi nu poate fi altceva decât antimaterie. Bucuraţi-vă/deci şi vă veseliţi, Dumnezeu s-a făcut poezie şi a locuit printre noi./Bucuraţi-vă şi vă deşteptaţi, Dumnezeu este/poezie şi în afara ei ne vor mânca păduchii" (Fără dedicaţie).

Poemul Duminica lui Arcimboldo, care dă chiar titlul volumului, este un amestec de imagini baroce care nu sunt agresive, ostile sau maliţioase, constituind o metaforă à rebours a figurii lui Arcimboldo, pictor renascentist italian, autorul unei picturi manieriste. Sonetele (Sonet chagallian, Sonetul anilor boemi, Sonet la Argeş, Sonet la despărţire, Sonet sacrificial, Sonet moldav, Sonet patristic) reprezintă tot atâtea oportunităţi de rememorare a unor timpuri de odinioară, a unor nostalgii şi melancolii de care poetul nu s-a vindecat.

Regăsim în acest volum şi încercări poetice adolescentine, poezii dedicate unor persoane dragi, deşi nu există o cuprindere a lor într-o unitate secvenţională distinctă. Dincolo de ludens.-ul erudit din acest univers creativ, poetul manifestă sensibilitatea celui care este convins că numai printr-o bunătate lipsită de solemnităţi poate veni salvarea. Sonurile simboliste ajută şi ele la reconfigurarea unei formule poetice originale, sincere, directe, fără emfază şi preţiozităţi.

Duminica lui Arcimboldo se remarcă atât prin dimensiunea sublimată a autoreferenţialităţii, cât şi prin încercarea de a construi un univers specific în care cuvântul să-şi redobândească puterea de resemnificare, de esenţializare.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!