NU DOAR STILUL BRÂNCOVENESC, CI ŞI MODELUL BRÂNCOVENESC

De mai mulţi ani, după 1989, suntem ţinta unei insistente oferte de manuale de istorie alternative. Nimic nou sub soare: curând după 1944 a apărut şi s-a impus pentru o vreme o "istorie alternativă" elaborată de Roller, iar ecourile ei nu s-au stins nici până acum. Este în toate acestea o luptă pentru impunerea în conştiinţa publică a unor noi modele, diferite şi chiar opuse celor tradiţionale, pe fondul afirmării unui "vid" în acest domeniu. În asemenea momente, apariţia unei lucrări monografice de mare ţinută şi seriozitate profesională este un semn că modelele tradiţionale îşi păstrează vigoarea şi fecunditatea. Ne referim la volumul Martirul Sfinţilor Brâncoveni, realizat de Fundaţia Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi tipărit de Editura Sophia & Editura Cartea Ortodoxă (Bucureşti, 2005, 542 pagini).

Serghei Marcov, directorul Institutului de Studii Politice din Moscova, într-un interviu acordat d-nei Florentina Dolghiu, după un verdict tranşant: "Toţi mint. Asta e treaba politicienilor. Dar mint şi ziariştii...", adăuga: "Spun întotdeauna studenţilor mei din Rusia: citiţi cărţi groase fără poze... şi veţi avea dreptul la păreri personale" (Magazin Istoric, iunie 2005, p. 23). Lucrarea publicată de Fundaţia Sfinţilor Martiri Brâncoveni este într-adevăr o carte groasă. Şi este chiar şi o carte "fără poze": ilustraţiile din volum (peste 150) sunt de fapt documente istorice şi ne fac să trăim un pic din lumea Brâncoveanului: oamenii din apropierea lui, cei dimpotriva lui, medaliile pentru a căror batere a fost învinuit, o parte din numeroasele sale săbii cu destin straniu şi chiar reproducerea unor însemnări autografe ale domnitorului, inclusiv o semnătură din 25 martie 1714 (v. p. 270) – a doua zi după primirea firmanului de mazilire! Şi e vrednic de îndelungă privire chipul Banului Grigore, cel din urmă purtător pe linie bărbătească al numelui Brâncoveanu, şi al soţiei sale, Safta (v. pp. 465 şi 466).

Unora, superficiali sau deranjaţi în interesele lor, geniile, eroii şi sfinţii le trezesc spaime şi antipatii – aşa, de pildă, este astăzi cu Eminescu, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. Aşa a fost, încă din vremea lui, şi cu Constantin Vodă. Citind Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, vom avea însă "dreptul la păreri personale" şi chiar la convingeri bine întemeiate. Pentru că e o carte nu numai scrisă cu profesionalism, ci şi dăruită cu har. Ea este nu numai "un îndemn pentru toţi creştinii ortodocşi români... de a zăbovii cu mintea şi inima la modelul dat nouă de Dumnezeu prin mărturia Sfinţilor români" (p. 532), ci şi ceva mai mult: "ne-am propus", spune d-l L.S. Desartovici în Cuvântul înainte, "ca prin redactarea cărţii de faţă să închegăm un itinerariu care să înlesnească apropierea de taina muceniciei Sfinţilor Brâncoveni" (p. 63). Acest mod de abordare a vieţii sfinţilor corespunde cu totul ideii cu care a pornit părintele Seraphim (Rose) de la Platina-California la publicarea unor vieţi de sfinţi în revista The Orthodox Word (în anii 1970-1980): în vieţile sfinţilor putem vedea pe Hristos lucrând în continuare în lume. Îl întâlnim direct pe Hristos. Mucenicia Brâncovenilor nu a fost un act al curajului personal sau al "disperării" în faţa inevitabilului, nu ţine nici de stoicism, nici de Übermensch – ea este expresia unei vieţi întregi, a fost rezultatul ei apoteotic. Sunt fapte incontestabile care vorbesc în acest sens, adunate aici la un loc. În scrisoarea adresată românilor braşoveni din Şchei (din 5 iulie 1701, cu 13 ani înainte de mucenicia sa), domnitorul, îndemnându-i cu vorbe bine cântărite să-şi păstreze credinţa strămoşească, adaugă şi o notă de asprime: "... încredinţaţi suntem că Dumnezeu unora ca acestora, care ocărăsc şi nu cinstesc legea întru care s-au pomenit şi înaintea lui Dumnezeu s-au făgăduit, cu degrabă le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cei ce-şi lasă legea şi poftesc alta, iau plată de la Dreptul Judecător Dumnezeu...". A scris aici pe-ndelete tocmai ce va trebui să spună repede şi cu promptitudine în august 1714 fiului său mai mic (în vârstă de 16 ani), care începuse să şovăie – "mai bine să moară în legea creştinească, decât să se facă păgân turc" (p. 368). Alt reper: scrisoarea domnitorului către Patriarhul Hrisant Notara. Fiica mai mare, Stanca, în vârstă de 28 ani, a murit de o pneumonie galopantă pe 15 martie 1714. Iată ce scria Brâncoveanul, deşi "cu multă strângere a inimii noastre" : "Domnul a dat, Domnul a luat, şi cum Domnului I-a părut, aşa a şi făcut. Mulţumim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte" (p. 266). O săptămână şi jumătate mai târziu, pe 24 martie 1714, pe umărul domnitorului era pusă năframa neagră a mazilirii (v. p. 266 ).

Chiar a doua zi, pe 25 martie, pe când era sechestrat de turci, Constantin Brâncoveanu îi scrie din nou Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara: "... mazilia noastră, şi cu astfel de poruncă, încât să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi 3 copii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale ... ; dar , deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia cea sfântă sa lui Dumnezeut… Dumnezeu să ne ajute" (p. 270). Iar câte alte pregătiri de acest fel vor fi fost în vieţile Martirilor Brâncoveni, nu ştim. După cum spunea într-o Cuvântare de laudă către Ioan Constantin Basarab Voievod profesorul Sevastos Kimenitul din Trapezunt (înainte de anul 1702): " Nu mai vorbesc – căci nu le cunosc în amănunţime – de virtuţile tainice şi duhovniceşti şi ascunse ale Măriei Sale, pe care nu le ştie decât Dumnezeu... făptuite de Măria Sa în taină şi fără ştirea nimănui ..." (p. 119).

Dar să nu rămânem cu impresia greşită că domnitorul era înclinat spre fatalism şi pasivitate. Chiar în clipa plecării spre Constantinopol, acesta îi spune lui Ştefan Cantacuzino, cu calm şi demnitate: " Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti ... Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mânia teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine" (p. 311). Brâncovenii şi-au trăit credinţa! Şi să nu ne închipuim că era ceva "normal" sau "automat" în acel Ev Mediu încă "neluminat" de ştiinţele experimentale! Nu toţi trăiau aşa. Şi nu ne referim doar la trădători (linia viitorului domn Ştefan, feciorul lui Constantin Cantacuzino Stolnicul). Trădările şi micimea de suflet au fost o pacoste degradantă, revenind mult prea frecvent în istoria noastră (a se vedea, de pildă, amarul eseu al d-lui G. Constantinescu, "Noroiul la români", publicat iniţial în Puncte Cardinale şi apoi inclus în vol. Gâlceava anticomunistului cu lumea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 148 şi urm.). Ne gândim la gesturi de-a dreptul surprinzătoare, care dezvăluie un orizont interior straniu. "Trădătorii... numai decât, trecând Paştile, au gătit doi boieri... şi i-au trimis la Ţarigrad... să pârască pe Constantin Vodă... să nu scape cu viaţă..." etc. (p. 344).

Dar în afară de pregătirea martirajului în şi prin viaţa Brâncovenilor, autorii cărţii pe care o parcurgem discern şi o notă abisală, semnificativ mistică, a celor ce s-au petrecut: "Dacă vom mai privi o dată către mucenicia sa, vom pricepe că, prin iconomia Proniei lui Dumnezeu, o rânduială minunată s-a plinit în urcuşul martiriului Voievodului Mucenic. Vestea mazilirii i-a fost adusă chiar în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, miercurea în care Iuda Îl vinde pe Hristos. Deopotrivă s-a petrecut această vânzare şi în viaţa lui Brâncoveanu, pentru că în această zi a rodit vânzarea celor cu care mâncase la aceeaşi masă: Ştefan Cantacuzino era văr cu Brâncoveanu şi copilărise împreună cu el, iar pe stolnicul Constantin Cantacuzino, tatăl lui Ştefan, îl cinstea ca pe un tată al său, acesta fiindu-i şi naş la Sfântul Botez. Apoi, timp de două zile, Voievodul a fost arestat în odaia sa, iar în Vinerea Mare şi-a început urcuşul pe Golgota s...t, o Golgotă în care s-a făcut întru adevăr următor lui Hristos. În rugăciunile săvârşite în nopţile lungi din Temniţa Celor Şapte Turnuri sde la Istanbult, Brâncoveanu a priceput iconomia Proniei dumnezeieşti şi în adâncul sufletului său a început să înflorească un zâmbet tainic, surâsul celui care a fost învrednicit să-şi urmeze Stăpânul. Dar această lumină lăuntrică face parte din taina zâmbetului din veşnicie al lui Brâncoveanu, este surâsul Învierii din morţi a lui Hristos" (p. 68).

Ne-am permis să dăm acest citat amplu din volum, întrucât el arată că lucrarea nu este o simplă colecţie de documente (fie mai cunoscute, fie de o circulaţie mai restrânsă, sau chiar inedite). Cu discreţie şi economie de mijloace, apar în punctele nodale comentarii ziditoare de suflet şi foarte pătrunzătoare. Comentariile unui trăitor cu Duhul.

Din această categorie fac parte şi consideraţiile referitoare la un alt aspect al activităţii Brâncoveanului, politica desfăşurată în anii de domnie: "... nu în chip zadarnic istoricii îi atribuie lui Brâncoveanu geniu politic. Noi îndrăznim să spunem că genialitatea sa şi-a avut izvorul atât în acea putere a minţii pe care Sfinţii Părinţi o numesc discernământ sau dreaptă judecată, cât şi în blândeţea şi cumpătarea sa", ceea ce l-a ajutat "să ia cele mai bune hotărâri pentru neam şi ţară, dar şi pentru ajutorarea creştinătăţii pravoslavnice" (p. 41).

La urma urmelor, este şi firesc să fie aşa. O mare personalitate este un om unitar, necompartimentat (neschizoid). Gestul politic al domnitorului Constantin Brâncoveanu se află în armonie cu crezul său, îl exprimă şi îl concretizează. Şi dă măsura omului care a fost.

În această ordine de idei, remarcabil este şi Apelul către cititori al Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni (v. pp. 532-535). Cea mai importantă lucrare a Fundaţiei este considerată cea educaţională, "elaborându-se proiectul unei Şcoli confesionale creştin ortodoxe; în perspectiva unui Colegiu Naţional "Sfinţii Martiri Brâncoveni". Se face apel la "sprijinul tuturor credincioşilor români din ţară sau de peste hotare" pentru susţinerea acestui proiect educaţional. Va fi iniţiată şi o filială a mişcării "Pro Vita", pe linia începută de Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Pe vremurile Brâncovenilor şi Muşatinilor, turcii ne ucideau copiii, fie trupeşte, fie sufleteşte. Acum, în epoca ştiinţei şi civilizaţiei, ni-i ucidem singuri în proporţie de masă, fie trupeşte (înainte de a apuca să se nască), fie sufleteşte (copii străzii, copiii teledependenţi etc.). Unde eşti tu, Brâncovene Doamne, tu care în 1714, un an înainte de începutul domniei lui Ludovic al XV-lea, epoca lui Voltaire şi a enciclopediştilor antihristici, ai rostit cuvintele credinţei în faţa reprezentanţilor întregii Europe, aparent creştine, adunaţi de sultanul mahomedan în jurul unui eşafod 1789 avant la lettre?!

Şi în această privinţă, schiţa monografică oferită de Fundaţie ne aduce, puse la un loc, documente foarte instructive. A Şaptea treaptă (25) din itinerariul de apropiere de taina jertfei martirice a Sfinţilor Brâncoveni propus de autor (capitolul VIII) ne prezintă ziua de 15 august 1714 în cronicile străine şi relatările unor martori oculari, iar capitolul IX – în cronicile româneşti. Este relevantă orientarea multor observatori diplomatici exclusiv (sau aproape exclusiv) spre aspectele politice şi economice, sau chiar spre cel al torturilor în sine. Puţini şi adeseori distorsionat relatează despre aspectul religios al "evenimentului". Lăsăm pe cititor să verifice: mărturisirea de credinţă a Brâncovenilor nu este pentru nici unul dintre occidentalii vremii prilej de reflecţie măcar existenţială, dacă nu şi religioasă. Nu le-a atins fibra interioară. Iar ziarul parizian La Gazette de France îşi "informa" cititorii la un nivel foarte "modern": arestare, problema averii aflate în străinătate, torturile, sugrumare şi evacuare în apa mării. Despre eroismul credinţei, sau despre eroism pur şi simplu – nici o vorbuliţă. Nu se vinde bine pe piaţă...

Nu-i nimic! În ciuda tuturor necazurilor şi dezastrelor, în continuare "... în centrul Bucureştiului, la Km zero al României, aici, în acest punct, în inima ţării, se află Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi mormântul Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu.... Şi acesta este la Km zero al neamului nostru ortodox.

Dumnezeu să le ajute ostenitorilor din Fundaţie, iar la viitoarea ediţie să poată aduce la lumină monografia în mai multe volume, însoţită şi de un Index de nume şi teme.

George Cabas

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!