|
|||||||||||||
|
Blogurile ROST: |
||||||||||||
|
|||||||||||||
Dublul demiurgic în mitologia românească
Cristalizarea mitologiei româneşti nu s-a făcut prin edificarea unui panteon unitar, coerent, care să focalizeze şi să anime teologia populară a unei religii specifice perfect închegate; ea s-a născut prin complicate procese de sincretism - nu atât de numeroase cum cred cei care ne plasează la răspântia geografică şi istorică a neamurilor, în bătaia liberă a feluritelor influenţe culturale, dar în mod sigur îndelungate.
Chiar în lipsa unui epos cuprinzător, care să reia temele
mitologice de bază, adică în lipsa unei literaturi mitografice consolidate
în care să fi rămas încrustate reprezentările vechi ale gândirii religioase
(cum au existat în Egipt, China, Grecia, Roma, Scandinavia), memoria
colectivă mărturiseşte, cu o acuitate rarissimă, existenţa unei mitologii
specifice, alimentată de miturile geto-dacice (în care se împletesc
influenţele neolitice şi cele indo-europene, orientale), de mitologia
romană, de reprezentările creştinismului. Panteonul românesc, căruia i s-a
reproşat că adăposteşte doar personaje fantastice, de basm şi relicte
animiste, este, de fapt alcătuit din zei, semizei şi demoni cu figuri
cvasidefinitivate sub influenţa creştinismului folcloric, care, însă,
dincolo de numele creştine, au structuri, funcţii, atribute de cele mai
multe ori păgâne. În fruntea acestui panteon, în lipsa unui zeu-conducător
precreştin, se află divinitatea supremă creştină, a cărei figură a absorbit
şi a estompat - ca şi în cazul altor mitologii, cum ar fi cea slavă -
divinităţile centrale anterioare. Zamolxis, chiar dacă redescoperit de
cultura modernă şi reînzestrat cu prestigiul religios primordial pe care îl
pierduse în primele secole după Hristos, ipostază deplină a "zeului uitat",
este departe de a fi parte organică a mitologiei noastre populare. Absenţa
demiurgului este justificabilă prin caracterul casnic al religiei dominante;
ulterior, interpretări acumulate într-o colecţie mai mult sau mai puţin
coerentă vin să acopere acest gol. Lipsa - aparentă - de unitate a unei
mitologii cosmogonice, a variantelor demiurgice nu trebuie să ne complexeze.
Toate marile mitologii ale lumii se bucură şi îşi valorifică o diversitate
cel puţin la fel de mare ale miturilor care descriu creaţia primordială. În
centrul acesteia se plasează, oricât am încerca să o ignorăm, perechea
demiurgică a Fârtatului şi Nefârtatului, protagoniştii efortului cosmogonic
în majoritatea variantelor folclorice cunoscute.
De altfel, asemenea reprezentări ale unui plăsmuitor-meşteşugar al cosmosului se precizează odată cu dobândirea simţului istoric, al trecerii de la vieţuirea anistorice, ciclică a civilizaţiilor primitive la vieţuirea istorică, profană a civilizaţiilor "avansate". Această trecere, astăzi socotită o mare victorie a spiritului uman, a fost percepută şi reflectată în mitologiile popoarelor ca o mare pierdere, însoţită de suferinţă: între condiţia primordială, iniţială, divină a lumii şi lumile istorice derivate din ea se deschide o prăpastie simbolizată în dualismele conflictuale. Criza dualistă se manifestă ca opoziţia unor termeni proveniţi din Unicul iniţial şi constituie, de fapt, momentul apariţiei concepţiei şi reprezentărilor răului distructiv, opus binelui absolut. Acest rău, de altfel, al cărui sens este întinarea şi destrămarea perfecţiunii originare, este legat intrinsec de condiţia lumii istorice ca lume materială. Ruptura tragică provocată de crearea lumii materiale este originea stării de rău şi este atribuită unei entităţi intermediatoare, adesea cu caracter demonic, considerată duşman al ordinii iniţiale, a cărei intervenţie este favorizată de ignoranţă. În scenariul cosmogonic românesc, misiunea demiurgică este într-adevăr susţinută în plan material de iniţiativa demonică. Demiurgul, să ne amintim, are în accepţiunea platonică, sensul făuritorului, al meşteşugarului care plăsmuieşte formlele ca modele ideale ale lumii în sine, dar mai ales pe acelea din care decurg copiile lumii materiale - mai curând decât sensul temeiului universal, raţiunea fără corespondent material. Conform comentatorilor, demiurgia platonică este descrisă prin termeni care desemnează operaţiuni specifice prelucrării metalelor, dulgheriei sau agriculturii; dintre toate operaţiunile Demiurgului, mai ales accea de îmbinare pare să fie cea mai importantă. Creînd Universul după modelul fiinţei inteligibile, aceea care, perfectă, necreată, cuprinde în sine formele tuturor celor ce există (zei, păsări, animale), Demiurgul este cauza lui; având o cauză, Universul aparţine deci devenirii şi nu fiinţei. El este "frumos" nu în virtutea desăvârşirii sale interioare, ci datorită cauzei (Demiurgul) şi modelului său (fiinţa veşnică): "dacă acest cosmos este frumos şi Demiurgul este bun, e limpede că, în timp ce-l făurea, acesta a privit la modelul veşnic"; aşa se face că, "dintre cele născute, Universul este cel mai frumos, iar, dintre cauze, Demiurgul este cea mai bună".
La noi, modelul cosmogonic cunoaşte o dualitate atenuată, care nu este atribuită nici unui unic demiurg, nici nu presupune un conflict ireconciliabil între termenii derivaţi din Unicul iniţial. Este adevărat că scenariul mitic va cunoaşte o demonizare treptată a creării lumii materiale, însă în permanenţă aceată creaţie demonic-demiurgică este dublată, salvată de însufleţirea divin-demiurgică. Frumosul platonic este atins, dar nu printr-o cauzalitate uniliniară, ci biliniară. Demiurgul românesc este asemenea unui Ianus bifrons, ale cărui ipostaze se diferenţiază treptat, pe măsura despiritualizării treptate a lumii naturale, ce nu ajunge însă niciodată deplin şi exclusiv materială, măcar prin susţinerea ei întru demiurgia demonică.
Victor Kernbach acuză, în cazul mitului cosmogonic românesc, un import uralo-altaic păstrat, prin contribuţia populaţiilor tătaro-ţigane, într-un mit periferic ce copiază două divinităţi mongole: Ülghen (Ülgän) şi Erlik. Suprapunerea nu se verifică a fi una fidelă totuşi: Ülghen, zeul cerului în credinţa tătarilor din Altai, se află în opoziţie absolută cu Erlik, pe care îl pedepseşte pentru moartea fiului său, alungându-l în lumea subterană, unde ajunge stăpân peste împărăţia morţilor. Pe de altă parte, explicaţia nu se aplică variantelor transilvănene ale mitului, extrem de asemănătoare celor sud-dunărene sau moldoveneşti. La noi, mitul, reprodus de Nicolae Cartojan, de Tudor Pamfile, de Elena Niculiţă-Voronca, I. A. Candrea, interpretat din punctul de vedere al criticii culturale de Paul Anghel şi reflectat în filosofie de Constantin Noica - pentru a nu da decât puţine referinţe ale ecourilor trezite - alătură două personaje aflate în antiteză relativă, mai curând într-un fel de complementaritate perfectă ce încheagă o lume în devenire, nedesăvârşită.
Una din variantele reţinute de Tudor Pamfile, atestată în Moldova şi Muntenia în cinci variante, este următoarea:
La începutul începuturilor, când nu era nici ceru cu stelele şi nici pământu cu ce se vede şi mişcă pe el, peste tot era numai văzduh şi întunerec beznă şi nimic nu se vedea.
În văzduhu şi în întunerecu ăsta, erau doi fraţi, care bâjbâiau de colo până colo, erau Dumnezeu şi Sarsailă. Fraţi, fraţi erau ei, dar unu cu altul nu se aveau bine, pentru că pe cât era Dumnezeu de bun la suflet şi drept, pe atât Sarsailă era rău la suflet, viclean şi nedrept. D-aia, deşi Sarsailă zicea întruna lui Dumnezeu "Frate-meu", Dumnezeu însă zicea totdeauna lui Sarsailă "Nefrate-meu".
Dar năcazul ăl mai mare al lui Sarsailă pe Dumnezeu era că Dumnezeu avea putere să facă orice vrea, din nimic, pe câtă vreme Sarsailă n-avea această putere. D-aia Sarsailă avea mare ură şi pizmă pe Dumnezeu şi căuta prin tot felu de vicleşuguri şi meşteşuguri diavoleşti să strice şi să facă rău tot ce Dumnezeu făcea bun.
Dumnezeu mai avea şi alt nume, îi mai zicea şi "Milostivu". Şi Sarsailă mai avea şi el şi alte nume, că-i mai zicea: satana, diavolu şi dracu.
Relaţia dintre cele două divinităţi pare a fi una de relativă fraternitate. Întâlnirea lor precosmogonică îi aşază împreună la temelia facerii lumii, în rândul zeilor întemeietori, a demiurgilor. Ceea ce îi consacră ca atare este participarea ca artizani sau făuritori ai universului. Aceasta este prima definiţie a demiurgului (şi primul sens al termenului), aşezată în gândirea greacă de Platon. În dialogul Timaios, Demiurgul, cel mai des numit "zeu", are şi titlul de "autor şi tată al universului". Metafora meşteşugarului care plăsmuieşte lumea la fel ca dulgherul care lucrează lemnul este oglindită în mitul românesc de caracterul concret-lucrător al lui Dumnezeu. În stricteţea termenului grec, a sensului pe care Platon îl dă demiurgului, mai cu seamă Fârtatul este cel care merită acest titlu; înaintea efortului său artizanal, însă, de plăsmuitor, altcineva - Nefârtatul - îi furnizează materia de prelucrat. De altfel, mitul continuă descriind colaborarea lor în geneză, dictată nu de voinţele proprii, ci de o raţiune superioară fiecăruia:
Din început era numai apă. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi sta în apă şi a fost strâns nişte spumă cât casa. "Ce faci acolo?" îl întreabă Dumnezeu. "Vreau să-mi fac un loc, să am pe ce şedea." "Nu face aşa, că nu-I bine, ci fă cum ţi-oi zice eu. Du-te în fundul mării şi adă pământ în numele meu." El n-a vrut să zică aşa, căci voise să fie pământul al lui, şi tocmai a treia oară a zis, când nu-I mai rămăsese decât pe sub unghii. Dumnezeu a luat acel pământ şi a făcut un pat de s-au culcat amândoi. "Mâine îl voi blagoslovi", a zis Dumnezeu.
Când a gândit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetişor în braţe ca să-l arunce în mare, dar pământul a început a creşte şi apa a se îndepărta. Diavolul a prins a alerga cât putea, doar ar ajunge la mal. Mai întăi a alergat spre răsărit cât e pământ spre răsărit în ziua de astăzi şi, văzând că nu-i capăt, s-a întors iar la culcuşul lor, ştiind că acolo e malul aproape. Acuma a pornit spre asfinţit, dar pământul şi aice a început a creşte sub picioarele lui şi a mers iarăşi pănă unde e az capătul pământului. Văzând că nu-I încotro, s-a înturnat iară la locul lor, cu gândul că mai este încă în două părţi malul aproapiat, vrând să-l arunce înspre miezul nopţii. Dar şi aice a mers pănă ce-a ajund la capăt, de unde iarăşi s-a înturnat şi a luat-o înspre amiazăzi pănă ce apoi, văzând că oricât ar merge, nu mai e sfărşit, s-a întors şi l-a pus pe Dumnezeu înapoi jos de unde l-a luat. Dar Dumnezeu toate le ştia. A doua zi, spune Diavolul cătră Dumnezeu: "Hai, Doamne, ş-om blagoslovi pământul. " "Dac-amu-i blogoslovit!" îi răspunde Dumnezeu. "Tu ce-ai făcut cu mine astă noapte, nu I-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit?"
Dincolo de intenţionalitatea fiecăruia, lumea ia naştere nu conform unui plan al raţionalităţii divine, ci sub presiunea unei ordini anterioare şi primordiale, accesibilă în primul rând cunoaşterii lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, dinamismului practic şi material al Diavolului. Sămânţa ordinii cosmice, sâmburele de lut care se află pe fundul mării primordiale este, se pare, cunoscută numai Fârtatului; însă cel care are asigurat accesul la ea este Nefârtatul. Familiaritatea Diavolului cu mediul acvatic, cu haosul dinaintea logos-ului divin justifică ipoteza unei anteriorităţi a acestei - aparent secunde - figuri demiurgice: apa îl primeşte, îi este aproape, îi va rămâne mediu predilect de rezidenţă (conform credinţelor populare), în vreme ce lui Dumnezeu îi este duşmănoasă, căci Diavolul ştie că, dacă va reuşi să îl extragă cosmosului terestru, Fârtatul va fi biruit de ape. Tentativa sa de ucidere a partenerului cosmogonic în mitul binecuvântarii pământului creează impresia încercării disperate a unei divinităţi ce îşi vede uzurpate atributele supreme. Dacă alăturăm, în această argumentaţie (pe care o vom relua mai pe larg într-un capitol separat), legătura privilegiată a Diavolului cu femeia (femeia are cap sau coastă de drac, nu se teme de draci, este singura care îi poate birui etc.), ajungem să construim posibilitatea ca divinitatea secundă a mitologiei româneşti să fie divinitatea primordială a epocii preindoeuropene, cu trăsături ale marii divinităţi neolitice.
Nu urmărim însă (nu aici) o ierarhizare cronologică sau de un alt tip a celor două personaje ale cosmogoniei româneşti. Ese suficient să le aşezăm alături în marele scenariu al creaţiei, egale, fundamental neconflictuale. Pentru că îndoiala se poate naşte mai cu seamă atunci insistăm asupra acestei egalităţi, de fapt mai ales când Diavolul este aşezat în rândul demiurgilor, trebuie să apelăm - pe lângă mărturia naraţiunii populare - şi la autoritatea argumentului filosofic identificat de Constantin Noica: în gândirea românească "dracul (…) reprezintă, simbolic, numărul doi şi triumful lui doi: nu numai dezbinarea, dar şi orice dualitate. Antinomiile intelectului, acceptate cu perfectă neutralitate, paradoxele lui, înfundăturile lui, lui de Celălalt. Intelectul însuşi (ca opus raţiunii, cu distincţia ce se face în hegelianism şi atât de categoric în criticism) este ori poate fi organul principal sau exclusiv la diavol." De aici nu putem deduce mai mult decât recunoaşterea - în cazul acestui zeu secund - a aptitudinii aplicative a raţiunii, neîntemeietoare, dar utilă, nedesăvârşitoare, dar necesară. El se aşează alături de zeul dintâi într-o dialectică a creaţiei, fără a da naştere, prin această participare voluntară, nesilnică (ca în cazul religiilor maniheiste, unde cele două forţe divine trebuie să se impună una alteia, prin forţă, pentru a căpăta dreptul participării în lume), unei instabilităţi, ci tocmai pentru a preciza devenirea. Noica spune: "În timp ce, dintr-o perspectivă mai adâncă, numărul doi este instabil, trebuind să trimită necesar la un al treilea (aşa e în dialectică, în viaţă, ca şi în erosul cel bun), funcţia dracului este de a îngheţa lucrurile în doi, de a opri numărătoarea la doi. De aceea, tot ce este în-doit are ceva diavolicesc în el, fie că stăruie în real, fie că o face în gând. Este expresia lumii stătătoare, închise." Mitologia populară arată, dimpotrivă, cum elaborarea cosmogonică şi antropogonică are, dimpotrivă, deschidere tocmai prin contribuţia în-doită a Diavolului: deschidere oarecum greşită, strâmbă, caricaturală - dar categoric o evadare permanent controlată, echilibrată, readusă la statornicie de raţiunea lui Dumnezeu. Diavolul este expresia şi disculparea asimetriei lumii, rezultate dintr-o creaţie iniţial imperfectă. El bate cuie în brazi ca să aibă lemnul noduri, face spini la trandafiri, face casa fără ferestre, face râpile şi stâncile. Uneori, însă, ca în mitul binecuvântării lumii prezentat mai sus, Diavolul, dintr-o intenţie de a-simetrie (de dezbărare de dualitate, de frăţietatea cu Dumnezeu) realizează simetria perfecţiunii.
Duetul demiurgic este aşezat de Nicoale Cartojan în rândul miturilor de provenienţă asiatică. Citându-l pe Oskar Dähnhardt, care publică în 1907 lucrarea Natursagen. Eine Sammlung naturdeutender Sagen, Märchen, Fabeln und Legenden, în care urmăreşte legendele cu caracter dualist din Europa orientală şi nordul Asiei, Cartojan întăreşte concluziile savantului german, integrând mitul românesc familiei de motive indo-iraniene, importate în culturile europene prin filtrul creştinismului sectar, bogomilic: "Motivul acesta oceanic din India a emigrat în Iran, unde s-a întreţesut cu motivul dualist. Ea a fost apoi în această formă împrumutat de sectele eretice ale creştinismului, cari furnicau pe pământul Asiei Mici în primele veacuri ale creştinismului (gnostici, mandei, manihei). Aceste secte au prelucrat legenda indo-iranică, dându-i forma creştină şi au transmis-o mai departe bogomililor."
Corina Bistriceanu
|
Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!