Viaţa grijii

Grija e conştiinţa faptei în negativ. Ea aparţine unui neam de fiinţe străvezii care călătoresc şi se insinuează cu fluiditatea unei ape lipsite de greutate. Ca pânza freatică, stă ascunsă în pâmâturile trupului şi-n funcţiile lor, în inimă, în creier, în muşchi, dar şi în gazul susceptibil al pie­lii, în tremurături, în tresăriri, în alcătuirile tremurătoare ale vi­sului. Stăpâneşte la început inefabilul sufletului şi dărâmă la ur­mă lutul somei.

Expresia fizică a grijii este electricitatea. E firesc, de aceea, ca grija să-şi aibă dinamuri şi pile galvanice proprii, străbâtând sufletul fie ca un fior, fie ca un fulger. Neamurile ei acoperă şi căptuşesc sărmanul trup cu o horbotă – cămaşă a lui Herakles ce se lipeşte de torace şi pe care nu poţi s-o atingi, necum s-o tragi de pe tine, căci te electrocutează.

Nevăzut şi nepipăibil este şi sediul ei, sufletul, care migrea­ză când în cord, când în encefal, când în redoarea musculaturii, când în peristaltismul, şi mai ales în antiperistaltismul, stoma­cului ori în înmuierea genunchilor. Consilierul prim este In­somnia, ale cărei o mie de sfaturi biruie în decrete inutile către revărsatul zorilor când, indiferent de temperatura prognosticată de buletinul meteorologic, omului i-i frig. Toate prefigurări­le ei sunt ori prea reci ori prea fierbinţi, încât le simţi tot de gheaţă, şi tremuri. Grija e străină de registrul confortabil al temperaturii.

Are vocaţia genealogiei proprii, căci se înmulţeşte uşor. Neamurile i se caută între ele, se cultivă reciproc fără să res­pecte vreo ierarhie, îşi împrumută substanţa, îşi împletesc tensiunile, îşi împart harul cel rău, se tămăduiesc unele prin alte­le (similia similibus curantur). Un neastâmpăr otrăvit le împie­dică să stea locului: scaunul, jilţul şi chiar tronul le frige. Aleargă, aleargă, aleargă, uşoare şi mizerabilicoase ca puful de plop în luna mai. N-au stare. Când te afli în picioare, mai mer­ge cum merge, căci îşi scurg electricitatea prin paratrăsnetul trupului; însă odată întins, te biruie, te acoperă cu stogul lor ca­re creşte, creşte, creşte până în tavanul contemplării tale ori până în cheia bolţii. Cearceaful cel mângâietor îţi presară firicele de sare pe carnea crudă iar perna oricum ar sta nu stă bine, fi­ind necesară în timp ce e inutilă, iar dacă o arunci în mijlocul odăii, îi simţi mai dihai nevoia.

Cor pe mai multe voci, grija distruge înţelegerea tocmai prin exces de înţelegere şi explicaţia prin exces de explicaţii. Haotizează planul frontal, în timp ce structurează înălţimea şi adâncul minţii. Cei trei vectori clasici îi sunt suficienţi pentru a-şi crea spaţiul propriu, în care intră şi iese cum vrea, ca o fan­tomă prin zid. În general, preferă să intre, nu să iasă... Când to­tuşi iese, o pândeşte spre a-i lua locul ruda ei săracă, Uitarea cea mătăsoasă, despre care se spune că e grea, întrucât umple cămările lăuntrului cu apa ei stătătoare. Atunci casa sufletului se odihneşte pentru o mie de ani. Dacă mai apucă, deoarece ne­bunele călătoare trag înapoi la freamătul aşternutului şi la jarul pernei.

Arma de elecţie a grijii e repetiţia. Servite omului în cuan­te fie şi infinitezimale dar repetate, grija preface sufletul în­tr-un bazalt friabil, bazalt, pentru că rezistă la artileriile desco­torosirii, şi friabil, deoarece se preface în pulbere la cea mai slabă lovitură aplicată de viaţă. Prin ea omul devine un tare slab. Oximoronul acesta e adevărat şi eu, personal, pot să-l aduc mărturie şi-n faţa lui Dumnezeu...

O, repetiţia grijilor, orologiu neiertător! Metrica lor îmi mă­soară viaţa. Anapestul îmi încarcă bateriile sufleteşti, dactilul mi le descarcă. Iambii îmi oferă mici uverturi, troheii false finaluri. Previzibilitatea ritmului mă odihneşte, însă ferească Dumnezeu să înceapă grija a crea ritmuri, distribuind la întâmplare cumpăna amfibrahului, podişul coriambului ori vălurile părelnice ale endecasilabului safic! Imprevizibilitatea lor mă năuceşte şi nu-mi mai rămâne decît să plâng...

Dar asocierea grijilor! Se întovărăşesc tot două câte două, însă potrivnice între ele. Una-ţi întoarce privirea la dreapta, al­ta la stânga. Una îţi înalţă ochii, alta ţi-i coboară. Ca într-un efect eleat, stai în timp ce fugi, fărâmiţat sub ciocanul unor im­pulsuri contrare. Încremeneşti într-o lenevie de care nu eşti vi­novat, iar în locul faptelor năvălesc umbrele lor, vorbele cele multe.

Nu-mi rămâne decât să mă rog, odată cu Sfîntul Efrem Si­rul, în care se ascundea şi un specialist în nevroze: Doamne şi stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie...

C.D. Zeletin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!