MIRCEA PLATON: ORTODOXIA PE LITERE

Vechi şi constant colaborator al revistei Rost, tânărul cărturar ieşean Mircea Platon (n. 1974, acum la studii de doctorat peste ocean) semnează substanţialul volum Ortodoxia pe litere. Îndreptar de fundamentalism literar, apărut luna trecută la Editura Christiana din Bucureşti (din păcate, cu cîteva mărunte scăpări editoriale, cum este, de pildă, cea de la pagina 319, unde în loc de "clerul şi mirenii", apare "cerul şi mirenii"). Cartea, anunţată în Puncte cardinale încă de pe la jumătatea anului 2005, reprezintă în multe privinţe un eveniment cultural inedit, pentru că ne aflăm în faţa primei întreprinderi consistente de critică literară creştină din peisajul intelectual al României postcomuniste. Discursul critic al autorului, presărat şi cu preţioase excursuri de teorie literară şi filosofie a artei, se altoieşte pe o angajare creştin-ortodoxă decomplexată, dar şi pe un orizont cultural deosebit de larg, în care se intersectează revelator literatura (română şi universală, mai ales franceză şi engleză), teologia, filosofia, istoria generală şi istoria mentalităţilor, deschizând calea unei alte înţelegeri a fenomenului literar şi cultural, reconexat la reperele fundamentale ale spiritualităţii creştine europene, în răspărul poncifelor laicismului stângist care a dominat discursul intelectual al ultimelor două secole. Cartea se impune şi printr-o vervă polemică de bună calitate, bine orchestrată stilistic şi conceptual, cu deschideri lirice sau narative demne de un mare artist al condeiului.

Volumul (a cărui materie e distribuită în trei secţiuni: "Percepţii şi discriminări", "Prag critic" şi "Atacul cavaleriei literare") cuprinde de fapt o selecţie a publicisticii d-lui Mircea Platon din ultimii şapte ani (ilustrată în Convorbiri literare, Cuvântul, Biserica şi problemele vremii, Contemporanul, Idei în dialog, Rost etc.), constituind, conform mărturisirii din scurta notă introductivă, "o încercare de a reconstitui gândul care a stat la temelia unei risipiri, de a vedea dacă articolele pot deveni articulaţiile unui organism sau măcar liniile de fugă ale unei atitudini". În ce priveşte "fundamentalismul literar" din subtitlu, acesta "nu indică pofta de a judeca literatura după criterii puritane. Cred însă că literatura bună are în comun cu creştinismul faptul că e duh întrupat. Literatura, ca şi creştinismul, se ocupă cu expresia, nu cu intenţia, visarea, dorinţa vagă, spiritualismele solipsiste şi avânturile de bodegă. Spiritul se realizează în şi prin cuvânt, după cum sufletul se îmbunătăţeşte în şi prin trup. Inspiraţia nu e mai mult decât expresia, ci mai puţin. Formularea nu sărăceşte gândul, ci îl sporeşte. Realismul creştin e, în ultimă instanţă, sursa realismului literaturii, în care «inspiraţia» ia forma cuvântului datorită disciplinei, ascezei, faptei. Îndemn să ne întoarcem de la literatura ca dezordine la literatura ca urcuş, ca plan existenţial, ca îndeletnicire soteriologică. Mântuirea prin expresie, adică prin trăire şi instaurare de realitate, nu prin manifest ideologic, conformism generaţionist şi alte asemenea tehnici de producţie textuală" (p. 5).

Scriind despre autori mai vechi (Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Grigore Popa, Bazil Munteanu, Nae Ionescu etc.) sau mai noi (Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir, Dan C. Mihăilescu etc.), mai ales români (incluzînd-o aici şi pe ex-proletcultista Nina Cassian, acum stabilită în Statele Unite, unde ideologizează în numele feminismului), dar şi străini (Boris de Uexkull, T. E. Hulme ş. a.), autorul are darul de a fi egal de convingător şi în "exerciţiile de admiraţie", şi în şarjele critice, cu rigoarea fără ostentaţie şi umorul paideic al unui moralist neconvenţional, care ştie să se ridice de la literă la duh şi de la cazurile particulare la icoana unei lumi în torsionată devenire. Dacă din demersul auctorial ies şifonate cîteva reputaţii aparent intangibile (G. Liiceanu, N. Manolescu, Al. Niculescu), argumentaţia face zadarnică orice încruntare şi ne atrage atenţia o dată în plus asupra primejdiei destul de răspîndite a poncifelor idolatrizante, de care intelectualul mediu român suferă moluscos de vreo două veacuri încoace.

Parcurgând cartea din scoarţă în scoarţă, cititorul onest (citeşte: nepartizan) nu poate decît să subscrie celor două caracterizări succinte de pe coperta finală: "Subtilitatea psihologică [...] şi, mai ales, şansa pe care o dă cititorului de a pătrunde mai adânc în semnificaţia mistică a evenimentelor grosiere ale istoriei mă fac să cred că Mircea Platon este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii…" (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa); şi: "În plină epocă de autohipnoză cultural-politică, Mircea Platon o rupe cu această bucuroasă lene spirituală şi invită la o [...] vânătoare subtilă, dar, la o adică, fără cruţare…" (Nicolae Stroescu-Stânişoară).

Se cade menţionat că d-l Mircea Platon a mai publicat până acum volumele de versuri Adversus haereticos (1997) şi Jocuri sub ulm (1999) şi volumele de eseuri Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic (1996) şi Literatură cu blazon (2000), iar la Iaşi, în prima tinereţe, a fost un adevărat fac-totum al Editurii Agora, întemeiate chiar de tatăl său, regretatul Mihai Platon (1941-1998), căruia îi şi este dedicat recentul volum de la Christiana.

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!