Despre felurile resemnarii

Însemnare a calatoriei prin interiorul camerei mele din Noua Anglie

Pentru un timp, între Congresul de la Viena si Primul razboi mondial, Europa a stat cu fruntea în soare. Duhul se retragea, dar cladirile, trupul, ramasesera aceleasi. Apoi a început si trupul sa se sfarâme, odata cu primele bombe azvârlite de avioanele germane pe acoperisurile catedralelor franceze.

Istoria secolului al XIX-lea devine importanta pentru ca e singura istorie înca topografica. Locurile si oamenii erau înca acolo. Acel moment s-a numit belle-époque. Europa în care Henry James si Marcel Proust faceau turul catedralelor cu automobilul. Europa în care puteai închiria palatele Venetiei pe mai nimic. Europa în care era mai ieftin pentru un artist american sa stea în Elvetia sau Italia decât în Franta. Europa în care Marcel Proust si Alain Fournier aveau ragaz sa caute timpul pierdut si calea ratacita. Europa în care timpul nu se pierdea, si în care clipa statea într-o zi, care statea într-un anotimp, care statea într-un an dintr-o vârsta precum miezul în coaja de nuca, delicat-noduros.

Mi-am dat seama ca departe de a gasi exemple care sa ma faca sa stau, literatura americana îmi da exemplele tuturor celor care au plecat în Europa pentru rastimpuri mai lungi sau definitiv, de la Henry James, Bret Harte, William Wetmore Story (care a abandonat o cariera de avocat în Boston pentru una de sculptor la Roma), Stuart Merrill (un Macedonski american) si John Singer Sargent, la Edith Wharton, Howard Sturgis, T. S. Eliot, Ezra Pound, Ernest Hemingway si Scott Fitzgerald. Dar Europa de acum nu mai e Europa de atunci: nu mai e decât o magazie cu recuzita de buna calitate, un muzeu al figurilor si monumetelor de ceara si al politicienilor farinellizati. Nici Estul Europei nu mai e ce-a fost. Si m-am gândit ca în secolul al XIX-lea a avut loc ultima întâlnire dintre cele doua lumi atunci când americanul Henry James s-a împrietenit cu rusul Ivan Turgheniev la Paris, la mijlocul anilor ’70. Rusul l-a învatat pe american arta nuvelei. Unul purta în suflet Rusia, celalalt, Noua Anglie. Dar au ales sa locuiasca în Europa de Vest si sa înfrunte rânduielile de acasa cu moravurile Europei. Henry James vede în Europa traditia, Turgheniev vede revolutia. Fiecare, ce-i lipseste. E, aici, în spatiul intim si literar dintre cei doi prieteni, o atmosfera care poate explica de ce plecam, de ce ne întoarcem, si unde suntem cu adevarat.

În secolul al XIX-lea americanii înca erau nostalgici dupa Europa. În fapt, pâna la mijlocul veacului, când a izbucnit febra aurului, a cuceririi Vestului Salbatic si a Razboiului Civil – evenimente care au dus mai apoi la o colonizare inversa, a coastei de Est de catre cea de Vest, a vechilor rafinamente de catre parvenitele energii - americanii erau atât de europenizati încât nici unul dintre ei nu se gândea sa emigreze, ci mai degraba încercau împreuna sa refaca în Noua Anglie atmosfera si institutiile Lumii Vechi. America era o constructie politica tânara sustinuta de pilonii batrânului spirit european asa cum îl deprinsesera Puritanii la Oxford si la Cambridge, înainte de a se îmbarca pe Mayflower, si olandezii la renumitele lor universitati unde logica aristotelica si retorica umanista îsi dadeau mâna cu vivisectia daca nu întru mai marea, atunci întru mai vernaculara glorie a lui Dumnezeu. Cadrilurile, valsurile si cancanurile celui de-al doilea Imperiu rasunau pâna pe malurile Charles-ului si Potomac-ului, chemând la aventura estetica si uneori si religioasa serioasele spirite puritane. În mod straniu, simbolul cutremurului produs în interiorul Noii Anglii de Europa – vazuta ca Anglia, Franta, Italia, Elvetia, sau mai degraba ca Londra, Paris, Roma, Florenta, Alpii – e Henry James, care nu se considera un produs spiritual al Noii Anglii, "a danger after all escaped". El va ramâne totusi, în ochii plini de repros ai contemporanilor sai americani si în viziunea respectuoasa a posteritatii literate, exponentul dezradacinarii biologice si al izolarii spirituale: un scriitor american care si-a stramutat solitudinea necesara cretiei pe celalalt mal al Atlanticului, la Londra, potentând astfel o tensiune interioara marcata de prabusiri bruste si elanuri anevoioase de pe urma carora ne-au ramas câteva duzini de volume de opere complete.

*

Traditia bostoniana e una a descarnarii. Pâna pe la începutul secolului al XX-lea, dupa invazia irlandeza si italiana, bostonienii nici nu sarbatoreau Craciunul. Duhul puritan, al ascezei mâhnite si al vlaguitei întristari, a poposit pe tarmul vestic al Atlanticului odata cu sosirea lui Mayflower si apoi a anabaptistilor olandezi. Cu o religie redusa la inspirationalism, fara sfinti, fara sarbatori, fara sacerdotiu, sau cu un sacerdotiu diminuat de disparitia slujirii Sf. Liturghii, fara biserici. Cu exceptia câtorva bisericute vechi, de un gotic lemnos aducând a bisericutele noastre maramuresene, casele de rugaciune au aspect de dispensar satesc. Îmi aduc si acum aminte ziua în care am intrat în batrâna casa de adunare a quackerilor: o sura de sipci albe, cu un aer de provizorat expirat si un pian în coltul pronaosului. Pâna si goticul american nu e mai mult decât scrumul unei comoditati estetice, o apucatura stilistica în organic dezacord cu teologia nedistilata în alambic scolastic a unor fugari religiosi care s-au scuturat de "superstitia" medievala dar i-au pastrat carapacea de piatra.

Multora le place jazzul în bisericile Bostonului de azi. Pe vremea lui Henry James însa enoriasii erau sever îmbumbati si cu favorite de crabi respectabili. Cu atât mai îmbumbati cu cât nu mai stiau de ce au nasturii atât de mari si cataramele atât de late. Tunau si fulgerau din amvon în numele unui Dumnezeu care nu mai putea aparea în persoana la Sf. Liturghie. Daca Dumnezeu nu mai aparea – si ce nevoie avem, de vreme ce îl putem recunoaste în "minunile naturii", de la zborul unui fluture la locomotiva cu aburi, automobil, evolutionism si progresul tehnic? – celalalt nu mai aparea nici atât. Pe vremuri figurase ca inspiratie a unor cauze celebre – precum procesul vrajitoarelor din Salem. În secolul al XIX-lea însa nu se mai itea pe nicaieri. Exponentul acestei descentrari optimiste e Ralph Waldo Emerson. Cel care, refuzând sa fie "damnat pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu" precum înaintasii sai, a retinut din calvinismul, diluat si el pâna la Unitarianism, doar modularile onctuoase ale discursului si demnitatea de amvon. "Realitatea îi scapa/Reality eluded him", scrie Santayana, si drept urmare în fata problemei raului e "pe rând ingenios si rapsodic, dar la fel de neajutorat/alternately ingenuous and rhapsodical, and in both mood equally helpless" preferând sa evapore raul în "universala armonie e lucrurilor". Acest optimism e caracteristic si metodismului lui John Wesley, care a salvat Anglia de la Revolutia franceza întetind entuziasmul religios al britonilor în vreme ce pe Continent se întetea entuziasmul ateismului cu ghilotina. Dupa cum scrie Michael A. Ledeen, metodismul a avut mult mai mare succes în America decât în Anglia deoarece era perfect adaptat înclinatiei americane pentru "materialismul virtuos" (Tocqueville): Wesley si-a îndemnat prozelitii "sa se îmbogateasca". Metodismul, care în varianta lui penticostala cunoaste acum o mare expansiune, e religia lui George W. Bush si sta la radacina multora din aspectele robotic-optimiste ale Americii: de la acei preoti ai Sinelui care sunt "motivational speakers", pâna la cultul muncii corporate. Crestinismul american e, de fapt, un fel de "motivational speaking", e asimilat unei tehnici de a reusi profesional, în afaceri. Crestinismul e o cariera si o tehnica de a te adapta.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!