În cautarea Bisericii pierdute (IV)

Alături de cei care, din convingere sau de nevoie, au lăudat relaţiile stat – biserică din Vechiul Regat, au existat, după cum am arătat deja, şi numeroşi critici, mulţi, mai ales ierarhi, plătind uneori destul de scump atitudinea lor. Dintre aceştia se distanţează un număr de personalităţi, ecleziastice şi mirene, care reorientează treptat discursul despre biserică de la aspecte concrete, precum asigurarea de fonduri, la regândirea întregii viziuni privind rostul şi rolul bisericii în societatea românească. Urmând sugestii venite din câmpul gândirii reacţionare franceze şi mai târziu din a noilor curente antiliberale ce se dezvoltă în spaţiul european, mai ales în Imperiul German şi Austro-Ungaria, dar şi reflecţiile dezvoltate în mediul catolic şi protestant referitoare la rolul social al creştinismului, aceşti autori pregătesc schimbarea de paradigmă care se va produce după primul război mondial.

"Patriarhul" nationalismului românesc

Din această serie nu poate lipsi cu nici un chip numele lui Mihai Eminescu, devenit, pentru toate generaţiile următoare, etalonul gândirii reacţionare. Ştefan Zeletin se referea la el în termenii următori: "Spiritul reprezentativ, care a desăvârşit la noi ideea naţionalistă, este poetul Mihai Eminescu. Membru al Junimii, dar bătând căile sale proprii pe alături de dogmele magiştrilor, el prezintă naţionalismul cu toate multiplele sale trăsături: istoric, romantic, pesimist, sentimental, iubitor de neam, religios, streinofob. Toate aceste trăsături alcătuiesc, după cum lesne se poate vedea, un tot sufletesc: starea sufletească de jale pentru trecutul naţional curat, distrus pentru totdeauna de noii stăpânitori. Îndeosebi, ceea ce iese la iveală în noua formă a reacţiunii, e ura împotriva străinilor: a aventurierilor politici, care după Junimea au creat noul regim politic, apar de astă dată ca nişte elemente de origine străină, care n-au priceput geniul neamului nostru, şi de aceea i-au distrus vechile aşezăminte, i-au nesocotit vechile datini". Eminescu nu a construit un sistem ideologic complet structurat, iar multe dintre ideile sale au rămas la un stadiu incipient de exprimare, latenţele discursului eminescian fiind valorificate în cele mai variate sensuri. Sub influenţa lui se va stabili o legătură strânsă între naţionalism şi ortodoxie, aceasta din urmă fiind asociată astfel cu toate virtuţile dar şi păcatele viziunii naţionaliste eminesciene (spiritul antisemit).

Ideile despre religie şi biserică ale lui Eminescu nu sunt nici acum studiate în mod satisfăcător. Ceea ce se vehiculează până în prezent sunt interpretări care forţează adesea textele subscrise de poet, vehiculându-se de fapt opinii personale, care sunt ascunse sub autoritatea "patriarhului" pentru a avea un plus de influenţă. Se poate vedea acest lucru din viziunile perfect contradictorii care s-au construit pornindu-se de la aceleaşi texte. Pe de-o parte, cei care fac din ortodoxie fundamentul sufletului naţional românesc, îl consideră pe Eminescu un ortodox desăvârşit, adânc implicat în spiritualitatea Bisericii răsăritene. Pe de altă parte, autori catolici au afirmat influenţa pe care ar fi avut-o asupra poetului naţional spiritualitatea Bisericii Romei. Sunt forţări într-un sens sau altul a spuselor poetului. Articolele dedicate de Eminescu chestiunilor religioase nu sunt foarte multe, fiind dominate de chestiunea relaţiilor dintre religie şi puterea politică şi a raporturilor dintre religie şi identitatea naţională. El constată că românii au identificat religia cu naţionalitatea, religie înţeleasă ca "lege a neamului românesc": "popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi". De aceea, greco-catolicii care, dincolo de faptul că au recunoscut autoritatea papei, au păstrat vechea lege, "deşi buni catolici, cei mai mulţi dintre preoţii români uniţi sunt încă şi mai buni români". Această religie este un dat, care nu poate fi schimbată după cum bate vântul, Eminescu respingând astfel diversele forme de convertire.

Ademerile ortodoxiei ruse si ofensiva catolica

De asemenea, relaţia dintre politic şi religie e ceva cât se poate de firesc, fiecare stat promovându-şi propriile interese în domeniul religios. Astfel, Imperiul Habsburgic, apoi Austro – Ungar, s-a folosit intens de catolicism pentru a-şi promova interesele în zona Europei de Est. Nu altfel face Imperiul Rus cu ortodoxia. România la rândul ei trebuie să-şi ducă propria politică religioasă, care să ţină seama de interesele naţiunii. Două polemici sunt demne de menţionat în acest sens. Una priveşte chestiunea numărului mare de icoane provenite din Rusia, care pentru unii o vedeau ca o expresie a unei tendinţe de expansiune rusească. Eminescu arată că situaţia se datorează numai inexistenţei unei industrii de icoane românească, că nu are nimic politic această stare, că, deşi pericolul rus este real, "cauzele care ar putea slăbi siguranţa statului sunt de cu totul altă natură: sunt economice şi sociale. Dacă vom continua ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, dacă prin măsuri înţelepte nu vom îmbunătăţi starea ţăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, dacă nu se va introduce o echitate mai mare în relaţiunile lui de muncă, se poate întâmpla ca efecte exterioare să aibă oarecare influenţă asupra celor nemulţumiţi. Dar printr-o stare economică şi de cultură mai dezvoltată şi având bunul trai necesar, desigur că încercări exterioare de a-i ademeni prin icoane şi portrete n-ar avea nici un succes". A doua polemică este generată de intenţia creării unei mitropolii romano-catolice la Bucureşti. Eminescu se ridică împotriva acestui lucru, deoarece consideră că a fost o decizie lipsită de tact, într-o situaţie politică complicată. Poetul invocă rivalitatea dintre Hohenzollerni şi Habsburgi şi fenomenul "Kulturkampf" din Germania drept cadru pentru înfiinţarea acestei mitropolii, care are un dublu scop: răspândirea catolicismului în România şi Balcani de care să profite Imperiul Austro-Ungar şi punerea într-o situaţie delicată a lui Carol I de Hohenzollern, de confesiune romano-catolică (în virtutea faptului că provenea din sudul Germaniei, catolic, Hohenzollernii prusaci fiind protestanţi). Acest articol arată în subtext şi ce înţelege Eminescu prin toleranţă şi care sunt limitele ei. Pentru el, faptul că regele Carol şi urmaşul Ferdinand sunt catolici nu este un impediment, deoarece ei au menţinut acest lucru în spaţiul privat şi au respectat rânduielile ţării. Dar un gest de prozelitism, care să încerce să schimbe realităţile religioase din România, trebuie combătut cu toată vigoarea. Tot aici, Eminescu critică pretenţiile Ungariei care se prezintă drept un intermediar între Orient şi Occident. Pentru poet, acest rol nu îl pot avea decât românii: "Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre apus şi răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricare ar fi, ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut".

România trebuie prin urmare să-şi cultive identitatea ortodoxă, din valoarea politică a religiei izvorând şi utilitatea instituţiei ecleziastice. Biserica trebuie sprijinită, măcar din aceste considerente, dacă nu din motive mai înalte.

Rolul identitar al Bisericii

Articolul "Liber-cugetător, libera-cugetare" este o ocazie pentru poet de a arăta valoarea morală a religiei şi de a da o nouă lovitură eternilor inamici liberali. Eminescu vede un autentic "liber cugetător" în "cel care are opinii teoretice, bunăoară în domeniul cosmogoniei, de altă natură decât cele prezentate în Biblie, dar acestea nu au nici o legătură cu convingerile şi adevărurile morale, cum este în cazul religiei. Prin urmare, nu se poate vorbi de o religie a liber-cugetătorilor, fapt care este o contradicţie. Religia are un rost moral care se păstrează intact, chiar dacă unele concepţii de ordin teoretic ale sale sunt puse sub semnul întrebării. Prin urmare, "nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare" poate justifica opunerea "toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală s…t noi, puindu-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre […] Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte dar numai român nu e".

Prin urmare, alături de afirmarea hotărâtă a rolului identitar al Bisericii Ortodoxe în istoria românilor, este prezentă şi credinţa în valoarea morală a religiei. Eminescu a preţuit religia, având lecturi solide, alături de creştinism, din filozofia orientală şi mitologia nordică, elemente pe care le-a topit în creaţia sa poetică. Spiritul său înclinat spre idealizarea trecutului îl făcea să privească cu oarecare dispreţ realităţile religioase contemporane, fiind, după cum am văzut, destul de critic la adresa clerului. În opera sa poetică regăsim mai multe încercări de regăsire a unei spiritualităţi înalte, moştenire lăsată nouă de strămoşii noştri daci. Zeii dacici sau înţeleptul trăitor în grotele munţilor devin personaje centrale ale unei căutări a rădăcinilor dacice ale poporului român, îndeosebi pe tărâm spiritual, care va cunoaşte o excepţională vogă în perioada interbelică. Remarcabilă din acest punct de vedere este poezia Rugăciunea unui dac, în care este sugerat spiritul monoteist şi afinităţile cu creştinismul pe care le-ar fi avut religia dacilor.

Pe urmele lui Eminescu

Dezvoltarea dimensiunii spiritualiste a moştenirii eminesciene se va produce mai ales după primul război mondial. Până atunci urmaşii săi spirituali vor reţine antisemitismul poetului (alt subiect care trebuie reevaluat) şi rolul naţional al religiei. Cele două direcţii sunt bine reprezentate de A.C. Cuza şi Nicolae Iorga, care fac tranziţia de la naţionalismul de secol XIX la spiritul "totalitar" al veacului XX. A.C. Cuza, "patriarhul" antisemitismului românesc, îşi va extinde prejudecăţile rasiale şi în domeniul religiei. "Creştinul" pentru profesorul ieşean este cel care se opune "jidovului", denumind mai mult o realitate rasială decât una confesională. Tributar gândirii rasiste şi antisemite europene, A.C. Cuza se inspiră masiv din autori precum Gobineau, Maurras sau Lueger, construind o teorie a diferenţelor rasiale dintre evrei şi "arieni" din care nu va lipsi şi unele tentativele timide de teoretizare a unui Iisus arian, idee care a preocupat serios pe mulţi autori europeni. Acest lucru arată clar limitele "ortodoxiei" lui A. C. Cuza, pe care de altfel le va păstra nealterate pe durata lungii sale vieţi.

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!