Întoarcerea la Hristos dupa Ioan Ianolide

Ioan Ianolide era pâna nu demult un nume cunoscut doar de fostii detinuti politici si de initiatii în istoria recenta a României. Personalitate complexa, intelectual de mare finete, dar mai presus de toate un om înduhovnicit, Ioan Ianolide a fost membru al "grupului mistic" din temnita Aiudului si apoi din cea de la Tg. Ocna. Ianolide a ramas în constiinta camarazilor de suferinta, alaturi de prietenul sau Valeriu Gafencu – supranumit "Sfîntul închisorilor" -, de Marim Naidim si Virgil Maxim, un simbol al rezistentei prin credinta.

Notorietatea lui Ianolide a început sa creasca abia de la sfîrsitul lui 2006, la 20 de ani de la moartea sa, cînd, prin stradania obstii de maici de la Manastirea Diaconesti – Bacau si a Editurii "Christiana", i-a fost tiparita cartea Întoarcerea la Hristos. Volumul de peste 500 de pagini a devenit imediat un best-seller, în cîteva luni vînzîndu-se 15.000 de exemplare. Un adevarat fenomen, daca tinem cont ca despre închisorile comuniste din România au mai fost scrise carti bune, despre Valeriu Gafencu – asupra caruia autorul se opreste cu predilectie –, de asemenea, o interpretare teologica a comunismului si a suferintei din sistemul concetrationar se mai facuse (de pilda în Imn pentru crucea purtata, de Virgil Maxim, ori în Marturisiri din mlastina disperarii, de Dumitru Bordeianu). Si totusi, Întoarcerea la Hristos este cea care fascineaza, iar legenda sa a aparut înainte ca volumul sa fie tiparit.

În aceste conditii, multi dintre cei interesati de literatura de detentie s-au întrebat cine a fost Ioan Ianolide. El este zgîrcit cu datele personale în cartea sa. Smerit, a preferat sa se opreasca asupra chipurilor luminoase pe care le-a cunoscut în puscarie, asupra gîndurilor, framîntarilor, ideilor sale si ale altora, dar mai ales asupra prezentei lui Dumnezeu în celula.

Virtuozitatea literara vadita în carte a atras atentia asupra autorului si, cum se întîmpla, publicul a încercat sa afle mai multe.

Prin bunavointa doamnei Eleonora Colgiu, sora a lui Valeriu Gafencu, si prietena apropita a lui Ianolide pîna la moartea acestuia, am aflat o parte din biografia celui care a scris Întoarcerea la Hristos.

Logoditi peste gardul de sîrma ghimpata

Ioan Ianolide s-a nascut în anul 1919, la Dobrotesti – Teleorman, într-o familie foarte bogata si credincioasa. Faptul ca în satul natal erau multi oieri avuti, parte dintre ei machedoni, si datorita sonoritatii mai putin obisnuite a numelui sau, Ianolide a trecut drept macedonean. El însa era român de la nord de Dunare.

Din liceu, Ianolide a fost preocupat de soarta tarii si s-a înscris în Fratiile de Cruce, organizatie de tineret de pe lînga Miscarea Legionara. În anul 1941, dupa asa-zisa "rebeliune legionara", el a fost arestat alaturi de zeci de mii de tineri din toata tara, sub motivul apartenentei la Miscarea Legionara. Era în anul doi la Facultatea de Drept din Bucuresti. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare fara nici o vina. În puscarie l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, cu care s-a împrietenit din prima clipa. Au fost închisi la Aiud.

În 1945 guvernul a dat dispozitie ca închisorile sa se autofinanteze prin munca detinutilor. Un an mai tîrziu, conducerea închisorii Aiud a cazut la întelegere cu reprezentantii celor 8000 de legionari detinuti acolo, ca acestia sa iasa pe grupe la munca agricola. Reprezentantii legionarilor au garantat ca nici un detinut nu va fugi si într-adevar, pîna în 1948, cînd s-a înasprit regimul de detentie, cu totii si-au respectat cuvîntul.

Grupele au fost organizate pe afinitati personale, iar Ianolide si Gafencu au mers la Galda de Jos - Alba, la îngrijitul podgoriei, unde aveau un regim de semilibertate. Adica munceau la cîmp, dar se gospodareau singuri, erau lasati sa mearga în sat, aveau voie sa scrie acasa, sa primeasca vizite, sa citeasca.

Valeriu Gafencu era vizitat destul de des de mama si de surorile sale. "Valentina era mai mare, avea 24 de ani si îi scria mai des lui Valeriu. Cred ca Valeriu îi citea scrisorile lui Ioan si astfel acesta s-a îndragostit de sora noastra", ne-a povestit doamna Eleonora Colgiu. În 1946, Ioan s-a logodit cu Valentina Gafencu, la conacul viei din Galda. Camarazii lui Ioan au organizat o ceremonie speciala, cu preot si covor de flori de cîmp. Cei doi si-au fagaduit sa se casatoreasca si sa fie unul lînga celalalt pîna ce moartea îi va desparti. "Chiar daca Ioan mai avea de ispasit 20 de ani de închisoare, cu totii speram sa fie eliberat mai repede", explica domana Colgiu.

În 1948, studentii de la Aiud, între care si Ianolide si Gafencu, au fost mutati la Pitesti, unde se pregatea "reeducarea" – un sistem sinistru de dezumanizare prin tortura. Din acel moment, Valentina Gafencu n-a mai stiut nimic de ei. Detinutilor le-a fost interzis orice ocntact cu exteriorul, nu aveau voie sa scrie familiilor, nici sa primeasca vreo scrisoare, pachet sau vizita. Din fericire pentru ei, Ianolide si Gafencu au scapat de "reeducare", fiindca între timp se îmbolnavisera de TBC. Dumnezeu i-a ocrotit probabil tocmai pentru a face din ei pilda de credinta.

Despartirea de Gafencu

Au fost transferati la Vacaresti, în 1949, unde nu li s-a dat nici o îngrijire, iar dupa un an, la Tg. Ocna – într-un spital-penitenciar unde erau dusi cei care trebuiau sa moara. Hrana era ceva mai buna si aerul respirabil, mai putine paturi în celula, iar, cel mai important, detinutii nu erau schingiuiti. Asistenta medicala tot nu li se acorda, dar uneori mai puteau fi introduse în penitenciar, pe ascuns, medicamente.

O tentativa de a declansa "reeducarea" la Tg. Ocna a esuat datorita grupului Gafencu-Ianolide, care s-a opus prin influentarea duhovniceasca a oamenilor si prin exemplul rugaciunii. Gafencu si Ianolide deprinsesera de la Aiud "Rugaciunea inimii" si aici se dovedeau foarte puternici duhovniceste.

Cum se stie, Gafencu a murit în închisoare, pe 18 februarie 1952. Ianolide descrie în cartea sa trecerea lui Gafencu la cele vesnice ca pe moartea unui sfînt, la care Cerul si-a aratat semnele.

Ianolide a supravietuit bolii si detentiei si a fost eliberat în anul 1964, cu decretul de amnistie generala.

Era într-o vara care parea rupta din rai. Vedea cerul limpede, fara zabrele, pentru prima oara dupa 23 de ani de ani. A coborît în Gara de Nord din Bucuresti si a cautat-o din priviri pe Valentina lui. Îi trimisese vorba printr-o cunostinta ca se elibereaza. A asteptat mult pe peronul garii, cu sufletul din ce în ce mai umbrit. La început a crezut ca întîrzie, apoi, încet, încet în sufletul lui s-a instalat durerea. A mers pe jos pîna la locuinta unor rude, care l-au primit omeneste. Acolo a aflat ca Valentina se maritase, cu un an mai înainte. L-a asteptat 18 ani, fara sa stie daca mai traieste, dar pîna la urma a cedat îndemnurilor familiei si s-a casatorit cu Neculai Elefteriu, proaspat eliberat din prizonierat din URSS.

Marturia ascunsa 20 de ani

Ceva mai tîrziu, Ioan si Valentina s-au reîntîlnit. Si-au acceptat postura de victime ale unui sistem criminal. Dragostea lor era înca vie, dar ei nu mai puteau fi liberi niciodata. Au ramas prieteni, purtîndu-si reciproc o pretuire si un respect deosebit.

Cîtiva ani mai tîrziu, Ianolide s-a casatorit cu o femeie pe sufletul sau, Constanta.

Familiile celor doi fosti logodnici au fost în relatii cordiale pîna la sfîrsit. La mesele pe care le faceau împreuna, surorile lui Gafencu, Valentina si Eleonora îi cereau lui Ioan Ianolide sa povesteasca din temnita si mai ales despre "Sfîntul închisorilor". Ianolide tacea, numai ochii îi scînteiau a lacrima. "N-am banuit ca Ion ar scrie pe ascuns despre viata sa în închisoare. Chiar eram mirate ca nu scrie, ca nu se relvota astfel fata de ce i s-a întîmplat. Dar el o facea în taina, pentru a ne proteja de mîna Securitatii", spune doamna Eleonora Colgiu.

Ioan Ianolide a scris cutremurat de teama, nu pentru ca risca temnita sau moartea, ci de frica de a nu fi mutilat moral. A ascuns cîteva mii de pagini de manuscris în interiorul a trei lampi de camera cu picior, pe care le-a confectionat singur. Dupa moartea sa, la 5 februarie 1986, manuscrisele au fost încredintate, asa cum si-a dorit, de catre sotia lui unui prieten fost detinut polotic, care le-a scos peste granita. Exilul anticomunist trebuia sa publice cartea, înainte de ’89. Nu s-a întîmplat asa, iar dupa revolutie manuscrisele s-au întors în tara si au mai trecut multi ani din mîna în mîna, de la un detinut politic la altul, pîna au ajuns la Diaconesti. Într-o nota cu valoare testamentara lasata pe manuscrie, Ianolide însusi nadajduia ca monahii îii vor diortosi cartea, ei fiind cei mai capabili sa o înteleaga. Cu pretul a doi ani de truda pe manuscris (selectarea paginilor, descifrare, ordonare, adnotari etc), maicile de la Diaconesti au descoperit lumii românesti o personalitate exemplara si i-au dat una dintre cele mai importante marturii despre natura criminala a comunismului.

Horia Brad

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!