Lepadarea de sine

Întotdeauna preocuparea noastra centrala a fost de a ne elibera de aspectele negative ale personalitatii, pastrând doar valorile permanente.

Ne despartim, însa, cu greu de acele continuturi care au devenit cu timpul bunuri permanente dar nu mai dau de mult expresia aspiratiilor care ne framânta, ci a valorilor noastre zilnice. Nu ne despartim usor de bunurile care au ajuns sa ni se para perene, dar trebuie sa întelegem ca nu ele reprezinta fortele de prim plan care salasluiesc în noi.

Asadar, lepadarea de sine reprezinta o despartire de ceea ce reprezinta un fel al nostru de a fi, care devine depasit în cursul timpului, lasând sa apara ceea ce este frumos si autentic.

Aceste consideratii, precum si cele ce vor urma, le astern pe hârtie ca o reactie fireasca la ultimele articole de presa, care au invadat câmpul mediatic, referitoare la efectele negative ale integrarii europene asupra spiritelor si gândirii unor asa-zisi reprezentanti ai minoritatilor nationale din tara noastra. Acestia, mânati probabil de interese personale si nu colective, se manifesta prin declaratii incendiatoare privind "lipsa drepturilor minoritarilor pe care îi reprezinta si nevoia de autonomie ca unica solutie pentru problemele existente", care vizeaza tensionarea relatiilor la nivelul comunitatii si astfel, chiar interesul de convietuire pasnica a celor de aceeasi semintie.

Sunt chiar discutii privitoare la proiecte legislative în acest sens, care au generat imediat afecte negative în rândul politicienilor, pe fondul neadevarurilor invocate, deoarece la nivelul comunitatii problemele expuse nu sunt "vitale", iar arealul românesc a fost si este un exemplu al convietuirii.

Acesti "lideri" trebuie sa realizeze ca cel mai greu este sa învatam sa traim laolalta si nu sa dezbinam; este mai greu sa construiesti decât sa distrugi.

Esentiala pentru întelegere, pentru linistea sufleteasca a fiecaruia, este lepadarea de sine, care însa este un proces dificil.

Prin prisma învataturilor crestine consider ca greutatea vine de acolo ca omul trebuie sa iasa din sinea sa cu necesitate. El nu este unitate desavârsita în sine, el trebuie sa se desarte pe sine spre altul si altii, iar a te deserta înseamna fragilitate, a-ti cunoaste alcatuirea firava, de trestie în puterea vântului, a aduce spre vedere launtrurile, a deveni fata spre vederea tuturor, a iesi spre ceilalti cu orice risc, a te decide si actiona pentru existenta comunitara.

Astfel s-ar împlini un rost ce ne scapa celor mai multi, acela de mântuire si adeverire al unui sens înalt al istoriei fiecaruia si colective, al convietuirii.

Cel mai greu învatam, cum am mai spus, sa fim împreuna si sa vietuim ca si cum nu am fi singuri, sa putem fi liberi vietuind laolalta, deziderate care nu sunt însa posibile fara lepadarea de sine, fara abandonarea eului agresiv care pustieste tot ce este înjur, fara puntea de jertfa aruncata spre celalalt.

Viata comunitara cere o jertfa care, de cele mai multe ori, în mod eronat, convenim sa vizeze bunuri materiale, de altfel efemere, exterioare, pe care, de bine, de rau, le putem înlocui (vezi interesele personale ale unor lideri ai minoritatilor nationale).

Jertfa (lepadarea) de sine, jertfa vie, este mai grea, pentru ca se cere continuu, în fiecare clipa, mereu sa-l respecti pe apropiatul tau, sa nu îi îngradesti acestuia dreptul de exprimare libera a propriului sistem de valori, astfel încât, prin comportamente/sentimente mutuale, sa se poata instaura armonia relatiilor interumane, un climat de întelegere bazat pe adevar, dreptate si altruism, valori morale indispensabile unei comuniuni spirituale orientata de valori crestine.

Putem vorbi în acest moment de ascultare, de început de întrebare stârnita de celalalt, de activitati consensuale, în care jertfesti de dragul celui de lânga tine, iar prin recunoasterea lui îl faci sa stie în launtrurile firii lui ca exista un sens, ca s-a produs o ruptura ce poate lamuri adevarul si alunga frica si îndoiala. Din aceasta cauza, în cunoasterea adevarata pornim mereu de la altul, de la celalalt, de dragul celuilalt.

Ispita în acest caz este reprezentata de tendinta unei pseudo-lepadari de sine, o falsa iesire spre celalalt, prin afisarea unui fals dinamism participativ la soarta semenilor într-o comunitate utopica, frumoasa la suprafata dar falsa, ce mascheaza trasaturi egoiste care, odata descoperite, pot determina compatimire (în cel mai fericit caz) sau îndepartarea celor apropiati, pierderea sistemelor de reper, ologind spiritul, credinta, speranta de mai bine, de evolutie.

Asadar, desertaciunea de sine pentru altul, adevarata, bazata pe valori spirituale profunde, este singura care poate contribuii la crearea unei comunitati reale de oameni, asa cum sunt ei, indiferent de origine, etnie sau apartenenta la diverse cercuri de interese, dincolo de ideologii si norme artificial create în scopuri obscure care contravin valorilor crestine. Toate cele ce ne înconjoara sau cele deja realizate conlucreaza spre înfaptuirea acestui ideal, fie ca vorbim de realitati actuale sau de adevaruri trecute, care fac parte din istorie si reflecta activitatile unor oameni care au înteles necesitatea lepadarii de sine.

Spre aceasta înfaptuire, trebuie sa tindem cu toate eforturile, astfel încât sa transformam idealul într-o realitate palpabila care aduce plusuri în viata noasta de zi cu zi, apropiere fata de Dumnezeu si un trai comun lipsit de frici, banuieli si acuze, care nu fac altceva decât sa ne macine sufletele.

Sper ca cele mentionate sa ajunga si la urechile celor care, uitând ce este important pentru fiinta umana, au deviat de la normele si valorile impuse de traiul în comun, de la învatatura crestina, orientându-se spre interese financiare sau care au ca finalitate aspecte de ordin financiar, ca doar nu degeaba s-a perpetuat zicala "banul este ochiul necuratului".

Pr. Radu Ilas

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!