Fragment pentru Dan Botta*

În mansarda mea din Strada Melodiei nr. 1, Dan Botta se plimba întotdeauna cu mare grijă, parcă tot i-ar fi fost teamă că s-ar putea lovi cu creştetul de tavan. Era înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?). Când cita un vers, sau repeta cu încântare un cuvânt bogat, dar mai ales când vorbea despre unul din "adevăraţii lui contemporani" (grecii clasici, femeile frumoase, Proust, poezia populară) – înălţa braţul şi-şi clătina ameninţător degetul arătător. "Degetul apodictic", cum îi plăcea lui să spună.

L-am cunoscut în iarna anului 1932. Mă întorsesem din India şi-mi făceam serviciul militar la regimentul de artilerie antiaeriană de la Ghencea. După ce fusesem descazarmat, veneam serile acasă. Aşa l-am găsit odată aşteptându-mă în mansardă. Mama îl poftise să urce, şi-i adusese cafea. O băuse la gura sobei, privind jăratecul. Am înţeles mai târziu ce l-a făcut să dorească această prietenie, pentru că Dan Botta era discret şi sfios, iar lumea gândurilor noastre nu era aceeaşi. Dar Botta avea o mare stimă, şi o slăbiciune, pentru filologie, exegeză literară, hermeneutică. Îmi dăruise, înainte de a mă cunoaşte, volumul lui de poeme, Eudalii, şi încă de la prima noastră întâlnire îi spusesem că în expresia "mirate ceruri", cuvântul "mirate" e un italienism, însemnând "oglindite"; şi-l întrebasem cine a mai utilizat acest cuvânt în acest sens. Mi-a răspuns: Miron Costin. Nu şi-a putut ascunde încântarea că remarcasem acest amănunt – şi poate asta a însemnat începutul prieteniei noastre.

În acea seară de februarie 1932 venise să mă vadă cu un scop mai precis. Descoperise Mémoires d’outre-tombe. "Ce frumos!", exclamă (şi din toţi cei care l-au cunoscut, cine ar putea uita vreodată felul cum pronunţa Dan Botta aceste două cuvinte?). "Ce frumos!", repetă el, tremurându-şi emoţionat degetul şi înălţându-l treptat, până ce s-ar fi părut că nu-l mai poate înălţa, şi atunci îl încremeni deodată, în dreptul tâmplei, şi începu să recite. Rânduri întregi, pe care le rostea ca pe o incantaţie, întrerupându-se, repetând unele expresii, reluând anumite fraze de la început. Apoi se opri brusc, sugrumat. Mi se păruse îmbujorat la faţă, mi se păruse o clipă, că-i zăresc ochii scăldaţi în lacrimi, şi pentru că de abia îl cunoşteam, tăceam încurcat. "Am descoperit fervoarea!", vorbi el mai târziu. "N-am crezut până acum în fervoare..."

Mi s-a părut că ar mai fi vrut să adauge ceva, dar s-a răzgândit. În acea seară era invitat la masă şi deja întârziase. Şi-a luat macferlanul gros pe mână şi a coborât alergând. Străzile erau încă troienite, dar spunea că lui nu îi e frig.

În acea vară 1932, un grup de artişti şi scriitori a început să se adune, duminicile după-amiază, în grădina lui Mac Constantinescu şi a Floriei Capsali, ca să joace volleyball. Primul nucleu era alcătuit din Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Dan Botta, Petru Comărnescu, Haig Acterian, Marietta Sadova, Ion Călugăru, Paul şi Margareta Sterian, Lily Popovici, Mircea Eliade. După ce însera, mergeam cu toţi la una din cârciumile din cartier şi rămâneam până târziu de vorbă. Aşa s-a înfiripat grupul "Criterion". Numele l-a găsit Petru Comărnescu. Într-o seară, Comărnescu ne-a cerut de la fiecare 1000 de lei; şi cu aceşti bani a închiriat sala Fundaţiei Regale şi a tipărit afişe. Toamna, "Criterion" a inaugurat seria de symposioane care l-a făcut celebru în câteva luni.

Dar nu despre ce a însemnat "Criterion" în cultura românească dintre cele două războaie voi scrie azi. Aici vreau să-mi amintesc despre prezenţa lui Dan Botta printre noi şi rolul pe care l-a avut el în articularea spiritului "Criterionului". Deşi a participat destul de rar la symposioane, era întotdeauna de faţă la pregătirea lor, adică la distribuirea subiectelor şi la alegerea conferenţiarilor. Şi apoi, era nelipsit la discuţiile care urmau (de obicei la "Continental" sau la Cafeneaua Corso). Ca noi toţi, Dan Botta fusese surprins de proporţiile succesului "Criterionului". Sala Fundaţiei ajunsese neîncăpătoare şi majoritatea symposioanelor au trebuit să fie repetate (cel despre Freud a fost repetat de trei ori şi reluat în vreo zece oraşe de provincie). Dar acest neaşteptat succes implica, în ochii lui Dan Botta, o gravă răspundere pentru membrii "Criterionului". Cum spunea el: "Pentru întâia oară în Bucureşti, stilul face sala plină". Stilul însemna, pentru Dan Botta, capacitatea de a înfrunta marile probleme cu seninătate, competenţă şi eleganţă. Succesul "Criterionului" demonstra că "esenţele" sunt accesibile şi "marelui public". Asta înseamnă că "fenomenul românesc" era susceptibil să fie exprimat nu numai prin creaţii de structură folklorică, ci şi printr-o cultură majoră (care, cu timpul, ar fi înlocuit cultura minoră, provincială, în care ne învăţasem să trăim).

Dan Botta se numără printre acei, puţini, intelectuali care nu sufereau de complexul de inferioritate de a se fi născut români. Nu avea nimic strigător "patriotic" în purtarea lui, şi în nici un caz nu putea fi considerat un "tradiţionalist" pur şi simplu. Dar era tot atât de entuziasmat de geniul popular românesc, pe cât era de Racine sau Proust. Avea oroare de pseudo-cultură şi de burghezie, pentru că i se păreau mediocre şi sterile. Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală.

De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai "clasicismul" (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un "clasicist", credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare).

În discuţiile noastre nu ostenea să revină necontenit asupra acestui lucru, care i se părea esenţial: că "publicul" aşteaptă de la noi revelaţia unor modele exemplare, iar nu reportagii, critică sau erudiţie. Într-un cuvânt, "Criterionul" era pentru el un mijloc de a "trezi daimonii în omul de pe stradă". (Un mijloc de a iniţia omul de pe stradă în misterele propriului lui mod de a exista, spuneam eu). De aceea Dan Botta insista ca măcar unul din cei cinci sau şase conferenţiari care luau parte la symposion, să prezinte "culmea înaltă" a problemei, vorbind fără să ţină seama de gustul sau răbdarea publicului, folosind un limbaj clar dar sever, hieratic chiar, dacă era nevoie. Dan Botta credea că un soi de ananmesis platoniceană avea loc, de fiecare dată, în minţile câtorva ascultători. Oamenii se trezeau, dobândeau acces la concepte, îşi revelau realitatea, perenitatea şi fertilitatea esenţelor.

Experienţa "Criterionului" a durat doi ani. A fost cea mai exuberantă lecţie de libertate spirituală, de civism şi de creativitate culturală pe care şi-a dat-o sieşi generaţia de la 1930.

Ne împrietenisem de-a binelea în anii "Criterionului", dar nu ne întâlneam prea des. Ca şi întreaga lui purtare, prietenia lui Dan Botta era discretă. Dacă, venind să mă vadă, mă găsea la masa de lucru, nu voia să rămână. Trebuia să cobor eu cu el în stradă, şi să ne plimbăm îndelung pe trotuar ca să-l conving ca "nu mă deranjează".

Era însă nelipsit de la toate petrecerile prietenilor. La Mircea Vulcănescu, la Paul Sterian, la Mitu Georgescu, la atâţia alţii – îl regăseam întotdeauna cu bucurie, înalt, blond, râzând şi ameninţând cu degetul apodictic. De obicei, îl descopeream alături de o femeie frumoasă. Avea un fel inimitabil de a face curte, căci era, în fond, timid. Râdea foarte mult (zadarnic aş încerca să-i descriu râsetul; nu hohotea, şi totuşi uneori lăsa impresia că are să se sufoce), improviza etimologii fanteziste ale numelui femeii căreia îi făcea curte (cerea uneori un dicţionar grecesc ca să-şi amintească o rădăcină obscură), povestea aventuri galante, dar într-un limbaj cast, savant, căci era vorba de curtezane bizantine sau veneţiene ("tot femei subţiri").

De altfel, Dan Botta avea o purtare castă, aproape virginală, pe care o sublinia şi faptul că nu fuma, nu bea (decât puţină apă, ca grecii antici), şi era frugal, mulţumindu-se, zile întregi, cu pâine şi brânză, sau salată cu mult untdelemn. Ani de-a rândul, nimeni n-a ştiut nimic despre familia lui. Pe vremea aceea, n-am fost la el acasă şi nu ştiam unde locuieşte. Până ce a fost numit director la Enciclopedia Românească, n-a avut nici o funcţie. Deşi părea întotdeauna elegant, era modest îmbrăcat. Nu cred că avea mai mult în buzunar decât îi trebuia pentru tramvai.

Nu ştiu dacă în afară de Eulalii, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii. Până în 1942, când l-am văzut ultima dată, nu publicase. Îmi spunea că nu vrea să publice mai mult de patru volume: unul de poeme (Eulalii), unul de eseuri (Limite), o dramă (Alkestis) şi un dialog platonicean (pe care nu ştiu dacă l-a publicat) ("...dialogul platonicean" nu poate fi decât Charmion sau despre muzică, publicat în "Gândirea" octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Deşi admira pe Proust şi iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se părea inutil şi necuviincios să scrii, bunăoară, că cineva, personaj literar, a tăiat o bucată de brânză şi a mâncat-o cu pâine. Chiar dacă ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodată o asemenea frază. Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele. În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei "învăţături" – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilenă: "Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa... "

Cosmosul întreg îşi dezvăluia atunci înţelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simplă cunoaştere a fenomenelor cosmice – căci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri şi drame străvechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai precis: a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etnic-geografic toată Europa răsăriteană, din Marea Egee până în Munţii Tatra. Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului.

Nu ştiu dacă Dan Botta a călătorit vreodată. Din 1932 până în primăvara lui 1940, când am plecat la Londra, Botta n-a trecut niciodată graniţa. Vacanţele de vară şi le petrecea aproape întotdeauna în Bucureşti. Rareori, cu prietenii, urca, pentru câteva zile, la munte. Vorbea apoi luni de-a rândul de stânci, de codrii, de cascade.

Acum, când încerc să-mi amintesc cât mai multe, îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu despre el. Chiar despre "marile lui pasiuni", pe care nu le ascundea, despre care îi plăcea să vorbească, ştiu prea puţin, anecdotic vorbind. Câteva figuri, câteva nume, şi toate etapele pasiunii lui, înaltă, incandescentă, şi, până la urmă, pură. Trăind pentru esenţe, viaţa lui era "exemplară", şi poate de aceea nu se lăsa surprinsă în anecdote. Nu pentru că era visător, (căci nu era) sau pentru că ar fi trăit "în abstract". Nu era nimic "abstract" în bucuriile lui, când descoperea frumuseţea uitată a unui cuvânt, sau întâlnea o necunoscută şi se îndrăgostea de ea, sau rămânea toată noaptea de vorbă cu prietenii, sau se ducea la celălalt capăt al Bucureştiului să citească, în amurg, sub teii în floare. Trăia altfel în lumea de toate zilele, dar trăia în ea. Avea oroare de mistagogie, de pseudo-spiritualităţi, de "rafinamente decadente". Avea de asemenea oroare, ca şi toţi ceilalţi, de confuzia, josnicia şi injustiţia vremilor, şi adesea se revolta cu atâta frenezie încât curând nu-şi mai găsea cuvintele, îşi tremura exasperat degetul şi părea că indignarea ameninţă să-l sufoce. Dar era prea înţelept să se lase stăpânit de revoltă. Ridica din umeri, schimba vorba şi în cele din urmă izbutea din nou să râdă.

Când l-am întâlnit pentru ultima oară, în august 1942, la Snagov, la vila unui prieten, împreună cu Paul Sterian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi alţi câţiva, era doar puţin mai matur de cum îl lăsasem cu doi ani mai înainte. Cum era de aşteptat, s-a vorbit aproape tot timpul despre război. Dan Botta aproape că nu a luat parte la discuţie. Se înserase şi, în aşteptarea cinei, am coborât toţi spre lac. Am pornit înainte cu Dan. Grupul ne urma, continuându-şi discuţia. Grăbisem pasul, dar apropiindu-ne de tufăriş, Dan Botta ridică braţul şi-mi făcu semn să mă opresc. Zâmbi lung, amar, amintindu-şi:

"Loc strein, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă...". August 1942. Era printre cei care înţeleseseră.

Mircea Eliade, Chicago, iunie 1960

* Text apărut în "Prodromos", nr.7, iulie 1967, p. 19-21.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!