Desfiinţarea CNSAS şi interesul românesc pentru politică

Decizia Curţii Constituţionale de a decapita CNSAS m-a determinat să-mi fac un proces de conştiinţă, cu privire la minimul simţ civic de care consider că orice cetăţean ar trebui să dea dovadă.

Concluzia, atât în ceea ce mă priveşte cât şi în ceea ce îi priveşte pe mulţi dintre confraţii românii este una tristă şi îmi întăreşte convingerea că, dincolo de eternele lamentări ale românului vizavi de corupta clasă politică pe care i-a fost sortit să o suporte, la rigoare, formula conform căreia fiecare popor are conducătorii pe care îi merită, se aplică şi în cazul nostru.

De ce am mustrări de conştiinţă? Datorită faptului că, deşi am fost şi sunt întru totul de acord cu necesitatea introducerii votului uninominal, nu m-am prezentat totuşi la vot la referendumul din noiembrie. Motivul? Mă rog, multă treabă, obosit, afară foarte frig, distanţa mare de parcurs până la Ambasadă etc. Într-un cuvânt, lenea. Lene la care s-a adăugat şi acea “străbună înţelepciune mioritică” care a făcut şi continuă să facă “atât de mult bine” poporului român, cea care se exprimă prin cugetarea cu sictir: “lasă, bă, că oricum nu se schimbă nimic!”

De ce amintesc de referendumul pentru votul uninominal (unde în cele din urmă s-a prezentat doar un sfert din electorat)? Întrucât consider că atât în cazul votului uninominal, cât şi în cazul accesului la dosarele foştilor colaboratori ai Securităţii, miza politică fundamentală este una şi aceeaşi: posibilitatea de a alege în cunoştiinţă de cauză şi drept consecinţă sporirea controlului alegătorilor asupra aleşilor. Sau, mai simplu spus, reforma clasei politice. Atât prin votul uninominal, cât şi prin informaţia cu privire la relaţiile dintre candidat şi fosta Securitate, dilema cetăţeanului turmentat este rezolvată întrucâtva: omul ştie în mai mare măsură cu cine votează ergo informat fiind are o mai mare putere de control asupra reprezentării politice. Or mesajul pe care electoratul l-a transmis clasei politice cu ocazia referendumului, şi implicit activiştilor, securiştilor şi turnătorilor care bună parte din ei ne conduc încă, a fost tocmai acesta: nu ne interesează să ştim pe cine votăm şi drept consecinţă nu ne interesează în mod real nici să ne impunem voinţa asupra clasei politice, aşa cum ar fi cazul într-o democraţie autentică. Rezultatul? Pe lângă faptul că uninominalul s-a dus întru totul de râpă, astfel încât cu siguranţă şi anul acesta vom vota tot pe liste atât la Cameră cât şi la Senat, mai mult, aşa cum era de aşteptat, clasa politică a răspuns la apatia electoratului printr-o sporire a privilegiilor şi a autonomiei faţă de electorat. Văzând că pe oameni nu-i interesează politica, fosta Securitate a acţionat în consecinţă: a desfiinţat şi CNSAS. La urma urmei din faptul că nu te interesează cu cine votezi rezultă în mod logic că nu te prea interesează nici trecutul comunist al celui care te reprezintă.

Aşa cum am scris-o şi într-o altă ocazie, consider legea lustraţiei nedemocratică şi contraproductivă¹. Nedemocratică, întrucât democraţia presupune posibilitatea de a alege liber şi bineînţeles în cunoştinţă de cauză între bun sau rău, onest sau corupt, competent sau incompetent, fost comunist sau nu etc., şi contraproductivă întrucât soliditatea unei democraţii se bazează pe maturitatea electoratului. Iar electoratul nu se maturizează cu soluţii gata făcute, ci doar dacă simte pe propria piele alegerea greşită şi, în cazul fericit, învaţă din greşeală. Asta în ceea ce-i priveşte pe politicieni. În ceea ce priveşte Biserica, este bună lustraţia, făcută în duhul înţelepciunii, doar că lustraţia în Biserică este treaba exclusivă a Bisericii. Deci nu intră în competenţa statului sau a scoietăţii civile. Cu atât mai puţin este binevenită lustraţia în mediul academic, unde criteriul exclusiv trebuie să fie cel al competenţei profesionale. În acest sens, un cadru legal care să impună libera competiţie, astfel încât posturile în universitate să revină doar celor mai apţi din punct de vedere profesional, este suficient.

Însă, există o singură excepţie în ceea ce priveşte caracterul binevenit al lustraţiei: justiţia. Recenta decizie a CC (Curtea Constituţională – a nu se confunda cu CC al PCR) ne arată de ce. La nouăsprezece ani de la revoluţie nu este deloc prea târziu pentru adoptarea unei legi a lustraţiei cât se poate de severă în ceea ce îi priveşte pe magistraţi. Întâi de toate datorită faptului că magistraţii ocupă funcţii publice fără să fie aleşi de către popor, dar mai ales întrucât cea de-a treia putere în stat este şi cea care are întotdeauna ultimul cuvânt, este puterea suverană prin excelenţă, este cea care decide în ultimă instanţă, în virtutea supremaţiei legii. Astfel, orice reformă politică cu efect benefic poate fi îngropată de către Curtea Constituţională, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul CNSAS. Drept consecinţă se impune o lege care să cureţe fără menajamente justiţia de trecutul comunist. Însă, o astfel de măsură este prin excelenţă o măsură politică şi presupune afirmarea unei suveranităţi situate dincolo de supremaţia strict formală a unei instituţii, lipsite de substanţă şi gestionate de personaje a căror moralitate ridică serioase semne de întrebare. Iar aceasta este suveranitatea politică a unei naţiuni care a decis, în virtutea propriei experienţe istorice, că comunist a fost un rău major şi, în consecinţă, trebuie exorcizat.

Or tocmai această naţiune politică, din păcate, lipseşte cu desăvârşire. România este depolitizată în sensul cel mai prost al cuvântului. Atunci când a fost demisă doamna Monica Macovei, au protestat vreo mie de persoane în faţa Teatrului Naţional, iar recent, cu ocazia desfiinţării CNSAS, douăzeci şi trei de ONG-uri au reuşit “impresionanta” performanţă de a ralia cinci sute de protestatari în Piaţa Universităţii. În ambele cazuri, majoritatea erau pensionari, aşa că, la cum merg lucrurile, întrucât ştim că bătrânii sărmanii mor mult mai frecvent decât junii, la manifestaţiile de gen de peste vreo patru, cinci ani n-o să mai vină nimeni. Lumea s-a plâns că CNSAS funcţiona, vorba românului, încet dar prost. Ceea ce nu e departe de adevăr. Dar uite că până la urma urmei funcţiona întrucâtva şi ne-a mai lămurit şi pe noi, cetăţenii turmentaţi, cu privire la trecutul unor politicieni sau al unor “apostoli” ai moralităţii publice, despre care altfel cu siguranţă n-am fi aflat nimic. E mai bine puţin decât nimic. În plus, poate că ar fi funcţionat şi mai bine dacă ar fi existat interesul şi presiunea politică necesare din partea societăţii, care să nu se rezume doar la bombănitul în tramvai. Însă se pare că fie din cauza fatalismului mioritic falimentar, fie din pricina comodităţii, fie din cea a convertirii la religia imbecilizării prin mall şi televizor, uităm faptul că libertatea s-a câştigat prin sânge şi că autentica păstrare a ei, ca să nu mai vorbesc de datoria faţă de memoria celor care au murit pentru apărarea demnităţii naţionale, impun minimul efort de a mai ieşi din casă uneori, cu scopul de a exercita funcţia politică a cetăţeniei.

_________________________________________

1 A nu se confunda interdicţia de a mai candida în alegeri pentru foştii colaboratori ai Securităţii (legea lustraţiei) cu legea privind accesul nelimitat al publicului la dosarul celor care candidează, măsură absolut necesară. De asemenea a nu se confunda cu necesitatea imperativă a condamnării penale a celor vinovaţi de crime şi tortură.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!