Credinţa ca paradox

Într-una din scurtele sale povestiri, cuprinse în volumul Die Erzählungen[1], Kafka întârzie o clipă asupra descrierii cerului unei zile îngheţate de iarnă. Numai că descrierea de care se foloseşte Kafka – la prima vedere un simplu artificiu de stil – poate sta ca metaforă a viziunii sale artistice şi a întregii sale opere. Tensiunea din Castelul, în care drumul până la ţintă nu se lasă decât bănuit sau presupus, la fel ca şi anxietatea mereu crescândă a lui Josef K., personajul principal al Procesului, apar epurate de îmbrăcămintea narativă, şi de dimensiunea ludicului, în insuportabilul lor.

Povestirea la care ne referim este intitulată "Der Kübelreiter"/ "Călăreţul găleţii", ea însăşi, într-o anumită măsură, o detaliere a metaforei pe care o conţine textual, dar de care este, în esenţă, conţinută.

Gerul a consumat toţi cărbunii celui care alege, drept ultimă alternativă, să încerce să obţină măcar o găleată de combustibil, fie ea de cea mai proastă calitate. Sigur, îi lipsesc banii, dar va lau pe datorie şi va putea înapoia banii în câteva zile. Numai că strigătele lui în faţa casei vânzătorului de cărbuni abia dacă sunt auzite, "nu e nimeni" îl cheamă înapoi nevasta pe cel care apucase, neîncrezător, drumul spre uşă. Strigătele lui abia răzbat până în casă, iar vânzătorului i se pare iarăşi că se aude ceva, numai că este din nou împiedicat şi convins de cea care-i stă alături să renunţe la drumul până în stradă.

Pentru a-l linişti, femeia merge ea însăşi la poartă şi deschide. Bărbatul cu găleata goală, venit după cărbune îi explică însă că nu poate plăti acum, dar că o va face cât de curând. Uşa se închide "ca un scut" şi femeia se întoarce în casă, concluzionând că într-adevăr nu e nimeni şi că strada este pustie.

Povestirea se opreşte aici. Nu aflăm mai multe despre nici unul dintre personaje, şi de fapt tot cea ce trebuie să ştim este că, ridicând ochii spre cer, în dimineaţa aceea de iarnă, ai fi putut vedea "der Himmel, ein silberner Schild gegen den, der von ihm Hilfe will"[2].

Metafora citată este expresia esenţializată a legăturii dintre sfera umanului şi cea a divinului în opera lui Kafka. Nimic nu poate străbate dincolo de scutul "argintiu", nici o voce omenească, nici un strigăt după ajutor. K., încercând să găsească drumul spre castel, este nevoit să-şi ducă existenţa într-un continuu provizorat; Josef K., personajul Procesului, nu poate afla în nici un chip ce fel de acuzaţii i se aduc, şi este condamnat la o moarte complet absurdă. Le fel se petrece şi cu cel care se trezeşte într-o dimineaţă preschimbat într-o îngrozitoare creatură, fără să înţeleagă de ce.  

Însă, metafora kafkiană, trimite încă mai departe. Nu numai că nimic nu poate trece dincolo, fie ea înţelegere sau vedere, ci orice încercare este silită să ai forma unui atac. Orice încercare este o formă de violenţă. Cerul văzut ca un scut, preface orice privire îndreptată spre el într-o confruntare şi atrage după sine pedeapsa. K. trebuie să renunţe la a mai încerca să găsească drumul spre castel, la fel cum încercările lui Josef K. nu pot atrage după sine decât consecinţe negative. Nu numai că nu se poate privi dincolo, în lumea aceea din care nu sosesc decât legi şi pedepse, dar orice încercare e condamnabilă, şi trebuie pe cât posibil evitată.

Într-una dintre interpretările date parabolei biblice în care Abraham este nevoit să îşi jertfească fiul urmând porunca divină, Kierkegaard descrie cum Abraham, nu poate înţelege voinţa divină, chiar dacă i-a fost oferit un animal drept jertfă în locul fiului: "Abraham’s eyes were darkened, and he knew joy no more."[3]

Metafora cerului ca "scut argintiu" ar fi putut fi folosită şi de Abraham ca semn al neînţelegerii sale. Neînţelegere care nu este un fapt întâmplător, ci care ţine de o imposibilitate structurală. Pentru Kierkeggard paradoxul, ca expresie ultimă a relaţiei dintre sfera umană şi cea divină, trebuie acceptat ca atare. Astfel că celelalte interpretări ale lui vor dezvălui un alt fel de Abraham, pregătit să-şi asume mai degrabă rolul de călău, decât să pună o asemenea barbarie în seama Dumnezeului său.

Paradoxul, va spune Kierkegaard, este expresia adevărului atemporal aruncat în timp, şi acceptarea lui face trecerea de la etapa eticului la cea a religiosului.

Metafora kafkiană cuprinde tocmai acest paradox în incomensurabilitatea lui. Cerul văzut ca "scut argintiu împotriva aceluia care aşteaptă de la el ajutor", este metafora unei viziuni filosofice care şi-a luat numele de existenţialism, şi care recunoaşte în Kierkeggard un gânditor fondator. Numai că filosofia existenţialistă a eliminat cu totul posibilitatea ca în spatele scutului să se mai afle cineva. Paradoxul nu poate fi acceptat şi cu atât mai puţin, aşa cum cerea Kierkegaard, trăit.

Credinţa ca paradox este înlocuită, la sfârşitul secolului XX, în filosofia existenţialistă franceză, cu credinţa în absurd. Metafora cerului perceput ca un scut rămâne să se aplice în continuare, numai că de această dată nu mai este pusă pe seama dimensiunii paradoxale a adevărului, ci pe aceea absurdă a lumii.

Paul-Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!