Despre dureri şi depresii

Natura ia fiinţă şi se organizează în acord cu voinţa lui Dumnezeu. În cadrul fiecărei forme existente în natură, de la simple elemente chimice la stări fizice, minerale, plante şi animale, există o raţiune divină. O parte din aceste raţiuni au fost identificate de gîndirea omului şi numite legi naturale (pînă nu demult, era de la sine înţeles că natura nu-şi poate da singură legi şi că autorul lor era Dumnezeu; în consecinţă, omul raţional nu este neapărat omul capabil de gîndire abstractă, formalizată, ci omul care recunoaşte această legătură evidentă dintre creaţie, lege şi Creator). Atunci cînd omul construieşte ceva, raţiunea omului acţionează dinafara formelor existente deja, dar în mod necesar în acord cu raţiunea divină din ele. Acest fapt explică de ce acţiunea omului se dovedeşte distructiva atît faţă de sine, cît şi faţă de natură de fiecare dată cînd nesocoteşte această raţiune divină.

Şi omul, ca parte a creaţiei, este compus din elemente care se regăsesc peste tot în natură. De aceea, şi el este supus aceloraşi legi care guvernează lumea fiinţelor vii în genere. Nerespectarea acestor legi atrage după sine durerea. Durerea poate fi mai lungă sau mai scurtă, potrivit gravităţii faptei, dar ea va lua oricum sfîrşit odată şi odată. Dar spre deosebire de restul lumii create, omul este în plus înzestrat cu suflet din chiar momentul concepţiei. Sufletul este principiul formării trupului – altfel ar fi fost un dezacord între trup si suflet, am fi întîlnit două existenţe paralele în sistemul unitar care este omul (iar a susţine că trupul este principiul formării sufletului este absurd). Aceasta înseamnă că în om există în acelaşi timp două raţiuni, două legi, ambele de natură divină şi în deplin acord între ele: una care stăpîneşte peste ordinea spirituală, şi alta care stăpîneşte peste ordinea materială.

Dar sufletul nu este autonom: el îşi are la rîndul lui cauza într-o raţiune divină care priveşte lucrurile veşnice. Nesocotirea acestei raţiuni atrage după sine suferinţa, care, spre deosebire de durerea fizică, poate fi veşnică dacă nu este anulată la timp prin re-socotirea ei.

Păcatul este modul sufletului de încălcare a legii divine. În urma păcatului a fost cuprinsă şi lumea fizică de boală, suferinţă şi moarte – încă o dovadă că trupul depinde de suflet şi nu invers. Dar este depresia o afecţiune a trupului sau a sufletului? Neurologii şi psihiatrii pretind că depresia ar ţine de sistemul nervos, şi cum sistemul nervos ţine de trup, răspunsul lor pare lămuritor. Rămîne nelămuritor motivul pentru care tot mai mulţi creştini se mulţumesc cu un asemenea răspuns, ştiind bine (chiar dacă se prefac neştiutori) că pentru autoritatea medicală modernă sufletul, în înţelesul creştin al cuvîntului, pur şi simplu nu există.

O controversă directă cu susţinătorii opiniei potrivit căreia depresia are cauze fizice sau – mai ştii? – genetice, ceea ce în fond este tot una, probabil că nu prea ar avea mulţi sorţi de izbîndă, chiar dacă o asemenea dispută este de dorit, mai ales atunci cînd adversarii acestei poziţii sînt chiar medicii creştini. Cum nu sînt medic şi nici nu am cultura medicală necesară angajării unui asemenea dialog, mi-am propus un ţel mai modest: acela de a aminti că noi, oamenii, sîntem nişte fiinţe unitare chiar dacă sîntem şi suflet şi trup; că nu trebuie să avem o fiinţă scindată, chiar dacă lucrul acesta se poate întîmpla; că nu putem rosti un crez Duminica şi un altul în restul săptămînii; mai precis, că religia creştină este un mod de viaţă în care trebuie să fim pe deplin angajaţi pentru că răspunde pe deplin atît exigenţelor raţiunii, cît şi celor mai personale şi mai curate aspiraţii sufleteşti.

Putem admite că depresiile pot avea nu doar efecte, ci şi cauze trupeşti – altfel, medicamentele administrate nu şi-ar putea face efectul. Această explicaţie parţială este în acord cu înţelegerea creştină a intimităţii şi reciprocităţii paradoxale dintre trup şi suflet. Dar ea rămîne incompletă de vreme ce este limpede că nu există tratament propriu-zis pentru depresie: se ştie că depresiile revin cu şi mai multă putere o dată ce administrarea medicamentelor a fost întreruptă. Iar atunci cînd se întîmplă ca un om să se vindece, cauza vindecării a fost întotdeauna una de ordin sufletesc, chiar şi atunci cînd vindecarea s-a petrecut în timpul tratamentului. Medicii oneşti nu se sfiesc să o recunoască.

Suferim boli şi dureri trupeşti fiindcă trăim într-o lume ale cărei legi – sensuri sau raţiuni divine – au fost şi sînt încălcate în mod sistematic de către om. Capacitatea de a vedea sensurile este a sufletului, de vreme ce sufletul este cel care ordonează şi alcătuieşte trupul în acord cu raţiunea divină. Dar sufletul nu este doar sediul raţiunii, ci şi al libertăţii. Raţiunea nu este raţiune decît în măsura în care discerne, alege, separă, le primeşte pe cele raţionale sau le respinge pe cele neraţionale. Dacă lucrurile materiale sînt aduse la existenţă pentru a fi, iar acesta este sensul, logosul lor principal, sufletul este adus la existenţă pentru a dăinui veşnic. El este liber tocmai pentru a putea alege această viaţă veşnică. Doar în măsura în care primeşte şi cere această viaţă, ea va fi a lui. Altfel, sufletul va scădea veşnic din viaţă. Atunci cînd le lipseşte un suport veşnic, cele materiale nu pot scădea veşnic din viaţă. Ele doar suferă pentru o vreme, după care pier.

Neliniştea, descurajarea, formele violente de nemulţumire faţă de alţii sau faţă de noi înşine, sentimentul unui eşec total care ne blochează orice iniţiativă, orice curaj, orice rugăciune sau cel mai mic apel, închiderea voluntară într-o solitudine ermetică ne arată că sufletul este deja despărţit de izvorul său de viaţă. Dar pentru că este făcut să trăiască, sufletul se va raporta de-acum la mediul în care se află, parazitînd viaţa biologică prezentă pentru o vreme în trup. Această formă de parazitare este în sine dureroasă pentru suflet, fiindcă el a ajuns să se hrănească dintr-o viaţă precară, limitată în timp şi lipsită de orice perspectivă verticală, lipsită adică de toate acele trăsături care-i erau sufletului co-naturale şi pe care el ar fi trebuit să le aducă în lume. Omul deprimat este cel al cărui suflet s-a delăsat, a căzut într-o depresiune, adică într-o zonă de joasă înălţime ce-i este improprie sufletului; după cum aflăm din DEX, în această zonă se formează “vîrtejuri de aer în care presiunea aerului este mai mică decît cea a regiunilor vecine şi care aduc timp nefavorabil”. Căzut de la înălţimea pentru care a fost făcut, omul este deprimat fiindcă nu mai resimte presiunea cu care apasă prezenţa lui Dumnezeu – omul a devenit ne-păsător faţă de chiar temeiul lui, fiind astfel la discreţia “duhurilor” extrem de nefavorabile.

Se poate obiecta: dacă suferinţa şi moartea celor desprinşi de Dumnezeu pot fi astfel explicate, cum putem înţelege suferinţa sfinţilor sau morţile teribile ale mucenicilor? Înainte de a răspunde, precizez că o astfel de obiecţie nu ar putea aparţine decît unui necreştin; creştinii ştiu foarte bine că sînt pe de-a-ntregul ai lui Hristos, cu trupul şi sufletul lor (1Corinteni 3, 22-23). Ei sînt adică în Cineva care nu încetează să “aducă şi să se aducă, să primească şi să se împartă”, după cum o spun aceste cuvinte ale rugăciunii tainice a preotului din timpul cîntării Imnului Heruvic. Aşa cum suferinţa lumii necredincioase arată despărţirea ei de izvorul vieţii, suferinţa credincioşilor arată prezenţa neîncetată a acestei Vieţi şi drama respingerii ei neîncetate de către lume. Cu o diferenţă însă: credincioşii nu se descurajează şi nici nu au depresii. Chiar dacă suferă în trup, sufletul lor este sănătos pentru că se găseşte în locul lui propriu, adică în Dumnezeu. Creştinul poate avea migrene – depresii, niciodată.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!