Dezbinarea Ortodoxiei

Biserica Ortodoxă devine tot mai mult politică şi tot mai puţin comunitate de credinţă şi de iubire. Din acest punct de vedere, Biserica (1) noastră se catolicizează şi protestantizează pe zi ce trece. Are mai mult preocupări pentru finanţe şi aranjamente de culise decât pentru mărturisire şi jertfă. Aşadar se (şi ne) îndepărtează de mîntuire. Vina este a tuturor credincioşilor, măcar pentru că au permis ca în ierarhia bisericească să ajungă oameni care nu se vor părinţi duhovniceşti, ci oameni cu influenţă politică şi manageri ce înmulţesc paralele.

Ca peste tot unde duhul este înlocuit cu materia, şi în Ortodoxie înfloreşte dezbinarea. Iată patimile lui Hristos în contemporaneitate!

Ortodoxia suferă de maladia dezbinării şi în plan naţional, şi în plan internaţional. Nu e pace şi armonie, întru lucrarea mîntuitoare, nici între episcopii români, nici între Patriarhiile ortodoxe.

Pe plan internaţional, două evenimente au reconfirmat adversitatea dintre Bisericile ortodoxe naţionale: autoproclamarea independenţei Kosovo şi reactivarea episcopiilor din Basarabia.

Kosovo este un simbol al jertfei de sînge pentru credinţa ortodoxă. Acolo au fost dărîmate şi incendiate sute de biserici, nenumăraţi preoţi şi monahi au fost linşaţi ca altă dată în Spania războiului civil. Patriarhia Română n-a catadicsit să dea un mesaj de solidaritate cu fraţii ortodocşi din Serbia şi mai ales cu cei din provincia Kosovo. Iar cînd un comentator ortodox de talia lui Dan Ciachir a făcut această observaţie, a primit un comunicat zeflemitor drept replică şi asupra sa a fost asmuţit unul dintre dulăii credincioşi din presă.

Pe de altă parte, reactivarea de către Biserica Ortodoxă Română a episcopiilor de Bălţi, a Basarabiei de Sud şi a Dubăsarilor, a toată Transnistria a stîrnit reacţii dure din partea Bisericilor surori din Rusia, Polonia şi Serbia.

Tot în acelaşi "duh", între Patriarhia Rusă şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol se poartă un război surd pentru întîietate de ani de zile. Nu interesează aici argumentele şi (ne)dreptatea fiecărei părţi, cît realitatea dezbinării.

În toate aceste exemple este vorba despre politică – asortată etnic, cum altfel? –, de tabere ideologice şi de metode împrumutate din mediul politic.

Se adaugă apoi luptele intestine din fiecare Biserică naţională duse de episcopii ecumenist-sincretişti cu cei tradiţional-ortodocşi.

Pe plan naţional, Biserica Ortodoxă Română este străbătută de fiorii discordiei sub cele mai diverse şi întemeiate motive. Faptele unor ierarhi ca PS Sofronie Drincec, episcopul Oradei, îi scandalizează pe credincioşi. De pildă, după ce l-a îndepărtat din funcţia de egumen al mănăstirii Huta (Bihor) pe ieromonahul Eftimie Mitra, pe care l-a găsit prea vehement antiecumenist, PS Sofronie s-a încumetat să slujească de Bobotează împreună cu episcopul greco-catolic al locului şi apoi să oblige un preot paroh să cedeze terenul bisericii sale cultului reformat.

Modificarea Statutului BOR de către oamenii Patriarhului Daniel, fără ştirea Sinodului, în sensul înfiinţării de stravopighii peste capul ierarhului locului, a determinat intervenţia publică a ÎPS Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, şi a ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, susţinuţi de mai mulţi stareţi de mănăstiri.

Alte nemulţumiri măresc tensiunea din Biserică: intenţia de a-i scoate la pensie pe unii ierarhi bătrîni nu pentru că ar fi neputincioşi, cum se pretextează, ci pentru că sînt incomozi pentru proiectele "ecumeniştilor" (2); distanţarea evidentă dintre marii duhovnici şi unii ierarhi (de orientare ecumenistă), pe care poporul o simte şi nu tolerează.

Desigur, sub tăvălugul globalizării seculariste, anumite evenimente din Biserică sînt observate de un număr redus de credincioşi, iar dintre aceştia şi mai puţini îndrăznesc să ia atitudine publică. Adevărul este că în ţările ortodoxe există astăzi atmosfera propice pentru pătrunderea ecumenismului, adică pentru apostazie.

Totuşi, n-a murit reacţionarismul sănătos, care se manifestă mai ales în spaţiul virtual, dar şi în cîte o gazetă. Deşi par a striga în pustiu sau că ar fi lupi singuratici, publiciştii tradiţionalişti vorbesc în numele majorităţii. E vremea însă ca majoritatea să vorbească ea însăşi şi, mai ales, să acţioneze, dacă vrea să aibă răspuns bun la Judecată; la noi, ca şi în alte ţări ortodoxe. Iar în locul urii etnice, să punem iubirea întru Hristos, în locul uneltirii politice – sinceritatea vindecătoare duhovniceşte, în locul vrajbei – unirea.

1. Evident, vorbesc de administraţia bisericească, de cler şi ierarhie.

2. În esenţă, "Ecumenismul" înseamnă a crede şi a spune că nu contează "biserica", religia, credinţa din care faci parte, că toate sînt bune, că toţi avem acelaşi "Dumnezeu", dar numit în diferite chipuri, după "tradiţii". Curentul "ecumenist" susţine că Biserica nu e numai una, aceea numită Ortodoxă, ci că mai sunt şi altele, "surori": romano-catolică, greco-catolică, protestantă, anglicană, baptistă, adventistă etc., uitînd că, aşa cum există un singur Hristos, avem şi o singură Biserică. "Ecumeniştii" se roagă, slujesc, iar unii se împărtăşesc la un loc cu ereticii.

Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!