Sclavii fericiţi de Ovidiu Hurduzeu sau

Eseul ca monedă curentă a unei generaţii

1. O reverenţă şi mai multe precizări

Unul dintre modurile de (in)adecvare a societăţii româneşti la diferitele viclenii şi salturi istorice a fost şi, după ultimele înfierbântări pe această temă, se pare că a rămas "generaţia", "noua generaţie". Generaţia e, de obicei, creasta valului societăţii româneşti la vărsarea în istorie. Astfel, în ultima sută de ani avem, printre altele, o generaţie care a făcut istorie (Criterion), una care a fost desfăcută de istorie ("generaţia pierdută"), şi una care, în valuri succesive ("şaizecişti", "şaptezecişti" etc.), a locuit în istorie, ţiuind o literatură cochetă de ceainic pus pe foc.  Acum, cu o nouă generaţie care sfidează cumva criteriul cronologic preferându-l pe cel spiritual, suntem din nou în situaţia de a încerca să facem istorie, nu doar să o suportăm. Fie că e numită a "neointerbelicilor", a "neoconservatorilor", sau "generaţia katehontică", contururile generaţiei sunt cam aceleaşi. Ceea ce nu e prea clar e motorul ei.

Unii, de exemplu, îşi fac din specializare ethos şi pavăză, ba chiar argument publicitar deşi specializarea e, prin definiţie, adversă popularităţii. Nu poţi fi torturat de gândul că nu eşti îndeajuns de cunoscut atunci când specializarea ta e literatura malgaşă sau arheologia peninsulei indochineze. Autoritatea într-un domeniu de cercetare ştiinţifică nu are a se confunda cu impactul mediatic. Nu justifică perambularea prin redacţiile ziarelor şi televiziunilor într-o frenetică încercare de a-ţi populariza virtuţile de sală de lectură. Dacă te specializezi într-un domeniu esoteric înseamnă că preferi liniştea unui obiect de studiu în care nici concurenţa nici recunoaşterea nu implică înghesuiala, uralele şi sudălmile. Academicii/specialiştii/universitarii sunt, în America cel puţin, anonimi în afara cercului lor şi nu vedete ale unui fel de Moulin Rouge intelectual, cu French can-can şi poale date peste cap în aplauzele publicului.

O generaţie implică un proiect existenţial. Cariera academică poate fi parte a unui proiect existenţial, poate alimenta un ethos, dar nu i se poate substitui. "Generaţia" nu se poate coagula pe baza specializării pentru că specializarea înseamnă "parte" şi nu "întreg". Generaţia nu se poate articula prin teze de doctorat, oricât de strălucite ar fi ele, pentru că acestea nu sunt decât o hipertrofiere a părţii. Generaţia însăşi, neexistând decât în virtutea unei reducţii fenomenologice, fiind o sinecdocă, nu se poate baza pe epuizarea părţii, ci pe intuirea întregului, pe găsirea căii. Generaţia înseamnă o direcţie, nu învârtirea pe loc bogat adnotată la subsol. Or, ca loc de întâlnire etică şi estetică doar eseul e o aproximare a întregului, o identificare şi enunţare de principii, o formulă neoraculară capabilă să circule şi să suporte discuţia liberă.

De când s-a născut specializarea, de când ştiinţa nu mai e ontologie şi ontologia practică mântuitoare, generaţiile s-au clădit în jurul eseisticii: de la Montaigne, Bacon, Pascal şi Descartes, prin Locke, Voltaire şi romantici, până în anii ’30, cu Huxley, Koestler şi Orwell, reacţionarii francezi şi Criterion. Junimea nu s-au clădit pe Logica lui Titu Maiorescu, ci pe eseistica sa şi pe opera jurnalistică şi literară a nespecialistului Eminescu. Specializarea/doctoratul e, după expresia profesorilor americani,  un "carnet sindical": garantează că stăpâneşti un anume domeniu şi anumite tehnici de cercetare. Dar nu are valenţe "eschatologice". O generaţie de doctori nu e altceva decât o promoţie şcolară.

Aşadar se cuvine să considerăm studiile ca pe o ucenicie necesară (atunci când nu transformă studiosul în simplu slujbaş al feluritelor fundaţii, în întreţinut academic, gata a se prostitua cu prima instituţie care îi asigură următorul an de viaţă) dar nu suficientă acordării busolei lăuntrice. După cum nici o teză de doctorat nu închipuie o hartă a realului, ci doar o halucinată mărire prin microscopul academic a unei fracţii din câmpul cunoaşterii. Tensiunea între metodă şi intuiţie, între întreg bănuit doar şi parte concretă, între soliditatea sistemului şi fragilitatea respiraţiei e probată însă de eseu.

Eseul e cel care pneumatizează generaţia, care îngăduie contactul ei cu orizontul neacademic dar nu mai puţin important. De aceea poate emergenţa noii generaţii "trăiriste" e axată nu pe poeţi (precum generaţiile şaizeci, şaptezeci etc.), ci pe eseişti. Cu rădăcini în eseistica lui Nae Ionescu (cel atât de hărţuit de doctorii şi specialiştii vremii sale), Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran (veşnic doctorand în mansarde) sau Constantin Noica, cu precursori şi ocrotitori imediaţi în Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky, Dan C. Mihăilescu, Sorin Dumitrescu, Costion Nicolescu sau Răzvan Codrescu, generaţia nouă e vrednică şi de multe ori aprigă mânuitoare de eseu. Printre cei conştienţi de rolul eseului, şi care îl practică nu ca pe o relaxare de la activităţi mai sistematice, ci deliberat, ca formă de rezistenţă şi chiar izbândă spirituală, se numără Ovidiu Hurduzeu (Ph.D. Stanford) cu ai săi Sclavii fericiţi  (Iaşi, Editura Timpul, 2005, ed. a II-a revăzută şi mult adăugită).

2. Eseul ca restaurare a întregului

Eseistica lui Ovidiu Hurduzeu nu e un gen literar, ci aşezare spirituală, nu e haină de împrumut, ci dezvoltare a unui principiu literar personalist, semnul unor repetate încleştări cu realul şi al unităţii subiectului cunoscător. Eseul e, la Ovidiu Hurduzeu, o afirmare nu o negare a întregului. Nu e indiciu de ocasionalism estetic, ci de adunare a fiinţei, a secţiunilor "specializate" risipite în sistem. Pornind de la constatarea rolului pe care îl are în viaţa omului contemporan network-ul, reţeaua, "Angrenajul", Ovidiu Hurduzeu arată pericolele pe care le prezintă acesta: "Network-ul nu dă doi bani pe calitatea ta de individ unic, moştenitor al unei zestre culturale s...t

 îl interesează doar acea părticică din tine care-i poate servi scopurile. Într-o lume reticulară, eşti nevoit mereu să te separi în părticele specializate, iar fiecare părticică s-a angrenezi într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie şi-ţi cere să elimini restul. Pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele pierzi capacitatea «să te aduni», să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea" (48). Or ceea ce caută Ovidiu Hurduzeu nu e această depersonalizare specializată, nivelarea tehnico-academică (în condiţiile în care şi universităţile au devenit nişte corporaţii al căror obiect e marketingul – teaching/predatul - şi managementul – research/cercetarea – epistemei). Hurduzeu nu caută eficienţă iconoclastă, ci prezenţa, chipul, ceea ce el numeşte foarte frumos "persoana-eveniment", tot mai rar întâlnită în context Occidental, "unde «personalitatea» a fost înlocuită de «expertul» anonim care se impune prin «gnoză», prin cunoştinţele sale strict specializate, şi nu prin «prezenţă» personală" (165). Eseul, gen care nu cere numai ideaţie ci şi un anumit timbru al inteligenţei e, deci, mai aproape de "prezenţă" decât tratatul branşat la bibliografii şi secţiuni de competenţă. Eseul e chip, tratatul, sistemul, în general orice instrumentalizare a omului şi cuvântului, nu.

Refuzând astfel nominalismul, Ovidiu Hurduzeu schiţează şi o poetică realistă a realităţii româneşti care are virtuţile defectelor ei, ale cărei forme de comuniune scapă mecanismelor virtuţii impersonale şi poliţiei gândirii : "Democraţia românească este de tip informal, oamenii se adună într-un spaţiu public în mod spontan, mânaţi doar de dorinţa de a comunica unul cu altul într-un mod direct s...t un limbaj ce nu se supune obiectivizărilor de tot felul s...t Bârfa, zvonăria, purtatul vorbii de la om la om, de la celular la celular sunt şi ele forme concrete de manifestare a democraţiei. De ce să le neglijăm? De ce să nu înmulţim băncile din parcuri? Să nu recreăm taifasul de cafenea? Micul Paris interbelic era cosmopolit prin cultura «Capşa», nu prin seminariile organizate de Liga Naţiunilor s...t La baza democraţiei româneşti nu poate sta Legea, o predeterminare coercitivă, ci Persoana-eveniment" (170). Personalismul organicist al lui Ovidu Hurduzeu poate şi va fi, fără îndoială, răstălmăcit ca pesimism reacţionar în privinţa democratizării României, ca boicot al istoriei şi "soluţie sud-americană". În realitate discursul lui Hurduzeu nu e decât o încercare de a recupera firescul convieţuirii şi o pledoarie pentru a aşeza persoana – nu omul abstract, specialistul, europeanul sau altă fantoşă ideologică – la temelia edificiului legislativ naţional.

3. Doi paşi la stânga binişor...

Hurduzeu nu e un apologet al "înapoierii" cu orice preţ, după cum nu e nici un detractor al Americii, deşi cartea sa a fost citită oarecum în cheie anti-americană. El e un organicist şi, ca şi Virgil Nemoianu în eseurile dedicate Americii din Tradiţie şi libertate (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001), iubeşte America de modă veche şi neagă, spre stupefacţia ingenuă sau subvenţionată a unor intelectuali români, justeţea ecuaţiei America=corectitudine politică/postmodernism. În fapt, ca un observator lucid al societăţii americane, el a sesizat că localismul ("localismul californian"), ruralismul, şi principiul subsidiarităţii caracteristice societăţii americane profunde sunt nu numai de negăsit în rândul eurosocialistei U.E., dar şi printre cele mai mari adversare ale eticii globaliste. În bătălia împotriva uniformizării globale, Hurduzeu mizează pe expresiile locale ale adevărului creştin: pe catolicismul rural polonez, hispanic sau italian, pe ortodoxia noastră şi a celorlalte ţări din Estul Europei, pe anumite forme ale congregaţionalismului american care a alimentat în America veche spiritul de frontieră.

De fapt, Ovidiu Hurduzeu reuşeşte în cartea sa performanţa de a merge, dincolo de etichetele şi interesele politico-ideologice conjuncturale, spre chiar rădăcinile Treimice ale Dreptei, ale conservatorismului, ale normalităţii (văzută de unii doar ca "normativitate"). Normalitatea lui Hurduzeu e, dacă pot spune aşa, radicală. Adică nu e normalitatea convenţională, a cinismului îmbuibat, a famelismului utopic, a boemiei stipendiate sau a spectacolului media. Nu e normalitatea ca ignorare şi banalizare a lumii. Nu e normalitatea omului raţiunii autonome, ci a celui care ştie că Duhul suflă unde vrea. Nu e normalitatea omului singur – autarhic sau masificat -, a atomului social, ci a persoanei care participă la facerea lumii nu numai prin faptă, ci şi prin mirare, bucurie sau sfinţenie.

Autorul mărturiseşte la un moment dat că nu are "nici un fel de afinitate ideologică sau spirituală cu neoconservatorismul american" (291). E şi nu e aşa. În măsura în care neoconservatorii americani achiesează de multe ori reflexele consumiste şi massificatoare ale societăţii actuale, dispreţul faţă de "mediu" şi indiferenţa culturală, Hurduzeu nu are într-adevăr nimic de împărţit cu Dreapta americană, obsedată de prea mult ori numai de tax-cuts. Dacă ne gândim însă la social-conservatives, la conservatorii – catolici sau baptişti americani – care susţin virtuţile familiei, educaţia clasică şi o abordare bărbătească a realităţii, atunci Hurduzeu are foarte multe de împărţit cu Dreapta americană. După cum are de împărţit şi cu stânga americană şi franceză. Aşa cum partidele noastre istorice au lăsat naţionalismul pe mâna României Mari, dreapta americană a lăsat tema "ecologistă" pe seama stângii homo-vegetariene. Interesaţi doar de "economia de piaţă" şi de virtuţile ei formatoare de caracter – în viziunea liberală clasică, nu în cea a darwinismului social –, conservatorii americani (cărora neoconservatorii le sunt o aripă mai belicoasă în materie de politică externă şi fiscalitate) se preocupă mai mult de drepturile cetăţeanului american de a cumpăra şi utiliza câte SUV-uri[1] vrea decât de impactul milioanelor de SUV-uri asupra naturii. Retras în suburbii, departe de criminalitatea şi squalor-ul oraşelor abandonate "etnicilor" şi "boschetarilor", conservatorul american a uitat de valoarea mediului urban, a uitat ce înseamnă o plimbare, o stradă luminată frumos, o conversaţie la ceas de seară într-o piaţetă cu fântână. Dreapta americană trăieşte, în suburbii, sub asediul generat de propria indolenţă, de propria abandonare a valorilor urbane europene.

Şi aici Hurduzeu se desparte într-adevăr de (neo)conservatorii americani putând fi citit, în paradigmă americană, în cheie de Stânga. Respingerea culturii de mase, a sportului, a fast-food-ului sunt, în America, atribute care te plasează la Stânga. În America, de exemplu, cultură (teatru, operă, concerte) la televizor vrea Stânga, nu Dreapta. Dreapta americană s-a hotărât să înceapă războiul cultural abia în momentul în care marile corporaţii au început să resimtă la buzunare daunele pe care trebuie să le plătească feluritelor lobby-uri stângiste care îi acţionează în judecată ("class action suit") în numele a tot felul de fantasmagorii bazate pe "ideologia victimizării": te-ai fript cu cafeaua, dai în judecată lanţul de restaurante pentru că nu te-a avertizat că, la ei, cafeaua e servită extrem de fierbinte; te-ai îngrăşat, dai vina pe fast-food-uri care complotează să te îngraşe neanunţând pe ambalaj câte calorii are hamburgerul lor; ai făcut cancer, dai în judecată fabrica de ţigări etc., etc. Hurduzeu analizează strălucit naşterea "ideologiei victimizării" şi transformarea ei în afacere şi raţiune de stat a generaţiei baby-boom/hipiote (vezi capitolele "Flux", "Vremurile conformismului generalizat" şi, mai ales, "Războinicii ‘baby-boomer’"). Ceea ce nu acceptă el e aruncarea responsabilităţii pentru starea actuală exclusiv în cârca Stângii şi cădelniţarea respectuoasă a unei Drepte absorbite exclusiv de economic (vezi pagina 47, pentru descrierea livezilor de caişi existente cândva pe locul unde acum e Silicon Valley).

Hurduzeu, cititor de Stăniloae dar şi de Baudrillard sau Foucault, recuperează pulsiunile creştin-reacţionare ale Stângii alternative, neinstituţionalizate. Acolo unde Dreapta americană denunţă în ecologism doar cultul iraţional al "mamei natură", acolo unde agentul de bursă vede într-un om fără cont în bancă doar un iresponsabil, Hurduzeu se gândeşte la Sf. Francisc din Assisi. Hurduzeu întoarce erezia stângistă pe dos pentru a combate falsa ortodoxie a conformismului şi consensului comod. Având în memorie scăpărările şi foşnetele "creştinismului cosmic", ale ortodoxiei ţărăneşti româneşti, lui Hurduzeu nu îi e greu să împace firea cu libertatea. El nu e nici un anarhist spiritualist-gnostic precum homo-vegetarienii Occidentali, nici un închinător la "viţelul de aur" precum mulţi dintre burghezii americani pentru care creştinismul e doar o reţetă de a reuşi în afaceri. Nu e nici numai spirit, nici numai materie. E realist creştin, care recunoaşte participarea noastră la două realităţi, văzută şi nevăzută, ţărână şi văzduh: "Realitatea spirituală a Europei de Est este încă profund marcată de imaginarul arborelui şi al rădăcinii. O imagine care nu încetează să dezvolte legea Unicului (Preşedintele, Regele), a pivotului care asigură suportul necesar rădăcinilor secundare. Axa genetică şi structura de profunzime sunt elemente determinante ale paradigmei arborelui şi rădăcinii.[2] De aici obsesia istoriei (a originii şi a memoriei) şi o întreagă metafizică a «spiritului» şi «geniului» (naţional, popular, artistic). s...t Arborele şi rădăcina nu fac casă bună cu mondializarea economiei de piaţă, bazată pe o logică rizomică s...t Rizomic, capitalul se dezvoltă în toate direcţiile, circulă continuu, dezvoltă legături combinatorii pe bază de eterogenitate. În logica rizomică nu există incompatibiltate între ţăranul român şi cutia de Coca-cola, între trecutul «pătat» al unui securist şi activitatea sa de «antreprenor», între sârbi şi albanezi, între bărbaţi şi homosexuali" (207). Ovidiu Hurduzeu regăseşte această axă şi în împrejurări mai domestice, în osia carului unui ţăran moldovean bunăoară, care îi explică: "Roata de lemn era făcută mai după lege. Tăia noroiul ca un cuţit. Asta din gumă se înfundă, nu-i bună de nimic!" Nu orice căruţă e semn de păşunism, şi nu orice cauciuc, semn de progres. Faţă cu mocirla, vechea roată de lemn pare, să recunoaştem, mai eficientă.

Proza lui Ovidiu Hurduzeu e aforistică, îmbinând emoţia cu focusul analitic. E o proză hrănită de lectura moraliştilor francezi (şi a lui Cioran desigur), a sociologilor anilor ’70-‘80 (Lasch, Ellul, Debord, Baudrillard)[3], a lui Berdiaev şi a lui Kropotkin parcă. E, cu adevărat, literatura radicalismului aristocratic. Adică un semn de normalitate.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!