Kosovo - sfârşitul domniei dreptului internaţional

O ciudăţenie istorică face ca începutul secolului al XXI-lea să reia problemele începutului de secol XX – fitilul de la butoiul cu pulbere al Balcanilor arde din nou. "Asasinatul de la Sarajevo şi crima de la Viena", spunea Constantin Kiriţescu în primul volum al cărţii sale despre războiul pentru întregirea României despre pretextul declanşării primului război mondial. Parafrazându-l, putem vorbi acum despre asasinatul de la Pristina şi crima de la Washington.

Desigur că întrebarea care apare mai întâi în minte este: "cum s-a ajuns aici?". Nelămureşte mai ales atitudinea SUA faţă de ONU, organizaţia de securitate colectivă, care îşi are sediul chiar la New York, pe teritoriu american. Poate că nu ar trebui să fim însă atât de surprinşi. În timpul primului război mondial preşedintele Woodrow Wilson a impus, în numele vehiculatului principiu al securităţii colective, formarea Ligii Naţiunilor, al cărei scop era tocmai acela de a prezerva pacea şi de a împiedica repetarea ororilor Marelui Război. Era cadoul dat de "Uncle Sam" năzbâtioşilor europeni, care se arseseră jucându-se prea mult cu focul. În scurt timp însă, proiectul a fost abandonat chiar de puterea care l-a propus: Congresul nu a aprobat iniţiativa prezidenţială, aşa încât pruncul războiului mondial s-a născut cu o malformaţie. Cu două chiar, dacă ne gândim că o altă mare putere, Rusia, devenită între timp sovietică, nu făcea parte din sistem. Conceptul de securitate colectivă devenise mai mult unul european, fapt accentuat şi de ieşirea Japoniei din Liga Naţiunilor, ceea ce anula practic şi Tratatul asupra înarmărilor navale, convenit de marile puteri în Conferinţa de la Washington, din 1922. A urmat ieşirea Germaniei şi s-a terminat pentru moment cu Societatea Naţiunilor şi conceptul de securitate colectivă.

După al doilea război mondial apărea O.N.U. (24 octombrie 1945), care prelua curând rolul eşuat al Societăţii Naţiunilor (desfiinţată în 1946), acela de a păstra pacea mondială (câte zile de pace a avut omenirea după 1945 se cunoaşte...). De data aceasta SUA s-au implicat serios în proiect şi este cunoscut că reprezintă principalul finanţator al organizaţiei; astăzi, O.N.U. numără 192 de state membre şi poate fi considerată, în ciuda numeroaselor critici care i se pot aduce, o tribună recunoscută şi folosită de marea majoritate a omenirii. De 6 decenii lumea întreagă se supune, prin Organizaţia Naţiunilor Unite, regulilor bine stabilite ale jocului internaţional. Asta, chiar dacă sunt şi rateuri, chiar dacă sistemul este inechitabil, căci numai democraţie nu poate fi la O.N.U. atunci când 5 dintre cei 15 membri ai Consiliului de Securitate sunt permanenţi şi au drept de veto (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa) – ceea ce determină puterile în ascensiune (Germania, Japonia, Brazilia, India) să reclame privilegii similare. Ce ar însemna însă lumea fără existenţa O.N.U., chiar aşa, cu hibele sale? Ar însemna să ne întoarcem la diplomaţia secolului al XIX-lea – ne putem imagina aşa ceva într-o lume globalizată şi dispunând de capacităţi nucleare? Capacităţile nucleare, comunicaţiile extrem de rapide, ecologia, iată doar câteva dintre motivele pentru care este imposibil să ne întoarcem la situaţia anterioară primului război mondial. Nu mai există "lumi" separate, ci o singură lume, Terra, şi gestionarea fiecărei probleme se poate face doar global. Să renunţăm la actuala formulă de drept internaţional, fără a pune imediat altceva valabil în loc nu poate duce decât la anarhie. Este adevărat că, în decursul timpului, au existat rezoluţii O.N.U. care nu se respectă nici astăzi – şi cel mai cunoscut exemplu este cel al rezoluţiilor Naţiunilor Unite care privesc Israelul şi războiul arabo-israelian "de 6 zile", din 1967. Cu toate acestea, niciodată rolul O.N.U. nu a fost contestat de marile puteri ale lumii. Până în 1999. Atunci s-a produs prima încălcare gravă – bombardarea Yugoslaviei de către NATO. Reacţia Rusiei lui Boris Elţin a fost anemică. Dacă au văzut că se poate, SUA au recidivat. În 2003, SUA şi aliaţii lor au intrat în războiul împotriva Irakului, fără mandatul internaţional pe care l-a avut coaliţia din 1991 – când Saddam Hussein a fost alungat din Kuweit. Acestea au fost momente când autoritatea O.N.U. a fost erodată. Dar ceea ce s-a întâmplat la 17 februarie 2008 a fost cu mult mai grav. O provincie sârbească locuită de minoritatea albaneză şi-a proclamat independenţa, încurajată fiind de SUA şi de statele de linie ale UE. Acestea s-au şi grăbit să recunoască apoi independenţa provinciei Kosovo. Nimic surprinzător la americani, după precedentele amintite. Dar europenii? Cei care în 2003 cereau rezoluţie O.N.U. pentru Irak (evident, cu excepţia britanicilor), cei care păreau a fi "cu capul pe umeri"? Să dăm vina pe Sarkozy – poate că în locul lui, Jacques Chiraque ar fi acţionat la fel ca în 2003? Sau poate, după semnarea Tratatului de la Lisabona, scăpaţi de grija viitorului UE, oficialii acesteia îşi arată adevărata faţă?

Cum justifică aceşti domni, altfel promotori ai democraţiei şi ai drepturilor omului, că sunt actorii procesului de dezmembrare a conceptului de drept internaţional? Cum justifică încălcarea Cartei O.N.U. (Serbia fiind membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionale), a Tratatului de Pace de la Paris (1946), a Documentului Final al Conferinţei de la Helsinki (1975) şi a rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite? Cu ce le înlocuiesc? Cu răsuflata idee a "dreptului popoarelor la autodeterminare", lansată de Wilson (dar şi de Lenin) în 1917-1918, pentru a permite dezmembrarea imperiilor multinaţionale europene? În cazul acesta eu propun să se acorde acest drept populaţiei de origine hispanică din California şi tuturor cartierelor chinezeşti din marile metropole americane. Indiferent de motivaţie, ceea ce s-a întâmplat după 17 februarie 2008 nu denotă decât totala inconştienţă sau rea-voinţa manifestă a unor state care s-au considerat până mai ieri "bastioane ale democraţiei". Cum ar putea cineva să condamne Serbia, dacă aceasta ar decide să-şi trimită trupele în Kosovo? Sau Rusia, dacă, în condiţiile unui ipotetic nou atac al NATO asupra Serbiei, aceasta (şi trebuie notat că Rusia lui Putin nu mai este Rusia slăbănoagă a lui Elţîn) ar decide să intervină militar în sprijinul Belgradului? Ironia istoriei face ca tocmai în mâinile Moscovei şi Belgradului să stea acum soarta păcii în Europa, tocmai aceste state, atât de blamate trebuind să dea acum dovadă de maturitatea politică şi judecata care lipseşte capetelor înfierbântate de la Casa Albă şi de la Pentagon, ca şi inconştienţilor lor aliaţi europeni.

În mod surprinzător, după ce în 1999 ne-am oferit teritoriul aviaţiei NATO pentru a bombarda Yugoslavia, acum autorităţile şi clasa politică din România (probabil sătule de certurile intestine), cu excepţia deloc surprinzătoare a UDMR, au făcut front comun, într-o acţiune de (rară) demnitate naţională – care aminteşte de poziţia României din 1941, care a refuzat categoric să participe la sfârtecarea Yugoslaviei – nerecunoscând independenţa Kosovo. Iată însă că lideri politici izolaţi şi reprezentanţi ai autoproclamatei societăţi civile au alte păreri. De pildă, după mintea europarlamentarului PNL Renate Weber (şi încă a unei colege), nerecunoscând independenţa kosovară România a pierdut o mare oportunitate – aceea de a contribui la stabilizarea Balcanilor. Să sperăm că astfel de voci, care văd "stabilitate" în adevărate acte de război vor rămâne singulare şi că România îşi va menţine, după aproape două decenii de servilism, măcar pe viitor, coloana vertebrală în poziţie verticală.

Mihail Albişteanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!