Cu Gabriela Radu despre lumea adevărată

În a doua jumătate a lunii februarie, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti a găzduit expoziţia “Câmpiile Verticale” în care Valeriu Stoica a expus nouă iconostase portative şi nouă compoziţii cu o tematică meta-religioasă, am spune, adică dedicate unor teme inedite cum ar fi bisericile rupestre, bisericile scufundate, Biserica Albă – celebră în mitologia populară, bisericile de brazi, bisericile călătoare. Alături de el şi pentru întregirea temei au expus Mihaela Broscaru (peisaje şi tapiserie) şi Gabriela Radu, asupra căreia doresc să mă opresc.

Realitatea şi adevărul nu sunt sinonime

De regulă, criticii de artă analizează arta plastică din perspectiva contextului artistic, pentru că arta este o lume în sine (de aici şi pericolul izolării ei), al stilului, adică a acelei căi urmate de artist pentru a ajunge la redarea unei teme, al tehnicii de lucru, etc. În fine, criticul de artă reuşeşte să plaseze o operă în planurile atât de întortocheate ale artei. Mai puţin însă (mulţi nici nu îşi propun) analizează o operă din perspectiva lumii în care noi trăim, contextului istoric pe care îl parcurgem, relevanţei pe care o are aceasta în lumea noastră. Acest lucru încercăm să îl facem noi acum.

De fapt, o lucrare de artă plastică poate fi comparată cu un concept filosofic, o nuvelă sau o poezie şi se cuvine a fi explicitată şi comentată. Dacă mesajul nu este perceput în adâncul lui, opera va fi privită doar din perspectiva frumosului, o categorie relativă. Scopul artei nu constă doar în etalarea frumosului, ci mai ales a Adevărului şi se constată că rămân în istorie acele lucrări care au în ele o fărâmă de adevăr, adică reprezintă lumea adevărată, lumea aşa cum a fost creată de Dumnezeu.

Între lumea adevărată şi lumea reală este o diferenţă axiologică. În existenţa noastră cele două lumi se întrepătrund şi uneori este foarte greu să distingi pe una de cealaltă. Lumea reală este copleşitoare pentru că se adresează simţurilor şi de aici tendinţa artiştilor de a o reda întocmai, uneori în toată urâţenia şi hidoşenia ei.

Lumea adevărată se vede şi se simte doar prin credinţa că ea există. Cred că o redare a acestei stări a lumii o găsim în povestirea biblică a potolirii furtunii de pe mare. Pescarii şi apostolii se speriaseră, valurile uriaşe aproape că acopereau corabia, însă Iisus dormea, chiar profund, am spune, de vreme ce este trezit de apostoli şi chiar apostrofat că doarme, în timp ce ei aproape că se scufundă. Ştim cu toţii răspunsul, că nu se poate întâmpla nimic rău atât timp cât suntem cu El. Prin urmare Hristos nu a negat realitatea furtunii, ci a ignorat-o. De ce? Pentru că Dumnezeu nu a creat furtuna. Starea de răzvrătire a naturii se datorează căderii în păcat. Satana este real, dar nu este adevărat pentru că nu mai participă la dumnezeire. Provoacă pierderi, stress, dar nu poate distruge lumea. O dovedeşte întreaga istorie, în care fiecare epocă a avut balaurii săi, dar lumea a continuat să existe.

Această realitate crudă, polimorfă, dureroasă sau din contră împlinită trupeşte constituie subiectul majorităţii covârşitoare a pictorilor de azi. Şi criticii apreciază de multe ori realismul gândirii lor. Am văzut tablouri absolut penibile apreciate în ziare de mare tiraj, tocmai că redau, cel mai bine, spuneau ei, ipocrizia lumii noastre. Dacă însă ipocrizia a ajuns subiect de artă şi criteriu de apreciere, atunci locul întîi îl deţine cu siguranţă un poster uriaş de la metrou care ne asigură că anticoncepţionalele nu îngraşă. Poate că nu îngraşă, dar otrăvesc! Şi apoi ne întrebăm de ce nu mai vedem diferenţe între o lucrare de artă şi un poster publicitar, ne îngrijorăm de valul de prost- gust din jurul nostru. Poate că sunt artişti care s-au inspirat din mareea de jeg mundan, o manifestare a valului de ură care bate zilnic în sufletele noastre, încât ajungi să te întrebi unde mai este scăpare.

Un colţ de grădină, o troiţă bătrână…

Şi în această stare gravă de confuzie a valorilor, Gabriela Radu pictează un colţ liniştit din grădina casei sale, o măsuţă improvizată pe un butoi pe care stă ca un rege un uriaş buchet de maci roşii, de un roşu dureros, iar florile au un aspect aproape demn, de negândit la o floare atât de trecătoare. Şi aceste flori roşii, odihnindu-se pe un verde crud, devin un lait-motiv. Sau un mănunchi de ceapă verde, un mănunchi de beţe de mărar pline de seminţe, fructe de sezon odihnindu-se pe aceeaşi măsuţă acoperită cu ştergar alb, lângă vase de lut ţărăneşti.

Un alt motiv al picturilor sale este năframa albă pe care se află fie o cunună de flori, fie un întreg castel, fie chiar chipul lui Hristos. Şi năframa aşternută pe acelaşi verde vegetal capătă aspectul unei mese sfinte, unui altar. Uneori năframa pare să iasă din tablou, revărsându-se spre tine cu toată ofranda ei de flori.

Candoarea copilăriei şi rebelul adolescenţei este iar o temă dragă, pe care o transpune în scene aproape clasice. Două fetiţe cu rochiţe plisate stau la taifas la masa din grădină, umbrite de un buchet de maci uriaşi, sau fata care citeşte la strană la ceas de vecernie, când lumina priveşte lung prin ferestre şi sfântul de pe perete, umil şi tăcut, ascultă grav cazania. Sau troiţa împodobită cu icoane care stă bravă, ca un soldat la răscruce de drum, aşteptându-te tocmai pe tine. Aceeaşi senzaţie de cruce personificată îţi dă şi un grup de cruci stând semeţe şi neglijente ca un grup de oameni, dar fără agitaţia lor.

Impactul pe care îl au picturile sale asupra privitorului este brusc. Ai spune că picturile ei nu sunt reale, că atâta pace şi armonie nu pot exista, că sunt momente de poveste în care timpul s-a oprit să asculte. Sunt cu siguranţă adevărate, toate, la fel cum adevărată este şi grădina sa şi cei trei copii ai ei şi bisericile pe care le-a pictat şi care i-au şlefuit gândirea, i-au limpezit privirea care vede, iată, lumea adevărată, echilibrată şi frumoasă care ne înconjoară dar pentru care noi nu mai avem ochi, nu mai avem vreme, pierzându-ne în lupta aiuritoare cu balaurul spectaculos şi colosal al lumii desacralizate.

Gabriela Radu nu are un stil anume, ci o filosofie, iar tablourile ei devin concepte de viaţă, lecţii din care înveţi să vezi nemurirea în lucruri trecătoare, perisabile, fragile, să vezi frumuseţea unui fir de iarbă. Dacă este să vorbim despre tehnică trebuie să remarcăm cum pictoriţa noastră stăpâneşte şi foloseşte discret arta perspectivei inverse, atât de dragă vechilor iconari şi pictorilor-ţărani. Şi mai are un secret: cromatica. Nu foloseşte foarte multe culori, ci le preferă pe cele calde pe care le nuanţează, le stinge şi le aşterne pe un verde încălzit de vinişoare fragile roşcate ca ale unei plante vii.

Fireşte că la un astfel de gen de compoziţie se pune problema luminii. Cum redai lumina la ceva ce pare încremenit în eternitate? Niciodată nu am întrebat-o, dar cred că o redă prin anumite obiecte: o faţă de masă, o eşarfă, o draperie, o rochiţă vaporoasă, o fereastră, tot atâtea pretexte de a reflecta lumina.

Am putea afirma că aerul postmodern al creaţiilor sale sunt o întoarcere la clasic şi parţial este adevărat. În acelaşi timp pictura Gabrielei Radu dovedeşte o restabilire a relaţiei dintre artistul plastic şi menirea artei sale, artă care va fi durabilă atât timp cât reflectă adevărul.

Şi nu doar atât. Gabriela Radu este pe lângă o femeie frumoasă, un om care trăieşte activ în epoca sa. Realizează lucrări de grafică pentru un proiect expoziţional dedicat unor personalităţi creştine care au suferit în timpul regimului comunist. Pictează în continuare biserici, deschide expoziţii care îndeamnă la armonie, frumuseţe şi echilibru.

Gabriela Radu – Artist plastic

1983- prezent: Pictură murală bizantină, tempera, frescă, restaurare a monumentelor istorice. Practică o pictură de inspiraţie neobizantină şi icoane pe lemn în tehnica tradiţională bizantină.

A pictat numeroase biserici si iconostase în ţară:Catedrala Sf. Voievozi, Popeşti (jud. Bihor);Biserica Valea lui Mihai, Curtişeni,Voievozi Simian (jud. Bihor); Basca Cheojdului (jud.Buzau); Monument Istoric Popeşti Leordeni (Bucureşti); Biserica Greaca, monument istoric Schimbarea la Faţa (Constanţa); Biserica din Techirghiol; Biserica din Floreşti -Prahova; biserica-Vânatorii Mari (jud.Giurgiu).

Restaurari biserici si iconostase: Biserica din Brebu, Sălciile, jud. Prahova; catedrala din Turnu Magurele; catedrala din Hunedoara, monument istoric; biserica Sfântul Nicolae Broşteni, Bucureşti; biserica din Comarnic.

Expozitii personale: Festivalului de literatura “Nihil Sine Deo” Brasov 1997; Festivalului mediatecii Norbert Detaye, Brasov 2001; Institutul Cultural “Geo Bogza” Campina, 2001;Muzeul de Artă Brasov, 2006;Biserica de lemn , Bucureşti, 2007; Institutul Cultural al Ministerului de Interne, Bucureşti 2007; Castelul “Iulia Hasdeu” din Câmpina 2007; Institutul Cultural “ Geo Bogza” Câmpina 2007; Rotonda Primăriei Breaza, 2008.

Tabere de creatie:Salciile 1984; Topliţa 1985; Deva 1999; Oradea 1983; Sulina 2007; Tulcea 2007.

Expozitii de grup:2005: Palatul Şuţu, Teatrul Odeon, Teatrul de Opereta Ion Dacian; 2005: Tabara de creaţie Valea Loarei; 2006: Expoziţie Angers şi Saumur, Franţa.

Targuri:Expoziţii personale de icoane în cadrul târgurilor tradiţionale de artă populară la Muzeul Bran, Muzeul Satului Bucureşti, Tulcea.

Emilia Corbu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!