Amintiri din Berlin

Memoriile berlineze¹ ale lui Horia Stanca nu au primit atenţia meritată. Criticilor, ziariştilor, cititorilor români le e frică de acea epocă: prea plină de probleme, de avânturi, de arhangheli şi de demoni. De "Germania hitleristă" sau de "România cruciată" – de literatura, arta şi sociologia acelor ani - se ocupă, cu infinite precauţii, doar istoricii².

Din fericire, la patriarhala sa vârstă, Horia Stanca nu pare a ţine cont de modele şi terorile momentului şi povesteşte. Depune mărturie. Îşi face datoria cu o onestitate îmblânzită doar la nivelul expresiei, nicidecum al ideilor.

Născut la 26 septembrie 1909, la Vulcan, Hunedoara, ca fiu al preotului (doctor în filosofie şi publicist) Sebastian şi al Mariei, Horia Stanca³ face studii universitare la Cluj. Devine doctor în drept în 1935. Activitatea jurnalistică şi-o începe în 1930, la "Naţiunea" clujeană. În perioada 1935-1940 e redactor la "Naţiunea Română" şi  "Tribuna". Cronicar literar la "Symposion". După cedarea Ardealului de Nord se refugiază la Bucureşti. Lucrează la "Ardealul" şi la "Sfarmă Piatră". Mobilizat, ia parte, ca ofiţer, la bătăliile din Crimeea (1941-1942). Revenit de pe front, în concediu,  e trimis ca ataşat de presă la Legaţia română din Berlin (1942-1945). Instaurarea "republicii populare" stârneşte asupra sa întreg stolul de nenorociri şi persecuţii menite a distruge un "duşman al poporului". Prin anii ’70 revine în viaţa literară românească. A publicat traduceri, eseuri şi cronici literare în "Secolul 20", "Transilvania", "Viaţa Românească", "Jurnalul Literar" şi altele.

Frumos curgător, de o gravitate neîncrâncenată, cu melancolie hrănită nu de zodia autorului, ci de veştejirea înainte de vreme a României, fragmentariumul berlinez pendulează între anecdotă cu miez şi solide judecăţi de valoare, între romantism cavaleresc-adolescentin şi matură meditaţie ardelenească.

Avem, ilustrând prima categorie, o întreagă suită de portrete feminine: "Kathe Dyckhoff era o veritabilă frumuseţe, o frumuseţe care surprindea prin linie şi culoare"; "Apariţia Mariei Pop în salonul unde eram aşteptaţi a stârnit o adevărată rumoare. Înaltă, platinată, ochi albaştri, rochie lungă de un albastru deschis, decoltată, umeri laţi, braţe rotunde, o capă aruncată pe umeri, i-a fascinat pe invitaţi."; "Charlie începuse să-mi umble pe inimă. Mă domina cu personalitatea ei, cu parfumul spiritual ce-l răspândea în jurul ei, cu privirile ei umede, provocatoare, cu seducţia luciului lor opalescent, cu pieptul ei rotund turnat parcă pe mulajul sânului frumoasei surori a lui Napoleon, expus în argint ca décor de vitrină".

Şi de evocări ale unor personalităţi⁴ răvăşite mai apoi în negura puşcăriilor sau exilului: "Cum venisem de pe front şi după un refugiu cu garderoba cam sumară, m-am grăbit să-mi fac haine. După vreo lună am intrat pe poarta legaţiei îmbrăcat tip-top, nou nouţ într-un costum Prince de Gales pe maro. În poartă, gata să iasă, l-am întâlnit pe ministrul nostru Raoul Bossy, om extrem de amabil şi de delicat. L-am salutat, s-a oprit, mi-a strâns mâna şi anticipând scuze mi-a spus:

- Te văd în haine noi. Bravo. Frumos. Numai că, vezi dumneata, când porţi haine în carouri, pui cravata în dungi sau cel mult uni. Şi-apoi, ca să le păstrezi linia, nu bagi nimic prin buzunare.

Observându-mi jena, a adăugat apoi:

Nu e nevoie să te jenezi. Le înveţi pe toate, cu timpul!"

Atunci când amintirile o cer, penetranta cursivitate jurnalistică lasă loc unor mai largi rotiri pe bolta stilului, precum în cazul expresionistei evocări a bombardării şi "agoniei Berlinului".

Arcuită dinspre un trecut însângerat epopeic⁵ înspre un prezent diminuat de la frescă la pictura de şevalet, volumul lui Horia Stanca e un îndemn discret, fără neologisme, la restaurarea persoanei. La reîntregirea omului. Dar are cineva urechi de auzit?

Mircea PLATON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!