CONVORBIRI CU DAN CIACHIR

Piaţa literară românească e atît de săracă în succese de librărie încît mă mir că presa culturală nu acordă importanţa cuvenită acelor rare volume care într-adevăr se vînd. Dincolo de arta pentru artă şi de arta pentru prieteni, rude, vecini şi cunoscuţi aduşi cu hapca la o lansare săracă în cumpărători şi bogată în gustări, există şi cărţi care reuşesc să-şi identifice şi mobilizeze un adevărat public. Printre ele se numără şi Cînd moare o epocă 1 şi 2 (Ed. Anastasia 2003 şi 2004), volume prin care Dan Ciachir a reuşit să-şi cîştige o audienţă literară pe care anterioarele sale preocupări teologice i-o descurajau. Deşi s-a bucurat de două ediţii, excelentul volum de eseuri Luciditate şi nostalgie nu a fost complet digerat de cronicarii literari care au găsit în Gînduri despre Nae Ionescu şi în Cronica ortodoxă prilej de locvace poticnire hermeneutică. Cu excepţia lui Gheorghe Grigurcu, a lui Dan C. Mihăilescu, a lui Octavian Soviany şi a lui Alexandru Cistelecan, criticii literari actuali nu par a avea sensibilitate teologică, scrisul lor plimbîndu-se între universitate şi berărie fără a mai trece şi pe la biserică. Acest fapt a făcut ca foarte bune volume de eseuri de obedienţă religioasă şi cutezanţă estetică semnate de Sorin Dumitrescu, Radu Preda, Costion Nicolescu, Răzvan Codrescu, sau Theodor Baconsky să nu aibă şi în lumea literară ecoul meritat. Prins şi el în această conjunctură, Dan Ciachir a reuşit să răzbească datorită forţei epice a Cronicii ortodoxe, bucoavnă de 600 de pagini şi succesive ediţii care a sfîrşit prin a impune.

Cînd moare o epocă (şi numesc astfel cele două volume) e o carte în care se simte verva autorului consecutivă încheierii unui ciclu de scris şi poate şi de viaţă. E un capriciu, o liberă degajare de energii scriitoriceşti, o sete de forfotă urbană şi culoare locală tipică celui întors din izolarea muntoasă a subiectului teologic. Chemat, în Cronica ortodoxă, să edifice, să explice, să ilustreze, să polemizeze, Dan Ciachir se relaxează aici evocînd. Farmecul scriiturii vine din fragilitatea subiectului, din tranzitivitatea lui. Dacă în Cronica ortodoxă autorul scria dinlăuntrul subiectului, rămînînd în Biserică, prin lumea acestei cărţi el trece. Evocîndu-i pe Nina Cassian sau pe Eugen Barbu, pe mandatarii anilor ’60 sau întunericul stradal al anilor ’80, Dan Ciachir evocă împrejurări, episoade, siluete, nu momente hotărîtoare, naşterea unor mari idei sau începutul unor lungi fidelităţi. Sigur că ceva din el a rămas într-o „Casă veche din Tulcea”, în perindările mateine cu Tascu Gheorghiu, în barul de noapte din anii ’60 în care cînta Aura Urziceanu, dar autorul acestor evocări nu mai e acolo şi scrie ca şi cum niciodată nu ar fi vrut să-i spună clipei să mai stea, să rămînă fixat în acel album. Mai degrabă decît cu melancolie, Dan Ciachir priveşte înapoi cu un fel de mirare nedureroasă rezultînd într-un ton limpede de artist care citeşte o partitură fără sughiţuri sau răguşeli patetice. Conştient că aici nu are a face cu adevăruri eterne ci doar cu file de ierbar, Dan Ciachir nu se ambalează, explorînd, pentru prima dată în scrisul său, distanţa. {i succesul pe care l-au avut aceste evocări (în care întîlnim lumea şi bună şi rea a epocii ‘60-’80, văzută mai mult ca o plajă după refluxul mării interbelice: cu crabi vînjoşi, alge subtile dar şi cochilii goale) se datorează faptului că scrisul său, remarcabil prin economia de metafore, e perfect potrivit acestui tip de literatură în care scriitorul nu-şi mai locuieşte subiectul chiar dacă e bîntuit de el. Dan Ciachir nu e teleologic, nu îşi devansează personajele pentru a regăsi în trecut ceea ce se vede cel mai bine – sau doar - în prezent. Lumina e a epocii, nu a studioului.

Dan Ciachir regăseşte în Pentru o ortodoxie realistă (Ed. Anastasia, 2004) tonul polemicii de ţinută şi al apologeticii relaxate care îl prinde atît de bine. Pr. Prof. Radu Dorin Micu – un interlocutor informat şi percutant care face ca această carte să fie într-adevăr una de convorbiri, nu doar un monolog, sporind astfel plăcerea şi relevanţa lecturii – îl incită pe Dan Ciachir la o analiză lucidă a unor atît de delicate chestiuni precum învăţămîntul teologic (temă recent atacată şi de Mihail Neamţu într-un energic articol din „Dilema veche”), raporturile dintre Biserică şi puterea comunistă, ecumenismul şi „duhul înnoirii”. Acest volum de convorbiri cu Radu Dorin Micu e, într-un fel, aripa teologică a celor două volume de evocări „lumeşti”. Dacă în Cînd moare o epocă îl regăsim, de exemplu, pe Dumitru Stăniloae evocat în contextul istoric al vieţii la bloc, în Pentru o ortodoxie realistă găsim perspectiva nu întotdeauna teologică dar mereu bisericească asupra aceluiaşi context istoric. Intuiesc, dincolo de aceste două cărţi, o reaşezare de plăci tectonice care, sînt sigur, ne va mai aduce multe lucruri interesante din partea lui Dan Ciachir.

Mircea PLATON

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!