România de după alegeri

Cînd scriu aceste rânduri mai sunt destule zile până să aibă loc primul tur de scrutin al alegerilor generale. Nu ştiu, deci, cine va învinge, dar ştiu că multe speranţe se leagă în România de aceste alegeri. Cei care votează opoziţia vor schimbarea, dar paradoxal este că şi votanţii Puterii, acei doritori de linişte, aşteaptă acelaşi lucru. Cu toţii sunt conştienţi că se produc modificări esenţiale, nu doar în societate, ci şi la nivel de cadru general. Pe de o parte, se încheie epoca Iliescu, pe de altă parte, România este membru NATO şi urmează să încheie negocierile cu UE.

Jocurile par făcute, mai ales în legătură cu relaţia externă: vestul vrea să ne integreze şi acţionează ca atare - nimic nu mai depinde doar de noi. Ar trebui ca, în atari condiţii, să nu mai conteze prea mult, pentru cetăţeanul de rând, cine va conduce ţara pe drumul gata trasat. Lucrurile nu stau aşa, pasiunile politice sunt foarte puternice, campania electorală are accente foarte dure pe alocuri, şi asta pentru că atât partidele politice, cât şi electoratul înţeleg foarte bine că acum este ultima ocazie de a face modificări de substanţă ale cadrului politic. Ceea ce se trasează acum, se va păstra în linii mari până în 2007 şi după aceea. Importantă nu este doar obţinerea puterii; pentru multe partide şi pentru mulţi politicieni victoria ar însemna să fie prinşi în cadru şi asta presupune intrarea în Parlament. Şi marile familii de partide europene ştiu asta şi îşi încurajează protejaţii mai abitir ca altădată. Internaţionala Socialistă şi-a exprimat deja sprijinul pentru Năstase, iar creştin-democraţia europeană a arătat părinteşte spre PNŢCD, lăsând cu buza umflată alte formaţiuni politice româneşti care se înghesuiau pe acelaşi segment doctrinar. Miza este deci mare, nu atât pentru viitorul României, cât pentru cel al formaţiunilor politice şi al doctrinelor. Este momentul adevărului şi al ultimei şanse pentru generaţia de politicieni (foşti comunişti) lansaţi în ianuarie 1990: vor reuşi sau nu să fie acceptaţi în familia politică europeană, cu drepturi egale?

Scenarii posibile

Este clar pentru oricine că majoritatea parlamentară şi guvernarea se vor constitui în jurul unuia dintre cei doi poli importanţi: Uniunea (PSD+PUR) sau Alianţa (PNL+PD). Este greu de crezut că una din aceste două coaliţii ar avea majoritatea necesară pentru a guverna de una singură (deşi PSD ar putea obţine un avantaj puternic, dacă guvernul reuşeşte să încheie negocierile de aderare la UE până la 28 noiembrie, având în vedere că va negocia cu actuala Comisie Europeană, numirea programată a noii Comisii fiind amânată). Întrebarea este deci dacă una dintre cele două va găsi aliaţii necesari, sau dacă va fi vorba de un guvern minoritar. Mai există şi posibilitatea, pe care, fiind într-o campanie electorală dură, ambele părţi o neagă vehement, deşi sunt perfect conştiente de această opţiune, ca inamicii, în imposibilitatea găsirii unei alte soluţii, să se alieze într-un fel de guvern de uniune naţională, "ca să evite alegerile anticipate, pentru binele ţării, ca să o ducă-n UE", etc., etc.(1) Această opţiune poate fi accentuată pentru cele două forţe de dificultatea unei alianţe cu PRM, care ar fi violent blamată de Occident, cu posibilitatea de a pune sub semnul întrebării însăşi aderarea la UE, dar şi de căderea de formă a UDMR, confruntată cu dezbinări şi contestări din interior. UDMR şi PRM caută să joace rolul partenerului necesar guvernării, dar nici una dintre aceste două formaţiuni nu mai are forţa de altădată (2) şi în plus nu pot fi pentru nici un motiv în acelaşi guvern. Ca urmare, speranţele candidaţilor principali se îndreaptă spre formaţiunile politice neparlamentare, care, dacă trec pragul electoral, pot deveni parteneri de guvernare. Sunt câţiva competitori cu anumite atuuri, dar cu şanse îndoielnice, atât la stânga (Forţa Democrată), cât şi la dreapta (PNŢCD, AP, URR, PNG). Electoratul pare prea divizat între cei doi poli importanţi, ca să voteze în număr semnificativ şi suficient aceste forţe politice.

Lupta pentru intrarea în Parlament influenţează însă campania prezidenţială. Din nou (şi pentru ultima dată, în următorii 20 de ani), candidaţii la preşedinţie reprezintă "locomotive" pentru partidele lor. Unii (Adrian Năstase şi Traian Băsescu) vor să câştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale, alţii (Marko Bela şi Corneliu Vadim Tudor) "stau la cotitură", negociind şi aruncând la momentul oportun voturile lor pe talerul convenabil al balanţei de putere, în timp ce ceilalţi (Petre Roman, Gigi Becali, Gheorghe Ciuhandu) nu visează decât să-şi tragă partidul dincolo de pragul electoral. Mai sunt câţiva, care nu au nici o miză, între care şi Marian Miluţ, candidatul AP. Dacă ar fi candidat Emil Constantinescu, AP ar fi avut măcar o şansă teoretică de a intra în Parlament. Ceea ce trebuie însă remarcat la campania prezidenţială este murdăria ei, vizibilă mai mult decât în cazul parlamentarelor. Ani de zile ne-am plâns de Ion Iliescu şi de Emil Constantinescu. Totuşi, vi-l puteţi închipui pe unul dintre aceştia doi spunându-i celuilalt "iepuraş", sau ameninţând că "îl va lipi de pereţi"? Calitatea principalilor trei candidaţi la preşedinţie de a ocupa această funcţie este îndoielnică, în timp ce oameni mult mai potriviţi, şi-i numesc aici pe Gheorghe Ciuhandu, Marko Bela şi Petre Roman, nu au nici o şansă.

O coabitare Băsescu - PSD, sau Năstase - D.A. este imposibilă şi o atare schemă ar duce inevitabil la alegeri anticipate. Dar nici o formulă Băsescu - guvern minoritar D.A., sau Năstase - guvern minoritar PSD nu ar fi o mare fericire, datorită instabilităţii pe care ar genera-o. Spun asta, pentru că, în condiţiile în care nici un partid neparlamentar nu reuşeşte să treacă pragul electoral, este greu de crezut că Uniunea sau Alianţa vor reuşi să constituie singure guvernul sau să găsească la PRM sau UDMR procentele necesare formării unui guvern stabil. Rămâne atunci varianta coaliţiei între Uniune şi Alianţă şi în acest caz, benefic pentru România ar fi ca Traian Băsescu să fie preşedinte, cu un prim-ministru PSD, altul decât Adrian Năstase. Asta pentru că actualul premier este mai conciliant decât Băsescu (să ne amintim rolul acestuia din urmă în căderea guvernului Ciorbea), dar şi pentru că asta va facilita, spre bucuria Internaţionalei Socialiste, rezolvarea situaţiei stranii a social-democraţiei româneşti, care are două partide importante rivale şi doi candidaţi la preşedinţie. Astfel, Traian Băsescu îşi va putea respecta promisiunea de a se retrage în 2005 de la conducerea PD (la Cotroceni, ce-i drept…), iar pe scena politică vor avea loc regrupările doctrinare necesare. În primul rând, se va putea forma un partid social-democrat puternic, dintr-o fuziune între PD şi PSD, după restructurarea drastică a acestuia din urmă (probabil că mulţi dintre cei eliminaţi se vor orienta spre PRM, care, blamat de toată lumea, va deveni mai mult ca oricând o fundătură a politicii româneşti) şi după ce membrii cu vederi de dreapta ai PD se vor îndrepta spre PNL. Un rol în această unificare îl va avea cu siguranţă Petre Roman (şi mai puţin Forţa Democrată, folosită de el pe post de trambulină (3) şi înfiinţată mai sigur pentru acest scop, iar nu pentru a deveni un partid viabil), având în vedere bunele sale relaţii cu socialiştii europeni. Nu va mai conta atunci nici intrarea Forţei Democrate, ca membru fondator, în Partidul Democrat European.

Regrupări se vor produce şi la dreapta spectrului politic. PNL îşi va putea păstra poziţia şi orientarea, mai ales dacă fluxul venit de la PD va fi important. Are însă şi opţiunea de a se transforma într-un partid de centru-dreapta, luând locul PNŢCD în Partidul Popular European, şi atunci va atrage toate grupările de factură din România, luând în contul său reunificarea creştin-democraţiei româneşti. Altfel (adică în primul caz), acest rol va trebui să şi-l asume PNŢCD, prin tratative cu AP şi URR (mai puţin cu Becali, al cărui rol în această campanie pare a fi acela de a ajuta PSD-ul). Dar în acest caz, Victor Ciorbea şi Emil Constantinescu nu mai pot avea aspiraţii politice executive, nici la nivel de partid, dar nici la nivel de stat.

Pentru UDMR, deşi va intra în Parlament (şi asta ar putea fi ultima oară), problemele de abia încep. Probabil că vom vedea frământări politice importante în sânul maghiarimii din România. Cât despre PUR, aşa cum spuneam şi acum un an (4), va dispărea, mai ales în masa PSD, pentru că cei care au avut de plecat la D.A., au făcut-o după alegerile locale.

Oricum ar fi însă, alegerile din 2004 vor aduce, după o perioadă scurtă de frământări, o limpezire necesară a vieţii politice româneşti.

Mihail ALBIŞTEANU

Note:

1,2,4 - vezi "Rost", nr. 9, pp.16-19

3 - vezi "Rost", nr. 14-15, pp.55-57

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!